ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3323/2024

Ședința publică din data de 13 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 29.07.2020 pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănatății și Ministrul Sănătății obligarea pârâților la repararea pagubei cauzate prin refuzul nejustificat de confirmare în grad de medic primar și, respectiv, de eliberare a certificatului de medic primar, reprezentând drepturile bănești de care a fost privat și dobânda legală aferentă, în sumă de 568.663,68 RON și obligarea pârâților la plata de daune morale în sumă de 100.000 RON, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 23 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei de obiect, inadmisibilității și prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârât.

Prin sentința civilă nr. 1696 din 5 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Ministrul Sănătății.

A obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 515.000 RON cu titlu de daune materiale și a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale.

Împotriva încheierii din 23 noiembrie 2021 și a sentinței civile nr. 1696 din 5 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătății, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și a încheierii din data de 23.11.2021, cu consecința respingerii în tot a acțiunii.

O primă critică a hotărârii recurate privește obligarea pârâtului ministrul sănătății alături de pârâtul Ministerul Sănătății.

Cu privire la această critică, recurentul pârât susține că nu există solidaritate pasivă între pârâți. Articolul 1443 din C. civ. furnizează o definiție primară a solidarității pasive: "Obligatia este solidară între debitori când toți sunt obligați la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate să fie ținut separat pentru întreaga obligație, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalțifată de creditor ".

O obligație solidară nu se prezumă, ci se naște prin act juridic, prin lege sau atunci când prestația este indivizibilă.

În cauza dedusă judecății nu există o faptă ilicită comună a pârâților, neputându-se astfel prezuma că pârâții sunt vinovați în egală măsură și proporție pentru săvârșirea prezumtivei fapte ilicite.

Prin urmare, nu există solidaritate între Ministerul Sănătății și ministrul sănătății din prezenta cauză.

Reclamantul avea posibilitatea prin acțiune să ceară, în temeiul prevederilor art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, introducerea în cauză a funcționarului.

În opinia recurentului-pârât, niciuna din condițiile necesare introducerii în cauză a ministrului sănătății nu sunt îndeplinite în cauză, acesta având calitatea de demnitar și nu calitatea de funcționar public.

În plus, prin cererea introductivă, reclamantul nu s-a îndreptat personal împotriva ministrului aflat în funcție la momentul la care reclamantul s-a considerat prejudiciat. Or, obligarea la plată a ministrului sănătății aflat în funcție la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești este inadmisibilă, nefiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

Expunând conținutul art. 252 și art. 253 alin. (4) din C. civ., recurentul susține că aceste texte de lege reglementează apărarea drepturilor nepatrimoniale, astfel incluzând și daunele morale.

Tot în ceea ce privește daunele morale, face referire la Decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs de secția de contencios administrativ și fiscal, dosar având ca obiect obligarea unei autorități publice la plata de daune morale, în cuprinsul căreia s-a statuat că daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta autorltațn.

Din cuprinsul prevederilor art. 1349 C. civ., rezultă faptul că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții, respectiv:

a)existența unui prejudiciu, în considerarea faptului că nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu;

b) existența unei fapte ilicite, considerându-se că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală;

c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, arătându-se că pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur și simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă și prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu;

d) existența vinovăției, subliniindu-se că nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei.

Fapta ilicită constă în acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Dreptul victimei la reparație se naște atunci când prejudiciul cauzat este urmarea unei fapte ilicite.

Analiza rolului elementului prejudiciului în arhitectura instituției răspunderii civile permite desprinderea concluziei potrivit cu care acesta a dobândit treptat superioritate în raport cu celelalte elemente, statutul său fiind deplin consolidat prin dispozițiile C. civ. din 2010, care stipulează în mod neechivoc în art. 1381 alin. (1) că "orice prejudiciu dă dreptul la reparație". Concluzia acestei formulări nu poate fi decât aceea că legiuitorul a intenționat să releve că prejudiciul a devenit elementul esențial, cel în jurul căruia se coagulează, de fapt, întregul eșafodaj al răspunderii civile.

Întrucât prejudiciul este "nu numai conditia răspunderii, dar și măsura ei, autorul faptei ilicite prejudiciabile răspunzând numai în limita faptei prejudiciabile", inexistența faptei ilice conduce în mod automat și la inexistența prejudiciului.

De asemenea, prin Decizia nr. 3806/07.11.2013, pronunțată în recurs de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având ca obiect daune morale, instanța a reținut faptul că nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să asigure o repare deplină a acestora și, prin urmare, principiul reparării integrale a unui astfel de prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În acest sens, Înalta Curte a arătat că, pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu sigur de referință. de un reper față de care judecătorul să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului. În absența unor probe materiale, instanța este singura care, în raport cu consecințele pe oricare plan suferite de partea civilă, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze pentru partea civilă ceea ce îi lipsește ca urmare a faptei ilicite săvârșite.

În practică au fost identificate cel puțin două repere în stabilirea contravalorii acestor daune: estimarea suferințelor în baza unor date stiintifice prestabilite și interpretarea acestora într-o manieră personalizată, în functie de situatia victimei.

În cauză, recurentul-pârât susține că suma de 50.000 RON solicitată de către reclamantă nu poate fi raportată la niciun criteriu de referință, astfel că atât pârâtul, cât și instanța de judecată, sunt în imposibilitate de a aprecia în vreun mod asupra sumelor solicitate.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, menționează că este imposibil de stabilit o astfel de legătură, întrucât:

- pe de o parte, nu există, astfel cum a precizat mai sus, o faptă ilicită generatoare de prejudicii pe care să o fi săvârșit Ministerul Sănătății;

- pe de altă parte, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între fapta ilicită invocată de către reclamant și prejudiciul pe care afirmă că l-a suferit.

Cu privire la vinovăție, în condițiile inexistenței unei fapte ilicite, precizează că nu se poate reține nicio culpă în sarcina ministrului sănătății de la data rămânerii definitive a hotărârii.

O doua critică privește respingerea de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului la actiune.

Referitor la această critică, recurentul-pârât arată că, în conformitate cu prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

În conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 22/2019 privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, în sensul de a se stabili care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire, respectiv de la momentul comunicării actului administrativ nelegal sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestui act, " în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Or, reclamantul a solicitat instanței prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, în principal obligarea Ministerului Sănătății să îi elibereze acestuia certificatul de medic primar în specialitatea urologie.

Prin sentința civilă nr. 3142 din data de 19.10.2016, Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantului și a obligat Ministerul Sănătății să să emită un act administrativ prin care să confirme dobândirea de către reclamant a gradului profesional de medic primar în specialitatea urologie, în urma promovării examenului din sesiunea iunie 2014.

În considerentele sentinței anterior menționate, instanța reține fără putință de tăgadă că, în ceea ce privește îndeplinirea de către reclamant a cerinței de experiență pentru dobândirea gradului profesional de medic primar în specialitatea urologie, potrivit criteriilor prevăzute de în OMS nr. 1470/2011 pentru promovarea în gradul de medic primar este nevoie de o vechime minimă în specialitate de 5 ani.

A mai reținut Curtea că reclamantul îndeplinea această condiție, astfel cum rezultă din adeverința nr. x/16.05.2014 (aflată la fila nr. x) depusă de reclamant la dosarul de înscriere la examen din care rezultă că reclamantul avea la data respectivă o vechime în muncă de 5 ani și 9 luni în funcția de medic specialist urologie, specialitate în care a fost confirmat prin Ordinul nr. 561/2006.

În ceea ce privește faptul că în această adeverință nu s-ar fi înscris data încadrării și numărul de ore/zi, Curtea a apreciat că acesta nu era un motiv suficient pentru respingerea cererii reclamantului în condițiile în care adeverința specifica clar vechimea reclamantului în specialitate de 5 ami și 9 luni, față de care comisia trebuia fie să ia în considerare această vechime, fie să solicite reclamantului lămuriri sau completarea dosarului.

Curtea a mai reținut că reclamantul a depus la dosarul cauzei adeverința nr. x/31.05.2016 în care se specifică clar data încadrării ca medic specialist în specialitatea urologie - 06.06.2006, cât și faptul că vechimea pe care reclamantul o avea la data de 16.05.2014 era de 5 ani 9 luni și 25 de zile, cu normă întreagă de 8 ore/zi.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în deplin acord cu Curtea de Apel București, prin Decizia nr. 407/2020 a statuat că motivul invocat de recurent se referă la neîndeplinirea, de către intimat, a unor condiții formale de prezentare la examenul de primariat, motive care nu justifică respingerea cererii formulate de intimat, care a promovat examenul și a îndeplinit criterii le prevăzute de OMS nr. 1470/2011, iar eroarea comisiei de examinare nu se poate răsfrânge asupra situației profesionale a intimatului, rezultatul examenului producând efecte juridice.

Astfel, față de această stare de fapt, recurentul-pârât apreciază că temeinicia sentinței civile nr. 3142/2016, dar și faptul că aceasta beneficiază de autoritate de lucru judecat provizorie, duce la concluzia că momentul la care reclamantul din prezenta cauză a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei este momentul comunicării sentinței.

Referindu-se la noțiunea de "speranță legitimă", CEDO a amintit că atunci când interesul patrimonial la care se face referire este de natura creanței, nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale.

Așadar, dacă o hotărâre judecătorească a obligat Ministerul Sănătății să emită actul administrativ de recunoaștere a gradului profesional de medic primar în favoarea reclamantului, instanța luând hotărârea în baza aspectelor de fond invocate de reclamant, respectiv îndeplinirea de către reclamant a condițiilor minime de participare la examen, în contradictoriu cu unele aspecte de formă invocate de pârâtul Ministerul Sănătății, reclamantul avea o speranță legitimă că acest fapt se va petrece, iar de la acel moment, respectiv comunicarea sentinței, acesta a cunoscut întinderea pagubei.

Un alt argument în sprijinul afirmațiilor recurentului stau și tabelele depuse de reclamant la dosarul cauzei. Reclamantul cuantifică prejudiciul, începând cu anul 2014, depunând la dosarul cauzei tabele neasumate prin semnătură, care, în opinia acestuia, reprezintă diferențele dintre salariile medicului specialist și ale medicului primar, fără indicarea bazei legale de stabilire a acestor drepturi salariale.

Așadar, reclamantul cunoștea întinderea pagubei încă din anul 2014. Mai mult, instanța invocă în raționamentul logico-juridic, adresa CNAS nr. x/24.03.2022 prin care această instituție i-a comunicat reclamantului suma de bani decontată în perioada 01.07.2014 - 14.04.2020, iar reclamantul susține și instanța reține că, potrivit Contractului-cadru care reglementează condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări de sănătate, pentru prestația medicului primar se acordă o majorare cu 20% a tarifului consultației.

Or, având în vedere cele de mai sus, nu se poate susține că reclamantul nu cunoștea începând din anul 2014 valoarea prejudiciului, atât timp el a încasat sumele de bani aferente fiecărui an în parte, iar Contractul - cadru care este un act normativ publicat în Monitorul Oficial prevede majorarea cu 20% a tarifului consultației efectuate de medicul primar.

Susține recurentul-pârât că raționamentul instanței întemeiat pe prevederile art. 1385 C. civ. este eronat în condițiile în care există prevederi de excepție și de strictă interpretare în materia contenciosului administrativ în conformitate cu care se determină cuantumul prejudiciului raportat la fiecare an în parte din anul 2014, iar reclamantul le cunoștea.

Pentru aceste motive, apreciază că soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune este nelegală.

O ultimă critică a hotărârii recurate vizează soluția pronunțată asupra fondului cauzei, recurentul-pârât apreciind că suma de 515.000 RON considerată "rezonabilă" de instanța de fond nu are nici un fundament legal, iar despăgubirile pentru presupusul prejudiciu moral sunt, de asemenea, nedovedite și disproporționate.

În acest sens, susține recurentul că, conform adresei CNAS nr. x/24.03.2023 menționată, reclamantului i s-a decontat, în calitate de medic specialist, suma de 226.302,57 RON, pentru perioada 01.07.2014 - 14.04.2020. Conform Contractului - cadru tariful consultației pentru prestația medicului primar se majorează cu 20%.

Astfel, dacă se aplică majorarea de 20% la suma decontată în perioada de referință (care, de altfel, este prescrisă) se obține suma de 45.260,514 RON.

Așadar, suma de 45.260,514 RON este echivalentul majorării tarifului cu 20%, conform Contractului - cadru, pentru prestația medicului primar.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, solicitând, pe cale de excepție, anularea recursului ca nemotivat, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate în cauză și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Prin sentința nr. 3142/19.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, a fost admisă acțiunea reclamantului formulată împotriva pârâților Ministerul Sănătății și Ministrul Sănătății, aceștia fiind obligați să emită un act administrativ prin care să confirme dobândirea de către reclamant a gradului profesional de medic primar în specializarea urologie, în urma promovării examenului din sesiunea iunie 2014, reținându-se că reclamantul îndeplinea cerința de experiență pentru dobândirea gradului profesional de medic primar în specializarea urologie și, având în vedere că a promovat examenul, s-a apreciat că refuzul pârâților de a confirma dobândirea, de către reclamant a gradului profesional de medic primar, în urma promovării examenului din sesiunea iunie 2014 este nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004.

Sentința indicată mai sus a rămas definitivă în urma respingerii recursului formulat de pârâți, prin decizia nr. 407/28.01.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin plângerea prealabilă adresată pârâților la data de 27.02.2020, reclamantul a solicitat acestora achitarea sumei de 500.000 RON cu titlu de daune materiale și a sumei de 400.000 RON cu titlu de daune morale pentru paguba cauzată prin refuzul nejustificat de confirmare în grad de medic primar și de eliberare a certificatului de medic primar ca urmare a promovării examenului de medic primar, specialitatea urologie, în sesiunea iunie 2014.

Prin adresa nr. x/14.04.2020, Ministerul Sănătății l-a informat pe reclamant că i s-a emis certificatul de medic primar în specialitatea urologie.

Prin Ordinul nr. 609/09.04.2020 emis de Ministrul Sănătății reclamantul a fost confirmat, cu aceeași dată, ca medic primar în specialitatea urologie, pe baza examenului promovat în sesiunea din iunie 2014.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost investită de către reclamant cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâților Ministerul Sănatății și Ministrul Sănătății la repararea pagubei cauzate prin refuzul nejustificat de confirmare în grad de medic primar și, respectiv, de eliberare a certificatului de medic primar, reprezentând drepturile bănești de care a fost privat și dobânda legală aferentă, în sumă de 568.663,68 RON și obligarea pârâților la plata de daune morale în sumă de 100.000 RON, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost a admisă în parte și obligați pârâții la plata către reclamant a sumei de 515.000 RON cu titlu de daune materiale și a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale, pârâtul Ministerul Sănătății formulând critici din perspectiva motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, împărtășind opinia primei instanțe.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Critica recurentului-pârât referitoare la împrejurarea că nu există solidaritate între Ministerul Sănătății și ministrul sănătății din prezenta cauză este nefondată.

Cu privire la această critică, recurentul pârât a susținut că nu există solidaritate pasivă între pârâți, nefiind o faptă ilicită comună a pârâților, neputându-se astfel prezuma că pârâții sunt vinovați în egală măsură și proporție pentru săvârșirea prezumtivei fapte ilicite.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte reține că fapta civilă delictuală comună constă în refuzul nejustificat al ambilor pârâți, în raport de competențele date prin lege, de a confirma reclamantul, prin ordin de ministru, în treapta profesională dobândită, ca urmare a promovării examenului de primariat și, respectiv, de eliberare a certificatului de medic primar.

În acest sens, se reține de către instanța de control că refuzul nejustificat al pârâților de a confirma dobândirea, de către reclamant, a treptei profesionale de medic primar a fost stabilită, cu caracter definitiv, prin sentința nr. 3142 din 19.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia nr. 407 din 28 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă sus-menționată, instanța a constatat că reclamantul îndeplinea cerința de experiență pentru dobândirea gradului profesional de medic primar în specializarea urologie și, având în vedere că a promovat examenul, a reținut că refuzul pârâților de a confirma dobândirea, de către reclamant, gradului profesional de medic primar, în urma promovării examenului din sesiunea iunie 2014 este nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004.

Potrivit art. 31 alin. (2) din Metodologia cuprinsă în Anexa I a Ordinului 698/2001 al Ministrului Sanatății, în vigoare la data organizării examenului de primariat, examenul de medic primar și farmacist primar se organizează de către Ministerul Sănătății, în colaborare cu Colegiul Medicilor din România, respectiv cu Colegiul Farmaciștilor din România.

În conformitate cu art. I. pct. I din O.U.G. nr. 6/2012 pentru completarea O.G. nr. 18/2009 privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, confirmarea în grad de medic specialist, medic dentist specialist, farmacist specialist și medic primar se face nominal, prin ordin al ministrului sănătății, iar în baza ordinului ministrului de confirmare în grad de medic primar, Ministerul Sănătății eliberează certificatul care atestă calitatea de medic primar.

Analizând conținutul dispozițiilor legale sus evocate, rezultă că confirmarea în grad de medic primar se face nominal, prin ordin al ministrului sănătății, iar în baza ordinului ministrului de confirmare în grad de medic primar, Ministerul Sănătății eliberează certificatul care atestă calitatea de medic primar.

Prin urmare, în raport cu circumstanțele concrete în care a fost săvârșită fapta ilicită, Înalta Curte constată că există pluralitate de persoane răspunzătoare pentru același prejudiciu, în condițiile art. 1382 C. civ., în conformitate cu care "cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți în solidar la reparație față de cel prejudiciat", dispoziții care reglementează solidaritatea pasivă legală, o veritabilă garanție pentru realizarea creanței, instituind obligația pentru fiecare debitor solidar de a repara întreg prejudiciul, soluția pronunțată de instanța de fond sub aspectul obligării pârâtului ministrul sănătății alături de pârâtul Ministerul Sănătății la plata către reclamant a daunelor materiale și morale fiind legală și temeinică.

În ceea ce privește susținerea recurentului-pârât că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, constată Înalta Curte că, în mod corect, a reținut instanța de fond că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru angajarea răspunderii administrativ - patrimoniale, care reprezintă o formă de răspundere specifică dreptului administrativ, care presupune că o anumită activitate a administrației publice produce în mod potențial prejudicii particularilor, reținând, în mod corect, că, în privința actului asimilat, prejudiciul se produce prin neemiterea actului, iar ilegalitatea actului administrativ trebuie să fie constatată de instanța de judecată.

În lipsa confirmării în treapta profesională dobândită în mod legal, reclamantul a fost pus în imposibilitatea de a-și exercita profesia potrivit treptei profesionale dobândite, în cauză fiind relevant faptul că, pârâții s-au manifestat cu exces de putere, creând, prin atitudinea lor, o stare de incertitudine juridică, care având în vedere durata sa, de aproximativ 6 ani, efectele produse cu privire la dreptul reclamantului de exercitare a profesiei corespunzător calificării profesionale însușite și titlului profesional dobândit, ca urmare a susținerii și promovării examenului, precum și pasivitatea manifestată ulterior pronunțării hotărârii, constând în refuzul de a pune în executare, în mod voluntar, dispozitivul hotărârii.

Critica recurentului-pârât privind respingerea de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului la acțiune este, de asemenea, nefondată, urmând a fi respinsă.

În ceea ce privește această critică, recurentul-pârât a susținut că momentul la care reclamantul din prezenta cauză a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei este, cel mai târziu, momentul comunicării sentinței.

Mai mult decât atât, în opinia recurentului-pârât, nu poate fi primită susținerea reclamantului în sensul că acesta nu cunoștea începând din anul 2014 valoarea prejudiciului, atât timp el a încasat sumele de bani aferente fiecărui an în parte, iar Contractul - cadru care este un act normativ publicat în Monitorul Oficial prevede majorarea cu 20% a tarifului consultației efectuate de medicul primar.

În analiza acestei critici, Înalta Curte reține că, potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Din interpretarea textului art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că acesta reglementează o situație de excepție de la regula stabilită prin art. 8 din același act normativ, respectiv acțiunea care să conțină și capătul de cerere privind despăgubirile pentru ca instanța care analizează legalitatea actului să stabilească și asupra măsurilor de acoperire a prejudiciului.

În prezenta cauză, producerea pagubei s-a întins pe o anumită perioadă, având caracter continuu, motiv pentru care reclamantul nu a putut cunoaște și determina întinderea acesteia la data promovării acțiunii principale împotriva refuzului nejustificat de confirmare în grad de medic, iar în raport de disp. art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, acesta poate solicita despăgubiri pe cale separată.

Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 22/2019, pronunțată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 22 octombrie 2019, instanța supremă a statuat că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescriptie pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Relevante în acest sens sunt și considerentele instanței supreme din paragraful nr. 77 al Deciziei nr. 22/2019, potrivit cu care "Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ..".

Urmează a fi reținute și considerentele din para. 79 al aceleiași Decizii în interesul legii, potrivit cu care "Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale."

În speță, instanța de control judiciar observă că obiectul litigiului constă în despăgubiri morale și materiale produse reclamantului, de către pârâți, prin refuzul nejustificat de confirmare a acestuia în grad de medic primar și de eliberare a certificatului de medic primar.

Despăgubirile materiale solicitate reprezintă drepturile bănești, salariale și extrasalariale, de care ar fi beneficiat reclamantul, dacă pârâții și-ar fi îndeplinit, obligațiile legale cumulative, respectiv pârâtul Ministrul Sănătății ar fi confirmat reclamantul în treapta profesională la care era îndreptățit, ca urmare a promovării examenului de medic primar, cumulat cu eliberarea certificatului de medic primar, de către Ministerul Sănătății.

Treapta profesională de medic primar se dobândește prin promovarea examenului de medic primar, însă, exclusiv în baza promovării examenului, reclamantul nu putea presta activitate ca medic în lipsa confirmării în această treaptă profesională prin ordin de ministru cumulativ cu eliberarea certificatului de medic primar.

Reclamantul era îndreptățit la dobândirea treptei profesionale, în temeiul promovării examenului și era îndreptățit la exercitarea profesiei potrivit treptei profesionale dobândite, în temeiul confirmării în grad de medic primar.

Dobândirea treptei profesionale se face ca urmare a promovării examenului, însă exercitarea profesiei potrivit treptei profesionale dobândite se poate face numai după îndeplinirea formalităților cumulative, de către autoritățile competente, respectiv: emiterea ordinului de ministru; eliberarea certificatului de medic primar.

Astfel, doar în baza comunicării sentinței nr. 3142 din 19.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, fără ordin de ministru de confirmare în treapta profesională și fără certificatul de medic primar, reclamantul nu putea fi angajat și remunerat corespunzător treptei profesionale de medic primar.

În aceste condiții, constată instanța de control că, în toată perioada cuprinsă între data promovării examenului de medic primar (iunie 2014) și data eliberării certificatului de medic primar (14.04.2020), care implică și emiterea prealabilă, de către Ministrul sănătății, a ordinului de ministru de confirmare în treapta profesională, reclamantul a prestat activitatea de medic în treapta profesională inferioară, aceea de medic specialist, fiind în imposibilitatea de a presta activitatea corespunzător treptei profesionale superioare dobândite, aceea de medic primar, întrucât, doar în baza promovării examenului de medic primar, fără ordin de ministru de confirmare în treapta profesională și fără certificatul de medic primar, reclamantul nu putea fi angajat și remunerat corespunzător treptei profesionale de medic primar.

Actul pretins vătămător, respectiv refuzul autorităților publice pârâte de confirmare a reclamantului în grad și eliberare a certificatului de medic primar în specialitatea urologie, a fost înlăturat din ordinea juridică în mod definitiv prin decizia civilă nr. 407/28.01.2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, care a reținut că refuzul explicit exprimat de către pârâți a avut caracter nejustificat, în sensul dat de prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004.

Însă, Înalta Curte, în acord cu instanța fondului, reține că, în cauză, chiar și ulterior pronunțării deciziei de respingere a recursului în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București, reclamantul nu a putut exercita funcția de medic primar, potrivit treptei profesionale dobândite, anterior emiterii de către Ministerul Sănătății a Ordinului nr. 609/09.04.2020, neputându-se așadar specula asupra posibilității sau obligației reclamantului de a cunoaște anterior acestui moment factual, întinderea prejudiciului cauzat prin refuzul recunoașterii gradului profesional menționat, câtă vreme acest grad nu îi fusese încă recunoscut prin actul de autoritate al puterii administrației publice centrale competente.

Prin urmare, Înalta Curte reține că reclamantul a cunoscut, în mod obiectiv, întinderea pagubei la data comunicării adresei nr. x/14.04.2020, prin care i s-a adus la cunoștință faptul că s-a emis Ordinul de confirmare în grad de medic primar și s-a eliberat certificatul de medic primar, acesta fiind momentul care marchează încetarea producerii pagubei și dă posibilitatea de stabilire a întinderii pagubei și, implicit, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond că data comunicării sentinței nedefinitive constituie o circumstanță de fapt irelevantă în determinarea momentului de debut al termenului de prescripție a dreptului la acțiune în repararea daunelor, acțiunea în despăgubiri fiind formulată înlăuntrul termenului de prescripție de un an prevăzut la art. 11 alin. (2). respectiv la data 28 iulie 2020.

Nici critica vizând soluția pronunțată asupra fondului cauzei, în sensul că că suma de 515.000 RON considerată "rezonabilă" de instanța de fond nu are nici un fundament legal, iar despăgubirile pentru presupusul prejudiciu moral sunt, de asemenea, nedovedite și disproporționate, nu poate fi primită.

În susținerea acestei critici, recurentul-pârât a susținut că suma de 45.260,514 RON este echivalentul majorării tarifului cu 20%, conform Contractului - cadru, pentru prestația medicului primar.

Înalta Curte constată că prin sentința nr. 3142/19.10.2016 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă, s-a reținut refuzul nejustificat al pârâților de a confirma dobândirea, de către reclamant a gradului profesional de medic primar, în urma promovării examenului din sesiunea iunie 2014, iar prin acest refuz nejustificat s-a cauzat reclamantului atât un prejudiciu material, cât și un prejudiciu moral.

În ceea ce privește prejudiciul, constată Înalta Curte că în mod corect a reținut instanța de fond că este rezonabil a se aprecia că prejudiciul material suferit de către reclamant este în cuantum de 515.000 RON, reprezentat de câștigul pe care ar fi putut să-l realizeze reclamantul în lipsa rerfuzului nejustificaț al pârâților de a confirma dobândirea gradului profesional de medic primar, în urma promovării examenului și dobânda legală aferentă sumelor de bani pe care ar fi putut să le încaseze.

Astfel, se reține că, la data la care a susținut examenul de medic primar, reclamantul își desfășura activitatea ca medic, în cadrul societății Centrul Medical B. S.R.L., în baza unui contract de prestări servicii încheiat cu societatea.

În lipsa confirmării gradului de medic primar, reclamantul și-a desfășurat în continuare activitatea de medic în specialitatea urologie cu gradul de medic specialist, ulterior examenului susținut în iunie 2014 până în data de 14.04.2020, când i-a fost emis certificatul de medic primar nr. x.

Potrivit adresei nr. x/24.03.2022, comunicată instanței de fond de către Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București, reclamantului i s-a decontat în calitate de medic specialist suma de 226.302,57 RON în perioada 01.07.2014-14.04.2020, iar dacă și-ar fi desfășurat activitatea în calitate de medic primar, prestația acestuia s-ar fi majorat cu 20%, conform Anexei 8 din Normele Metodologice de aplicare a Contractului Cadru.

Instanța de control reține că prin hotărârile Guvernului pentru aprobarea pachetelor de servicii și a Contractului-cadru care reglementează condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate nr. 400/2014, nr. 161/2016, nr. 140/2018, se prevede că pentru prestația medicului primar, tariful consultației se majorează cu 20%.

În raport de aceste aspecte, apreciază Înalta Curte că, în mod evident, reclamantului i s-a produs un prejudiciu material câtă vreme nu a putut beneficia de majorarea tarifului consultațiilor cu 20%, în lipsa confirmării gradului de medic primar, deși era îndreptățit.

Pe de altă parte, în mod corect a reținut instanța de fond că, în cazul în care ar fi fost confirmat în gradul de medic primar, reclamantului i s-ar fi solicitat un număr mai mare de consultații, de către pacienți, câtă vreme dobândirea gradului de medic primar certifică dobândirea unei trepte profesionale superioare celei de specialist, cât și o experiență profesională mai îndelungată, pacienții preferând să se adreseze unui medic cu mai mare experiență profesională.

Având în vedere că această consecință nu poate fi cuantificată în mod concret, din perspectiva prejudiciului material, în mod corect au fost avute în vedere dispozițiile art. 1385 alin. (3) din C. civ. (referitoare la întinderea reparației), potrivit cărora despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

Astfel, în ceea ce privește prejudiciul material produs, în mod judicios s-a apreciat de către judecătorul fondului ca fiind rezonabil a se determina întinderea reparației prin raportare la câștigul efectiv al martorului C., deținător al certificatului de medic primar, martor care a a susținut examenul de dobândire a gradului de medic primar în aceeași sesiune cu reclamantul, aceștia au aceeași specializare (urologie) și lucrează împreună(potrivit declarației martorului) în cadrul aceleiași societăți, câștig pe care și reclamantul în condiții obișnuite (confirmarea gradului de medic primar în luna iulie 2014) ar fi putut să îl realizeze.

Din analiza materialului probator, respectiv adresa nr. x/14.06.2022 a Casei de Asigurări de Sănătate a Municipiului București, evaluarea prejudiciului făcută de reclamant, câștigul efectiv în lunile martie și aprilie 2020 pentru martorul C. și prin raportare la dispozițiile art. 1385 alin. (3) din C. civ., Înalta Curte, în acord cu prima instanță, reține că nu pot fi cuantificate în concret consecințele refuzului nejustificat al pârâților, sub aspectul prejudiciului material, iar în raport de elementele concrete indicate mai sus suma de 515.000 RON reprezintă o reparație echitabilă sub aspectul prejudiciului material.

În ceea ce privește susținerile cu privire la daunele morale, instanța de control le apreciază ca fiind neîntemeiate, instanța de fond reținând, în mod corect, că, raportat la fapta ilită, constând în refuzul nejustificat al pârâților de a confirma dobândirea, de către reclamant, a gradului profesional de medic primar, cât și perioada îndelungată, de aproximativ 6 ani în care nu i-a fost confirmat gradul profesional, există o afectare negativă pe plan psihic, generată de fapta pârâților, iar suma de 50.000 RON reprezintă o reparație echitabilă pentru a compensa prejudiciul moral suferit.

În acest sens, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, are în vedere că termenul de "daune morale" sau "prejudiciu moral" presupune o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea.

Spre deosebire de prejudiciile materiale care presupun un suport probator, în privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, instanța de judecată urmând ca în raport de consecințele suferite de victimă să aprecieze o sumă globală care să compenseze prejudiciul moral suferit.

În lipsa unor criterii și limite legale, stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, prin raportare la consecințele negative suferite, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situația profesională și socială etc., fără ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale să depășească sfera unor compensații destinate a alina suferința, în caz contrar ajungându-se la o îmbogățire fără just temei a persoanei prejudiciate. Din perspectivă jurisprudențială, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare, au procedat la o judecată mai degrabă în echitate.

Astfel, atitudinea autorității publice de a refuza emiterea unui act administrativ, tratamentul discriminatoriu aplicat, constând în refuzul de validare a exemenului, deși se afla în situație similară cu candidatul C., urmată de o îndelungată și nejustificată întârziere a confirmării ca medic primar (6 ani), constituie temei al atragerii răspunderii autorității publice sub forma obligării acesteia la plata de daune morale, suma de 50.000 RON, stabilită de instanța de fond, reprezentând o despăgubire justă și proporțională cu vătămarea suportată de reclamant, aptă să asigure repararea integrală a prejudiciului, fără a avea caracter excesiv pentru pârâtul obligat la plată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de recurentul - pârât Ministerul Sănătății, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Ministerul Sănătății împotriva încheierii din 23 noiembrie 2021 și a sentinței civile nr. 1696 din 5 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.