ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 749/2024

Ședința publică din data de 09 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat instanței obligarea pârâtului să efectueze plata, din fondul de garantare al creanțelor de asigurări, a sumei de 151.364 RON, reprezentând despăgubiri datorate de B. S.A., precum și penalități de întârziere aferente, în procent de 0,2% pe zi de întârziere, cu începere de la data scadenței sumelor datorate și până la data plății efective; cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 123 din 21 septembrie 2022 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată. Totodată, a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, printr-o primă critică formulată, a arătat că instanța de fond în mod greșit a reținut faptul că intimatul FGA nu ar fi refuzat, în mod nejustificat, să îi soluționeze cererea de plată a creanței de asigurări.

Reluând susținerile formulate și prin acțiunea introductivă, a susținut că legea specială în materie, respectiv Legea nr. 213/2015, nu conține nicio reglementare cu privire la situația în care F.G.A. nu răspunde în niciun fel solicitărilor de plată formulate de titularii creanțelor de asigurări. Având în vedere că instituția intimată este o persoană juridică de drept public (art. 1 din Legea nr. 213/2015), ce acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public, reglementarea juridică a situației intră în sfera contenciosului administrativ și sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004, ce reprezintă dreptul comun în materie. Or, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri se înțelege faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii.

Așadar, legea contenciosului administrativ prevede foarte clar care este termenul rezonabil în care autoritatea publică trebuie să răspundă unei petiții. Tocmai pentru a manifesta înțelegere față de faptul că volumul de activitate al instituției pârâte a crescut în mod considerabil, ca urmare a preluării dosarelor de daună ale B. S.A., recurenta-reclamantă a precizat că a așteptat răspunsul 7 luni, înainte de a promova acțiunea ce face obiectul prezentei cauze.

În continuare, făcând referire la termenul de introducere al acțiunii în contencios administrativ care este de 6 luni de la data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii (de 30 de zile), recurenta-reclamantă a arătat că a depus cererea la instituția pârâtă la data de 21.10.2021, deci termenul de soluționare a expirat la 20.11.2021. Astfel, acțiunea putea fi introdusă legal până la data de 20.05.2022. Dacă ar fi introdus acțiunea după această dată de 20.05.2022, ar fi fost declarată tardivă.

A mai precizat faptul că nici măcar până la data redactării acestei cereri de recurs nu a primit vreun răspuns la cererea sa de plată, deși au trecut 12 luni de la data înregistrării acesteia la instituția pârâtă.

A considerat că apărarea intimatului-pârât se rezumă doar la niște afirmații cu caracter general, la invocarea unor scuze formale, cum ar fi volumul de activitate mare, personal insuficient numeric pentru a face față supraaglomerării cu dosare, etc., fără să se administreze nicio probă în susținerea acestor afirmații.

Față de toate aceste aspecte, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de recurs să aprecieze că termenul scurs până în prezent, termen în cadrul căruia nu s-a răspuns la cererea de plată, depășește cu mult limitele rezonabile în care o instituție publică trebuie să soluționeze o petiție a unei entități de drept privat. Acest fapt echivalează practic cu un refuz nejustificat din partea instituției de soluționare a cererii.

Cel de-al doilea aspect pentru care recurenta-reclamantă a înțeles să aducă critici hotărârii instanței de fond este că, în mod greșit, prin sentința atacată, s-a reținut că reclamanta ar fi solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, or un asemenea capăt de cerere nu poate fi admis, întrucât ar echivala cu o subrogare din partea instanței în atribuțiile instituției pârâte în ceea ce privește exercitarea atribuțiilor de analiză a dosarului de daună și stabilire a dreptului la despăgubiri, precum și de cuantificare a acestora. În opinia instanței de fond, aceasta nu poate dispune decât obligarea pârâtului la soluționarea cererii reclamantei, dar nu a fost investită cu un asemenea capăt de cerere.

A arătat că, prin cererea introductivă, nu a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, ci obligarea să efectueze plata, din fondul de garantare al creanțelor de asigurări, aceasta echivalând cu o obligație de a face și nu de a da ceva din patrimoniul său. Practic, reclamanta a cerut obligarea pârâtului la efectuarea unor demersuri administrative, care, în esență, presupun analiza dosarului și dispunerea plății despăgubirii din fondul de garantare. Instanța de fond avea posibilitatea de a admite, fie și în parte, unicul capăt de cerere, dispunând ca instituția pârâtă să procedeze la analiza cererii de plată și să dispună asupra ei, nu doar în sensul admiterii sale, dar eventual și al respingerii ca neîntemeiate.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea soluției primei instanțe ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum și prin raportare la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele și pentru considerentele prezentate în continuare.

2.1. Argumente de fapt și de drept relevante

În ceea ce privește situația de fapt, Înalta Curte reține că reclamantă S.C. A. S.R.L. a investit instanța de contencios administrativ cu o cerere inițială prin care a solicitat obligarea autorității pârâte să efectueze plata, din fondul de garantare al creanțelor de asigurări, a sumei de 151.364 RON, reprezentând despăgubiri datorate de B. S.A., precum și penalități de întârziere aferente, în procent de 0,2% pe zi de întârziere, cu începere de la data scadenței sumelor datorate și până la data plății efective

În subsidiar, prin cererea completatoare depusă la dosarul cauzei, reclamanta a solicitat instanței obligarea instituției pârâte ca, în termen de 30 de zile de la data judecării prezentei cauze, să soluționeze cererea de plată prin emiterea unei decizii.

Instanța de fond a respins cererea reclamantei reținând că nesoluționarea cererii de plată a despăgubirilor de către FGA timp de aproximativ 7 luni de la momentul depunerii cererii de plată (21.10.2021) până la data promovării acțiunii (17.05.2021) nu poate fi asimilată unui refuz nejustificat de soluționare a cererii. A apreciat că nu a fost depășit un termen rezonabil de soluționare a cererii reclamantei având în vedere că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen imperativ pentru soluționarea cererilor de plată, care trebuie analizate în ordinea înregistrării lor, precum și faptul că autoritatea pârâtă are de gestionat un numărul mare de cereri de plată după intrarea în insolvență a societăților de asigurare.

Înalta Curte nu împărtășește raționamentul instanței de fond care vizează cererea completatoare, formulată în subsidiar de reclamantă, și constată că soluția a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 care reglementează un termen de 30 de zile în care autoritatea să răspundă solicitantei, dacă prin lege nu se prevede alt termen, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Legiuitorul a înțeles să supună regulilor și principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004 cererile formulate de solicitantă, precum și deciziile autorității administrative.

În cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitanta are la dispoziție remediul prevederilor din Legea nr. 554/2004, prin care poate cere obligarea acesteia să emită decizia în conformitate cu dispozițiile art. 8, 11 și 18 din Legea contenciosului administrativ.

Dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 prevăd un termen de 30 de zile în care autoritatea să răspundă solicitantei, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul Legii nr. 213/2015 un alt termen față de dispozițiile Legii nr. 554/2004 are semnificația incidenței dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din lege și nu reprezintă o lacună legislativă sau, dimpotrivă, aplicarea unui alt termen ce este lăsat la latitudinea autorității publice.

Totodată, împrejurarea că autoritatea intimată are în curs de soluționare un număr foarte mare de cereri nu este opozabil recurentei - reclamante și nu poate constitui un motiv care să golească de conținut drepturile acesteia.

Atunci când complexitatea procedurii administrative face imposibilă, în mod obiectiv, încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorității urmează a fi analizată prin prisma principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ca garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabilă nu doar procedurii judiciare propriu-zise, ci și celei administrative sau execuționale.

Termenul rezonabil constituie și o garanție a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care, deși nu este direct aplicabil în raporturile juridice interne, ar trebui să constituie un veritabil reper în organizarea activității autorităților publice.

Astfel, soluționarea cererilor de plată se poate realiza în mod temeinic și legal într-un termen rezonabil, care trebuie apreciat în particular, de la caz la caz, în funcție de complexitatea pe care o presupune fiecare dosar de daună în parte, termen rezonabil de natură a permite FGA să urmeze toate operațiunile administrative impuse de cadrul normativ, fără a prelungi procedura sine die.

În speță însă, nici până la soluționarea prezentului recurs nu s-a făcut dovada soluționării de către intimatul-pârât a cererii de plată formulate de către recurenta-reclamantă la data de 21.10.2021, ceea ce constituie o confirmare a susținerilor recurentei-reclamante în sensul că autoritatea competentă a tergiversat îndeplinirea obligațiilor sale peste limitele unui termen rezonabil sau optim și previzibil.

Referitor la al doilea aspect pentru care recurenta-reclamantă a înțeles să aducă critici hotărârii instanței de fond și care a vizat cererea inițială prin care s-a solicitat obligarea autorității pârâte să efectueze plata, din fondul de garantare al creanțelor de asigurări, a sumei de 151.364 RON, reprezentând despăgubiri datorate de B. S.A., precum și penalități de întârziere aferente, în procent de 0,2% pe zi de întârziere, cu începere de la data scadenței sumelor datorate și până la data plății efective, Înalta Curte constată că raționamentul primei instanțe este unul corect și se impune a fi menținut.

Astfel, soluționarea cererilor de plată adresate Fondului de Garantare a Asiguraților se face în conformitate cu procedura instituită de Legea nr. 213/2015 care prin art. 13 alin. (4) atribuie expres competența de soluționare a acestor cereri Comisiei speciale a autorității intimate:

"(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 12^3; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3).

Totodată, alin. (5) al art. 13 din același act normativ reglementează posibilitatea solicitantului de a contesta în fața instanței de judecată decizia de respingerea a cererii de plată emisă de Comisia specială a Fondului de Garantare a Asiguraților:

"În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Așadar, prin art. 8 alin. (1) teza a II-a, legea contenciosului administrativ recunoaște dreptul la acțiune al persoanei care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim, însă raportat la soluțiile pe care le poate da instanța de contencios administrativ, respectiv să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă, instanța de control judiciar constată că, în speță, nu se poate da curs cererii reclamantei de a obliga direct autoritatea pârâtă să efectueze plata sumei de 151.364 RON, reprezentând despăgubiri datorate de B. S.A., precum și penalități de întârziere aferente, în condițiile în care cererea de plată nu a fost încă analizată de fond de intimatul-pârât, cu parcurgerea etapelor stabilite de Legea nr. 213/2015.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Față de toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., va casa în parte sentința atacată și, în rejudecare, va admite în parte cererea de chemare în judecată și va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la soluționarea cererii de plată în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, menținând în rest sentința atacată.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obligă intimatul-pârât, ca parte care a pierdut procesul, la plata către recurenta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 123/2022 din 21 septembrie 2022 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, în rejudecare:

Admite în parte cererea de chemare în judecată și obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la soluționarea cererii de plată în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Menține în rest sentința atacată.

Obligă intimatul-pârât la plata către recurenta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 09 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.