ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 716/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în data de 15.11.2021, reclamantul A. a chemat in judecata pe parata Inspectia Judiciara, solicitand instantei, ca prin hotararea pe care o va pronunta, sa dispuna: anularea rezolutiei de clasare nr. 2726/29.09.2021 emise de Inspectia Judiciara-inspector judiciar; anularea rezolutiei din data de 01.11.2021 emise in lucrarea C21-1704 de Inspectia Judiciara-inspector-sef; obligarea pârâtei la completarea verificarilor.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 716 din 6 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins actiunea formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 716 din 6 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut, în primul rand, că instanta de fond a analizat cererea sa strict prin prisma celor evocate de catre inspectia judiciara, evitand principiile juridice de drept civil, si implicit apararile sale realizate atat in faza de cercetare disciplinara cat si la judecarea cauzei in fond (raspunsul la intampinare si notele de concluzii). Practic, prin motivarea realizata de catre instanta de fond într-o pagina, nu se face decat o interpretare subiectiva a cauzei, astfel incat dreptatea sa fie de partea judecatorului de la Judecatoria Iasi, ignorandu-se dispozitiile legale invocate de catre recurent, dar si situatia de fapt concreta prezentata. Astfel, plangerea sa nu se refera doar la faptul ca judecatorul de la Judecatoria Iasi nu a administrat proba cu inscrisuri. Nelegalitatea solutiei putea fi verificata, intrucat a criticat reaua-credinta a judecatoarei prin plangerile formulate, astfel ca sentinta pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti apare nelegala si netemeinica si sub acest aspect. In ceea ce priveste înscrisurile la care a facut referire, a susținut că: aceste inscrisuri erau esentiale in solutionarea de catre organul de cercetare penala a plangerii penale formulata de acesta; aceste inscrisuri au fost solicitate de reclamant in faza de urmarire penala ca si probe spre a fi administrate în aflarea adevarului si pronuntarea unei solutii corecte; aceste inscrisuri au fost solicitate de catre reclamant de la institutiile abilitate, insa raspunsul primit a fost că se pot elibera doar la solicitarea instantei de judecata sau organelor judiciare. Aceste probe erau esentiale in solutionarea plangerii si a solicitat concursul instantei de judecata in obtinerea acestora, intrucat raspunsul la solicitarile proprii a fost unul negativ raportat la dispozitiile legale prevazute in Legea sanatatii mintale nr. 487/2002 R si Regulamentul nr. 679 din 27.04.2016 privind protectia datelor cu caracter personal. Din acest raspuns rezulta faptul ca acele documente exista. Or, recurentul nu ar fi putut sa prezinte aceste inscrisuri, iar judecatorul de la Judecatoria Iasi nu si-a indeplinit obligatiile profesionale pe care le avea si juramantul depus la momentul la care a imbratisat profesia de magistrat. Nu a fost îndeplinit rolul pe care judecatorul de camera preliminara trebuia sa il indeplineasca, rol la care face referire si judecatorul de la Curtea de Apel Bucuresti, întrucat la o simpla verificare a actelor dosarului s-ar fi identificat fara putinta de tagada atitudinea partinitoare si lipsita de profesionalism a judecatorului de camera preliminara, fata de inscrisurile noi ce ar fi trebuit sa fie administrate, cu referire concretă la refuzul judecatorului de a solicita, în interesul solutionarii juste a plangerii sale, de la institutii abilitate ale statului, probe pe care le-a enumerate. Prin urmare, aspectele invocate de reclamant prin plângere nu reprezintă chestiuni de judecata, ci arata fără dubiu lipsa de imparțialitate a judecatorului față de intimata B. si eludarea unor dispozitii legale în detrimentul său. Pronuntarea de catre judecatorul de camera preliminara a solutiei in Incheierea penala nr. 432/10.06.2021 constituie o incalcare grava a drepturilor sale procesuale, incalcandu-i-se astfel dreptul la un proces echitabil. Refuzul judecatorului de a solicita informatii de la Institutul de Psihiatrie Socola Iasi si C.N.P.P. trebuie asimilat unei abateri disciplinare prin prisma ajutorului vadit acordat intimatei, deoarece este indubitabil faptul că, dacă ar fi solicitat aceste adrese, judecatorul trebuia sa trimita cauza organului de cercetare penala pentru completarea urmaririi penale si pronuntarea unei solutii legale. Judecatorul de camera preliminara a dovedit prin respingerea acestor cereri partinirea fata de intimata B.. Concluzionand, recurentul a susținut că inspectorul judiciar era obligat sa verifice daca judecatorul de camera preliminară, în cursul judecății plângerii formulate de către reclamant, i-a respectat drepturile sale procesuale si procedurale, prin prisma celor invocate de acesta, aceleași atributii revenind si inspectorului sef, de verificare nemijlocită si expunere a propriilor lui concluzii, dar și instantei de fond.

Apărările formulate în recurs Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate. În esență, a susținut că în mod corect s-a apreciat că nu se impune anularea actelor atacate și trimiterea dosarului pentru continuarea cercetărilor și administrarea de probe suplimentare privind existența abaterii reclamate, constatând că partea reclamantă nu a făcut dovada încălcării de către judecător a normelor de drept. Astfel, nu s-a putut reține în sarcina Inspecției Judiciare o lipsă a cercetării faptelor imputate magistraților, ci că, în mod corect, prin prisma limitelor competențelor sale, a constatat că excedează atribuțiilor sale legale de a analiza raționamentul instanțelor de judecată sau de a statua asupra aspectelor invocate de reclamant prin plângere și reiterate în fața instanței. În ceea ce privește rezoluția inspectorului sef, în mod corect judecătorul fondului a reținut că nu a fost criticată de reclamant, acesta neinvocând aspecte intrinseci ori extrinseci proprii acestei rezoluții, ci practic a criticat ambele acte prin aceeași argumentare în raport de motivele expuse în plângere pentru care a considerat întrunirea condițiilor săvârșirii a trei abateri disciplinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 8 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Petentul A. a depus la Inspecția Judiciară o sesizare disciplinară împotriva doamnei judecator C., din cadrul Judecatoriei Iasi, afirmand că, in contextul solutionarii dosarului nr. x/2020, a savarsit abaterea disciplinara prevazuta de art. 99 lit. h), din) Legea nr. 303/2004, printre altele, și prin aceea ca a refuzat sa administreze proba cu inscrisuri solicitata de petentul A., favorizand partea adversa, respectiv pe intimata B.. Inspectia Judiciara a efectuat verificari prealabile, in urma carora sesizarea a fost clasata prin rezolutia nr. 2726/29.09.2021, impotriva careia reclamantul a formulat plangere, care a fost respinsa prin rezolutia din data de 01.11.2021 emisa in lucrarea C21-1704 de catre Inspectia Judiciara-inspector-sef. În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. a chemat în judecată pe parata Inspectia Judiciară, solicitand instantei, ca prin hotararea pe care o va pronunta, sa dispună: anularea rezolutiei de clasare nr. 2726/29.09.2021 emise de Inspectia Judiciara-inspector judiciar; anularea rezolutiei din data de 01.11.2021 emise în lucrarea C21-1704 de Inspectia Judiciara-inspector-sef și obligarea pârâtei la completarea verificărilor. Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamantul formulând recurs prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurent cu privire la faptul că instanța de fond a analizat acțiunea în mod subiectiv, strict prin prisma celor evocate de catre inspectia judiciara, evitand principiile juridice de drept civil, si implicit apararile sale realizate atat in faza de cercetare disciplinară cat si la judecarea cauzei în fond, care pot fi circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva nemotivării hotărârii. Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nici incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută în cauză. Astfel, motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. În primul rând, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că plângerea petentului se rezumă doar la împrejurarea că judecătorul cauzei nu a administrat proba cu înscrisuri solicitată de către acesta, astfel că analiza instanței s-a limitat la acest motiv de nulitate a rezoluțiilor emisă de pârâtă. Se reține că potrivit art. 97 din Legea 303/2004: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: h) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni." Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99 1 alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează: "(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. h), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte). Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru. De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea care a produs nemulțumirea titularului sesizării. În cauza de față, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluțiile în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate. Prin urmare, astfel cum s-a reținut anterior, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecații excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Astfel, în ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, se constată că reclamantul a susținut că judecătorul cauzei nu a administrat proba cu înscrisuri solicitată de către acesta, aspect reiterat și prin memoriul de recurs. Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Or, în cauză, recurentul nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret, astfel cum s-a reținut anterior, faptul că judecătorul cauzei nu a administrat proba cu înscrisuri solicitată de către acesta, chestiune specifică activității de judecată. În concluzie, elementele esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurentului privind încălcarea dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, întrucât interpretarea dată de acesta cu privire la cererea de probe în discuție, atât în fața pârâtei, cât și în fața primei instanțe, nu a fost validată de acestea. În concret, cu privire la aceasta chestiune, în mod corect prima instanță a reținut că Judecatoria Iasi a menționat în cuprinsul încheierii de sedință din data de 16.03.2021, motivele pentru care a respins proba cu înscrisuri solicitata de petent, indicand faptul ca "având în vedere faptul ca în cauzele având ca obiect plângerile formulate împotriva soluției dispusă de procuror, instanța nu administrează probe pentru a stabili sau nu vinovăția,(...), urmând să analizeze asupra admisibilității sau inadmisibilității plângerii, prin raportare la probatoriul administrat." De asemenea, și în cuprinsul încheierii nr. 432/10.06.2021, instanța a precizat motivele pentru care au fost respinse probele propuse de către petent, făcând referire la articolul 341 alin. (5) din C. proc. pen. și menționând ca "petentul, intimatul sau procurorul nu pot solicita și obține încuviințarea administrării de noi probe sau readministrarea probelor administrate în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară verificând legalitatea și temeinicia Ordonanței atacate doar pe baza lucrărilor și a materialelor din dosarul cauzei. Astfel, judecătorul de cameră preliminară arată că probatoriul cu martori, înregistrări video, planșe foto, este inadmisibil în procedura prevăzută de articolul 340 C. proc. pen., părțile având doar posibilitatea de a depune note scrise." În aceste condiții, eventuala nelegalitate a solutiei dispuse de judecător nu poate fi analizata în cadrul procedurii disciplinare, cu excepția situației în care ea ar releva rea-credinta sau grava neglijenta din partea acestuia, ceea ce nu este cazul în speta de fată, atât timp cât magistratul și-a motivat soluția și a respectat egalitatea armelor, limitand probatoriul în egala măsura pentru toate părțile, neexistand deci indicii ca ar fi favorizat vreuna din părți. În fine, Înalta Curte, în acord cu opinia judecătorului fondului, observă că prevederile art. 341 alin. (5) 1 C. proc. pen., evocate de petent, fac, într-adevăr, referire și la înscrisuri noi, dar este vorba de înscrisurile care îi sunt prezentate instanței (de către părți) și nu înscrisuri pe care instanța urmează sa le solicite de la diferite institutii, la cererea partilor ("Judecătorul de cameră preliminară, soluționând plângerea, verifică soluția atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate."). Textul este în acord cu alin. (2) al aceluiasi articol, potrivit caruia "Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare și dispune citarea petentului și a intimaților și încunoștințarea procurorului, cu mențiunea că pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii", ambele texte relevand caracterul rapid al procedurii de solutionare a plangerilor împotriva ordonantelor de clasare, rolul instantei nefiind acela de a efectua ea insasi urmarirea penala pe care trebuia sa o facă parchetul, adică de a administra ea insasi probe, ci de a verifica caracterul complet sau incomplet al probatoriului administrat în faza de urmărire penala și, pe cale de consecinta, legalitatea solutiei dispuse de procuror, prin raportare la acest probatoriu. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.