ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 801/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.05.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Administrația Prezidențială și Președintele României, anularea Deciziei nr. SG/5280/02.05.2022, emisă de Administrația Prezidențială privind soluționarea ca neîntemeiată a plângerii prealabile formulate de reclamantă și înregistrată la Administrația Prezidențială sub nr. x/14.04.2022, și anularea Decretului nr. 312/28.03.2022 privind promulgarea Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, emis de Președintele României și publicat în Monitorul Oficial nr. 321/1.04.2022, dar și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 2132 din data de 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Președintelui României și excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Prezidențiale, a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Prezidențială și Președintele României, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile, reclamanta A. a declarat recurs, prin care, evocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În susținerea căii de atac promovate, recurenta - reclamantă a invocat, în esență, greșita calificare a Decretului nr. 312/28.03.2022 ca fiind un act ce privește raporturile de natură politică ale Președintelui cu Parlamentul, apreciind că, prin soluția de admitere a excepției inadmisibilității, au fost nesocotite prevederile art. 2 alin. (1) lit. k) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, dar și prevederile art. 126 alin. (6) din Constituție.

În opinia recurentei, Decretul nr. 312/28.03.2022 este supus controlului de legalitate, în virtutea principiului liberului acces la justiție din perspectiva componentei acestuia ce privește accesul propriu-zis la instanță.

Astfel, recurenta a apreciat că Decretul Președintelui de promulgare a Legii nr. 69/2022 reprezintă un act administrativ supus controlului de legalitate, nefiind cuprins în situațiile expres prevăzute de art. 126 alin. (6) din Constituție, a actelor excluse de la un astfel de control, întrucât nu se circumscrie sferei actelor Președintelui în relația cu Parlamentul sau a actelor de comandament cu caracter militar.

În acest sens, al admisibilității unei cereri având ca obiect anularea, în contencios administrativ, a unui act administrativ vătămător, respectiv Decretul nr. 312 de promulgare a Legii nr. 69/2022, recurenta a apreciat că sunt dispozițiile art. 15 alin. (1), art. 16, art. 20 și art. 21 din Constituția României raportate la art. 6 paragraf 1 (care garantează dreptul la un proces echitabil), art. 13 (care consacră dreptul la un recurs efectiv) și art. 14 (care vorbește despre interzicerea discriminării) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Recurenta a învederat că liberul acces la justiție este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin art. 21 din Constituția României, cât și prin art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului și prin art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, iar dreptul Uniunii oferă o protecție extinsă deoarece aceasta garantează dreptul de a apela efectiv la un judecător. Făcând trimitere la jurisprudența Curții EDO, constând în hotărârea din 15 mai 1986 (cauza 222/84, Johnston), hotărârea din 15 octombrie 1987 (cauza 222/86, Heylens), hotărârea din 3 decembrie 1992 (cauza C-97/91, Borelli) și hotărârea din 5 aprilie 2018 (cauza Zubac împotriva Croației), recurenta a arătat că, din perspectiva accesului liber la justiție, astfel cum acest drept fundamental a fost cristalizat de practica judiciară în materie, relevantă în prezenta cauză este cea dintâi componentă, aceea a dreptului de acces propriu-zis la instanță, drept ce, în prezenta cauză, ar ține de chiar esența principiului separației puterilor în stat, în sensul că cenzurarea dreptului de acces la instanță ar fi de natură a prejudicia însuși rolul puterii judecătorești în cadrul raporturilor existente la nivelul unei societăți.

În acest sens, recurenta a arătat că Decretul nr. 312 nu este un act care privește raporturile Președintelui cu Parlamentul, nefiind deci exceptat de la controlul de legalitate, după cum reiese din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 126 alin. (6) din Constituție, astfel cum acesta a fost preluat de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, întrucât sintagma "act care privește raporturile Președintelui cu Parlamentul" s-ar impune, în opinia recurentei, a fi interpretată în lumina considerentelor anterior expuse privind atât dreptul de acces la instanță, cât și separația și echilibrul puterilor în stat.

Ca atare, față de obiectul dedus judecății, sintagma în discuție s-ar circumscrie unei interpretări restrictive, în sensul în care aceasta ar privi exclusiv actele administrative emise de Președintele României în relația sa directă cu Parlamentul, acte precum cele reglementate de art. 88 și 89 din Constituție - mesaje adresate Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii, actul de dizolvare a Parlamentului.

A mai apreciat recurenta că decretul de promulgare a unei legi nu reglementează raportul Președintelui cu Parlamentul, ci reprezintă un act administrativ emis de o autoritate publică în exercitarea atribuțiilor conferite acesteia de lege - astfel cum reiese din cuprinsul art. 100 alin. (1) din Constituție, act ce nu este exceptat de la controlul de legalitate realizat de instanța de contencios administrativ.

În opinia recurentei, dacă s-ar aprecia că există o categorie de acte administrative din rândul decretelor care nu poate fi atacată în fața instanței, fie că ar fi vorba despre o instanță civilă sau de contencios administrativ, s-ar consacra un tratament juridic discriminatoriu între persoane aflate în aceeași situație juridică: cel vătămat de un decret care nu s-ar circumscrie excepțiilor prevăzute de art. 126 alin. (6) din Constituția României, respectiv de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, s-ar putea adresa instanței de judecată, în timp ce aceluia vătămat de un decret de promulgare a unei legi, spre exemplu, îi este limitat accesul la justiție, în mod absolut. În aprecierea reclamantei, o astfel de concluzie ar fi contrară standardelor adoptate de CEDO cu privire la dreptul de acces la justiție.

Printr-un alt set de argumente, despre care recurenta a afirmat că, față de cererea sa, ca instanța de control judiciar să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare, au fost invocate în scopul de a fi avute în vedere de prima instanță, pentru fondul cauzei, recurenta a învederat că Decretul nr. 312/28.03.2022 a fost emis cu nesocotirea prevederilor art. 77 alin. (2) și ale art. 80 alin. (2) din Constituția României, întrucât prin acesta a fost promulgată o lege aflată în vădit dezacord, în opinia recurentei, cu dreptul european pe care era menită să îl transpună și cu exigențele consacrate la nivel constituțional.

Făcând trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 30/2016, reclamanta a arătat că neîndeplinirea obligației de analizare a conținutului normativ al legii, respectiv netrimiterea legii Parlamentului spre reexaminare și/sau Curții Constituționale în vederea exercitării controlului de constituționalitate a priori va imprima un caracter de nelegalitate Decretului de promulgare.

În lumina acestor repere, reclamanta a menționat că Legea nr. 69/2022 asigură transpunerea în legislația națională a prevederilor introduse prin Directivele 789/2019 și 790/2019, România în calitate de stat membru al Uniunii Europene având obligația transpunerii acestor directive, obligația fiind asumată prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană. Elocventă în acest sens a apreciat reclamanta a fi expunerea de motive a proiectului de act normativ. Cele două directive trebuiau transpuse în legislația națională până la data de 07.06.2021, conform art. 12 alin. (1) din Directiva 789/2019 și art. 29 alin. (1) din Directiva 790/2019, iar urgența transpunerii acestora ar fi reprezentat un factor care a contribuit la vătămările și lacunele identificate.

În opinia recurentei, prin Decretul nr. 312 s-a promulgat o lege ce ar conține (i) prevederi neconstituționale, (ii) texte de lege incomplete, (iii) lipsite de efectivitate și/sau oportunitate și care (iv) s-ar abate de la scopul celor două directive pe care le transpun.

Astfel, recurenta a argumentat în sensul că Decretul nr. 312 a promulgat o lege aflată în dezacord cu exigențele consacrate la nivel constituțional, prin reglementarea expresă a calculului penalităților de întârziere cu aplicarea dobânzii legale și prin reglementarea obligativității emiterii facturilor fiscale, coroborată cu exonerarea utilizatorilor de obligația de plată în lipsa acestora. Totodată, recurenta a arătat că Decretul nr. 312 a promulgat dispoziții neconstituționale privind aplicarea metodologiilor, fără remunerații minime și cu dobândă legală, precum și actualizarea tuturor autorizațiilor neexclusive acordate.

Toate considerentele expuse au fost apreciate de recurentă ca fiind de natură a circumstanția nelegalitatea Decretului nr. 312 din 28 martie 2022 privind promulgarea Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, în raport de faptul că acesta ar fi fost emis, în opinia recurentei, cu nesocotirea prevederilor art. 77 alin. (2) și ale art. 80 alin. (2) din Constituția României, respectiv cu nesocotirea de către Președintele României a obligației de verificare a conținutului normativ al legii și, implicit, a celei de trimitere a legii Parlamentului spre reexaminare și/sau Curții Constituționale în vederea exercitării controlului de constituționalitate a priori, și a promulgat o Lege aflată în vădit dezacord, în opinia recurentei, atât cu dreptul european, cât și cu exigențele constituționale.

Intimații pârâți Președintele României și Administrația Prezidențială au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea, drept temeinică și legală, a sentinței recurate.

5.1. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, ulterior fixându-se termen de judecată, în ședință publică, cu citarea părților.

5.2. La data de 3 august 2023, recurenta - reclamantă A. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, fiind format, în vederea soluționării acesteia, dosarul asociat nr. x/2022 Prin aceeași cerere, recurenta a solicitat suspendarea cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

II. Soluția instanței asupra cererii de suspendare

Examinând cererea formulată de recurenta - reclamantă A., privind suspendarea judecării dosarului pendinte până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a o respinge ca nefondată.

Astfel, art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că "Instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți …", fiind consacrat astfel un caz de suspendare facultativă a judecății.

În acest context, instanța reține că suspendarea în discuție implică pe de o parte întrunirea condițiilor stabilite de norma legală, anume ca dezlegarea cauzei respective să depindă, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, iar pe de altă parte identificarea de către judecător a oportunității dispunerii unei astfel de măsuri de temporizare a procesului.

În acest din urmă sens, Înalta Curte subliniază că formularea art. 413 alin. (1) C. proc. civ. nu are caracter imperativ sub aspectul dispunerii suspendării judecății, ci textul debutează cu o conferire în beneficiul instanței a atribuției de a aprecia asupra necesității suspendării amintite.

Referitor la situația premisă a unei sesizări a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, Înalta Curte mai arată că art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. instituie, ca un caz de revizuire a hotărârii judecătorești, ipoteza în care "după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții".

Altfel spus, judecătorului îi este deschisă posibilitatea de a suspenda judecata în cursul procesului atunci când este pusă în discuție, prin intermediul excepției de neconstituționalitate, norma legală ce fundamentează dreptul afirmat de una dintre părțile din acel proces. În măsura în care nu s-a procedat astfel, în continuare partea interesată are la îndemână remediul revizuiri dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională declară neconstituțională prevederea care a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate ce a fost ridicată în procesul respectiv.

În cauza de față, Înalta Curte nu consideră a fi necesară suspendarea judecății în condițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., astfel cum a fost solicitată de partea recurentă - reclamantă, fiind oportună soluționarea căii de atac a recursului în baza normelor legale aplicabile procesului, urmând ca recurenta - reclamantă să folosească ulterior remediul amintit al revizuirii în măsura în care Curtea Constituțională ar admite excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată în considerarea cererii de sesizare încuviințate în acest proces.

Pe cale de consecință, Înalta Curte va respinge cererea formulată de recurenta - reclamantă A., privind suspendarea judecării recursului ce face obiectul cauzei pendinte, ca nefondată.

III. Soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că obiectul principal al acțiunii reclamantei este reprezentat de solicitarea de anulare a Decretului Președintelui României nr. 312/28.03.2022 privind promulgarea Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, emis de Președintele României și publicat în Monitorul Oficial nr. 321/1.04.2022.

Criticile aduse de recurentă sentinței civile nr. 2132 din data de 22 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal vizează, în esență, o pretinsă greșită soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, iar principala chestiune asupra căreia instanța de control judiciar este chemată să se pronunțe este cea de a stabili dacă, în raport de calificarea juridică a decretului de promulgare a legii menționate, excepția pusă în discuția părților a fost corect soluționată.

Potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (6) teza I din Constituția României "Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar".

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 stabilește limitele controlului instanțelor judecătorești specializate, arătând că nu pot fi supuse controlului "actele administrative ale autorităților publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul", iar art. 2 alin. (1) lit. k) din același act legislativ definește sintagma "acte care privesc raporturile cu Parlamentul" ca fiind "actele emise de o autoritate publică, în realizarea atribuțiilor sale, prevăzute de Constituție sau de o lege organică, în raporturile de natură politică cu Parlamentul".

Din cuprinsul actului litigios, anume Decretul Președintelui României nr. 312/28.03.2022, rezultă că acesta a fost emis în temeiul art. 77 alin. (3) și art. 100 alin. (1) din Constituția României, revizuită.

Conform art. 100 alin. (1) din Constituția României, în exercitarea atribuțiilor sale Președintele României emite decrete, printre atribuțiile acestuia numărându-se, conform dispozițiile art. 77 din Constituție, și aceea de promulgare a legii.

Cât despre decretele Președintelui României, acestea sunt acte administrative care, în principiu, pot fi supuse controlului de legalitate al instanțelor de contencios administrativ, atâta timp cât nu sunt exceptate acestui control prin lege.

Or, în măsura în care decretul de promulgare a legii intră în categoria actelor care privesc raporturile Președintelui României cu Parlamentul, vizate de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, un astfel de act nu poate fi supus controlului instanței de contencios administrativ.

Contrar celor evocate de recurenta - reclamantă, Înalta Curte constată că sfera atribuțiilor exercitate de Președintele României în raporturile sale cu Parlamentul nu poate fi limitată doar la adresarea de mesaje Parlamentului, convocarea Parlamentului ori dizolvarea acestuia, ci într-o atare categorie de atribuții intră și promulgarea legilor.

Congruent cu jurisprudența sa în materie, pe care Înalta Curte nu o poate ignora, în vederea respectării principiului securității juridice și îndeplinirii rolului Înaltei Curți expus în paragrafele 37-39 ale Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 6 decembrie 2007 pronunțată în cauza Beian împotriva României (cererea nr. 30.658/05) și publicată în Monitorul Oficial nr. 616 din 21 august 2008, de a asigura o jurisprudență unitară, se reține că delimitarea conținutului și sferei excepției menționate trebuie realizată prin analizarea ansamblului edificiului constituțional.

Din interpretarea coroborată a art. 126 alin. (6) și art. 1 alin. (4) din Constituție, noțiunea "actele administrative care privesc raporturile cu Parlamentul" vizează actele emise de autoritatea executivă în realizarea atribuțiilor sale prevăzute de Constituție, în raporturile cu Parlamentul, printre care se numără și cele ce privesc realizarea activității de legiferare.

Înalta Curte observă că art. 77 din Constituție face parte din Titlul III al Constituției, având denumirea marginală "Autoritățile publice", Capitolul I, cu denumirea marginală "Parlamentul", Secțiunea 3, cu denumirea "Legiferarea".

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 73, art. 74, art. 76 și art. 77 din Constituție rezultă, în esență, că Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare, urmare inițiativei legislative ce aparține, după caz, Guvernului, deputaților, senatorilor sau unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot, în condițiile stipulate în Constituție, legea astfel adoptată fiind trimisă spre promulgare Președintelui României. Conform art. 77 alin. (1) teza a II-a din Constituție promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire, iar conform alin. (2) și (3) ale aceluiași text normativ, înainte de promulgare, Președintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii, iar dacă Președintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituționalității ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curții Constituționale, prin care i s-a confirmat constituționalitatea.

Astfel, promulgarea legii este în legătură cu procesul de legiferare și reprezintă actul prin care Președintele României constată regularitatea adoptării sale, fiind realizată prin emiterea unui decret prezidențial, în temeiul căruia legea urmează să fie numerotată și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Decretul de promulgare concretizează atribuția constituțională a Președintelui României de a contribui la finalizarea procedurii legislative, fiind astfel emis într-un raport dintre Președinte și Parlament, motiv pentru care nu pot fi identificate în mod rezonabil argumente valide spre a fi exclus de sub incidența definiției art. 2 lit. k) a Legii nr. 554/2004, privind actele administrative emise în raporturile cu Parlamentul, astfel că este exceptat de la controlul în contencios administrativ.

Faptul că atribuțiile Președintelui României exercitate în temeiul art. 77 din Constituție privesc raporturile acestuia cu Parlamentul rezultă și din fraza introductivă a pct. 10 al deciziei Curții Constituționale nr. 30/2016, pe care partea recurenta - reclamantă a evocat-o de altfel parțial în memoriul de recurs:

"Examinând criticile de neconstituționalitate, Curtea reține că printre atribuțiile Președintelui României în cadrul raporturilor pe care acesta le are cu Parlamentul și care vizează legiferarea este cererea de reexaminare a unei legi înainte de promulgare. Potrivit art. 77 alin. (2) din Constituție, "înainte de promulgare, Președintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii". Din examinarea dispozițiilor constituționale rezultă că Președintele, în cadrul procedurii de promulgare, are obligația de a analiza conținutul normativ al legii și de a constata dacă au fost respectate prevederile regulamentare, constituționale sau convenționale la care România este parte sau dacă interesul public, realitățile sociale, economice sau politice justifică reglementarea adoptată de Parlament și supusă promulgării. Prin urmare, analiza Președintelui poate viza, pe de o parte, aspecte de legalitate, deficiențe ale legii legate de procedura de adoptare sau de conținutul său prin raportare la acte normative interne sau internaționale în vigoare, fiind necesară corelarea cu ansamblul reglementărilor interne și armonizarea legislației naționale cu legislația europeană și cu tratatele internaționale la care România este parte, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului [a se vedea și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative] și, pe de altă parte, aspecte de oportunitate care privesc efectele economice, sociale, de mediu, legislative și bugetare pe care le produc reglementările adoptate, legiuitorul fiind obligat să fundamenteze temeinic soluțiile pe care le cuprinde legea, pe baza unor documente de politici publice aprobate de Parlament sau de Guvern [a se vedea și art. 6 alin. (4) din Legea nr. 24/2000]". [s.n.]

În raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, decretul de promulgare a legii face parte din categoria excepțiilor de la controlul ce poate fi exercitat prin intermediul instanțelor de contencios administrativ, astfel încât în mod corect instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins cererea reclamantei, neputându-se reține o încălcare sau greșită aplicare, de către aceasta, a prevederilor sus-indicatului text normativ sau a art. 2 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 554/2004, or a art. 77 și art. 126 alin. (6) din Constituția României.

Observând definiția art. 2 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că actul litigios (decretul de promulgare) a fost emis de Președintele României în calitate de autoritate publică de rang constituțional, în realizarea atribuțiilor sale prevăzute de Constituția României, în raporturi de natură politică cu Parlamentul. În acest din urmă sens, dimensiunea de oportunitate învederată de Curtea Constituțională în jurisprudența amintită reflectă raporturi de natură politică dintre Președintele României și Parlamentul României, privind domeniul conducerii treburilor publice.

Spre a consolida concluziile expuse anterior, Înalta Curte reține cu titlu exemplificativ decizia Curții Constituționale nr. 152/2020, prin care s-a arătat în legătură cu decretul de instituire a stării de urgență că "93 . . . . . . . . . .actul administrativ al Președintelui privește un raport cu Parlamentul și cade sub incidența dispozițiilor art. 126 alin. (6) din Constituție, fiind exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, efectuat în temeiul Legii nr. 544/2001. ...". Deși respectiva decizie privește un decret al Președintelui României având un alt domeniu de aplicare, totuși analiza Curții Constituționale este sugestivă sub aspectul noțiunii de act care privește raportul cu Parlamentul, infirmând exemplele limitative pretinse de recurenta - reclamantă a corespunde categoriei în discuție.

Nici argumentele recurentei - reclamante referitoare la prevederile art. 15 alin. (1), art. 16, art. 20 și art. 21 din Constituția României raportate la art. 6 par. 1 (care garantează dreptul la un proces echitabil), art. 13 (care consacră dreptul la un recurs efectiv) și art. 14 (care vorbește despre interzicerea discriminării) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția EDO), cu referire la jurisprudența Curții EDO, constând în hotărârea din 15 mai 1986 (cauza 222/84, Johnston), hotărârea din 15 octombrie 1987 (cauza 222/86, Heylens), hotărârea din 3 decembrie 1992 (cauza C-97/91, Borelli) și hotărârea din 5 aprilie 2018 (cauza C-40160/12, Zubac) ori la art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nu pot fi valorificate în sensul propus de recurentă, câtă vreme dreptul de liber acces la justiție, inclusiv din perspectiva componentei acestuia de acces efectiv la o instanță, nu prezintă caracter absolut și nu poate justifica o ingerință a puterii judecătorești în atribuțiile aferente procesului de legiferare (din care face parte, după cum s-a arătat mai sus, și etapa de promulgare a legii prin emiterea decretului Președintelui), ce incumbă altei puteri în stat.

O atare ingerință ar echivala cu încălcarea principiului separației puterilor în stat, consacrat de prevederile art. 1 alin. (4) din Constituția României, și a principiului supremației Constituției, reglementat de 1 alin. (5) din aceasta, neputând fi acceptat faptul că prerogativelor constituționale ale Președintelui României în raporturile sale cu Parlamentul, aferente procesului de legiferare sub aspectul decretului Președintelui de promulgare a legilor, ar putea fi partajate cu instanțele judecătorești.

Referitor la prevederile art. 14 din Convenția EDO, cu titlu prealabil, Înalta Curte reamintește că, potrivit jurisprudenței constante a Curții EDO, art. 14 din Convenție completează celelalte clauze normative ale Convenției și ale protocoalelor sale. Acesta nu are o existență independentă, deoarece este aplicabil numai pentru "exercitarea drepturilor și libertăților" pe care acestea o garantează, astfel că nu s-ar putea aplica dacă faptele litigiului nu cad sub incidența a cel puțin uneia dintre dispozițiile respective (Gaygusuz împotriva Austriei, hotărârea din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV, § 36).

Cum prin aspectele învederate anterior, Înalta Curte a reținut că, în raport de încadrarea decretelor de promulgări a legilor în categoria actelor vizate de art. 126 alin. (6) din Constituție raportat la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 ca fiind exceptate de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nu se poate reține o încălcare a art. 6 par. 1 și art. 13 din Convenția EDO, Înalta Curte apreciază că, din această perspectivă, nu se poate reține nici o încălcare a prevederilor art. 14 din Convenție.

De altfel, Înalta Curte arată că nu există o situație comparabilă între subiecții de drept în privința cărora produc efecte decretele Președintelui ce nu se circumscriu excepțiilor prevăzute de art. 126 alin. (6) din Constituția României, respectiv de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 554/2004, și cei ce s-ar putea considera vătămați de un decret de promulgare a unei legi, câtă vreme elementele de diferențiere derivă din chiar natura actului în discuție și de existența unei excepții expres prevăzute de lege.

Cât privește restul argumentelor evocate prin memoriul de recurs, Înalta Curte apreciază că acestea nu se mai impun a fi analizate întrucât, după cum chiar recurenta a învederat, ele vizează fondul cauzei, iar nu soluția de respingere a acțiunii în contencios administrativ prin admiterea excepției inadmisibilității.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea recurentei - reclamante A. privind suspendarea cauzei, ca nefondată.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2132 din data de 22 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.