ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 302/2024

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022 contestatorul A., în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Compartimentul Insolvabilitate, Răspundere Solidară și Insolvență, a solicitat anularea Deciziei nr. 14111167A/10.08.2021 de angajare a răspunderii solidare a persoanei fizice A., cu debitoarea insolvabilă S.C. B. S.R.L., precum și a Deciziei nr. 938/31.03.2022 privind soluționarea contestației administrative împotriva Deciziei 14111167 A/10.08.2021, întrucât sunt nelegale și netemeinice.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 142/2022 de la 31 octombrie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Compartimentul Insolvabilitate, Răspundere Solidară și Insolvență.

A fost anulată Decizia nr. 14111167A/10.08.2021 de angajare a răspunderii solidare a persoanei fizice A., cu debitoarea insolvabilă S.C. B. S.R.L., precum și Decizia nr. 938/31.03.2022 privind soluționarea contestației administrative împotriva Deciziei nr. x A/10.08.2021.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea hotărârii primei instanțe, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În esență, în motivare, a arătat că prima instanță a reținut nelegal faptul ca reclamantului nu i se imputa, in concret, nicio fapta ilicita, statuându-se fara o motivare convingătoare faptul ca nu a acționat cu rea-credinta in nedeclararea si neachitarea la scadenta a obligațiilor fiscale.

În cazul de față, apreciază că este vorba de o formă de răspundere delictuală fiind necesară îndeplinirea condițiilor relative la existența prejudiciului, săvârșirea unei fapte, legătura de cauzalitate dintre acestea, precum și vinovăția făptuitorului.

În ce privește condiția existenței prejudiciului, acesta rezultă atât din starea de insolvabilitate în care se află debitoarea cat și existența creanțelor împotriva debitoarei, și anume cele menționate în procesul-verbal nr. x/20.06.2018 de declarare a stării de insolvabilitate cu bunuri și/sau venituri urmăribile, întocmit de D.G.R.F.P. București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - Serviciul Insolvabilitate,Răspundere Solidară și Insolvența, act pe care reclamantul A. nu a înțeles sa îl conteste odată cu promovarea prezentei acțiuni.

Pentru stabilirea persoanei fizice asupra căreia s-a aplicat măsura răspunderii solidare, organul fiscal a identificat, evaluat si a gestionat toate, documentele, relevante care au stat la baza demarării procedurii .

Astfel, urmare a verificărilor efectuate asupra stării de fapt, Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, în calitate de creditor bugetar, a constatat ca reprezentantul legal nu a achitat obligațiile fiscale datorate bugetului generat consolidat al statului, obligații stabilite în sarcina S.C. B. S.R.L.

Potrivit Fișei sintetice totale editată la data de 10.08.2021, S.C. B. S.R.L. figurează cu obligații fiscale datorate bugetului general consolidat, certe, lichide și exigibile în suma totală de 6.096.097 RON, din care debite în suma de 3.867.663 RON și accesorii în sumă de 2.228.434 RON.

Obligațiile fiscale datorate bugetului general consolidat de către S.C. B. S.R.L. provin din Decizia de impunere nr. x/28.02.2018 în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.02.2018, emise de către DGRFP București - Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice -Activitatea de Inspecție Fiscală, precum și din deciziile de calcul accesorii aferente acestora.

Contrar celor reținute de către instanța de fond in considerentele hotărârii recurate, în cauza sunt aplicabile dispozițiile art. 25 si 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, organele fiscale competente în executarea silită din cadrul Serviciului Insolvabilitate, Răspundere Solidară și Insolvență - D.G.R.F.P. București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, fiind îndreptățite să ceară oricărui codebitor realizarea integrală a obligației față de bugetele administrate de M.F.P. prin A.N.A.F., au început procedura de angajare a răspunderii solidare conform Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscala nr. 127/29.01.2014 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea 82/1991, organizarea și ținerea contabilității constituie o obligație profesională comercianților. Pentru stabilirea rezultatelor activității desfășurate, comerciantul este obligat ca, pe baza înregistrărilor în registrele de contabilitate, să întocmească bilanțul contabil și să-l depună la administrația financiară. Răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității revine administratorului sau altei persoane care are obligația gestionării patrimoniului.

De asemenea, Legea. 31/11990, prevede in cuprinsul art. 73 alin. (1) lit. c), că administratorii sunt răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere. Toate registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanță cu destinația acestora și se prezintă în mod ordonat și completate, astfel încât să permită, în orice moment, identificarea și controlul operațiunilor patrimoniale efectuate.

Astfel, din normele legale citate rezultă că obligația ținerii contabilității revine administratorului societății, poate fi imputată reclamantului A., acesta fiind ținută a respecta dispozițiile legale prezentate mai sus.

Totodată, nedepunerea documentelor contabile prevăzută ca obligație legală de către art. 28 și următoarele din Legea nr. 82/1991 a contabilității duce și la existenței legături de cauzalitate dintre săvârșirea faptei și producerea prejudiciului întrucât prin ținerea unei contabilități în conformitate cu legea s-ar fi putut observa de către administratorul situația propriilor debitori și s-ar fi putut efectua demersuri în vederea recuperării cel puțin a unei părți din creanțe.

Din răspunsurile primite(detaliate atât în Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/10.08.2021, cât și în Decizia nr. 938/31.03.2022), instituția recurentă a constat oportunitatea declanșării procedurii de angajare a răspunderii solidare în vederea realizării, în tot, a creanțelor fiscale în limita sumei de 6.096.097 RON, fiind aplicabile prevederile art. 25, alin. (2), lit. c) si art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu pct. 3.4., cap. III, din Ordinul nr. 127/2014 pentru aprobarea instrucțiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea cererii de recurs, cu casarea sentinței civile recurate, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant A. a depus întâmpinare la recursul promovat de recurenta - pârâtă, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate în cauza de față aceasta fiind dată cu aplicarea dispozițiilor legale incidente cauzei.

II. Soluția instanței de control judiciar asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma motivului de casare invocat în cererea de recurs, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin violarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 14111167A/10.08.2021, emisă de Ministerul Finanțelor-Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București -Serviciul Insolvabilitate, răspundere solidară și insolvență, s-a dispus, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în calitate de asociat/administrator al societății debitoare B. S.R.L., pentru suma de 6.096.097 RON, din care debite în sumă de 3.867.663 RON și accesorii în sumă de 2.228.434 RON, datorate bugetului consolidat de către S.C. B. S.R.L..

În motivarea deciziei de angajare a răspunderii solidare a reclamantului s-a reținut că obligațiile restante ale debitorului în sumă de 6.096.097 RON provin din Decizia de impunere nr. x/28.02.2018 și din Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.02.2018, emise de către DGRFP București - Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice-Activitatea de Inspecție Fiscală, precum și din deciziile de calcul accesorii aferente acestora.

Sub aspectul condițiilor ce ar trebui îndeplinite pentru angajarea răspunderii solidare a administratorilor societății, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate, "Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilității, cu rea-credință, au dobândit în orice mod active de la debitorii care și-au provocat astfel insolvabilitatea;

b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;

e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului".

Relevanță în cauză prezintă și art. 66 alin. (1) din Legea 85/2014 care prevede că, Debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență. La cererea adresată tribunalului va fi atașată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenția de deschidere a procedurii insolvenței, precum și art. 265 alin. (1) Codul de procedură fiscală din 2015 care prevede că "este insolvabil debitorul ale cărui venituri ori bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile,,.

Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului societății trebuie îndeplinite următoarele condiții:

- identificarea în concret a acțiunilor sau inacțiunilor care au determinat neîndeplinirea obligației legale de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

- dovedirea că prin aceste fapte s-a înrăutățit situația financiară a societății B. S.R.L., ce a determinat ulterior starea de insolvabilitate;

- dovedirea împrejurării, esențiale, că aceste fapte au fost săvârșite cu rea-credință precum și dovedirea legăturii de cauzalitate dintre fapte și obligațiile fiscale restante ale debitorului principal determinate de nedeschiderea procedurii insolvenței.

Or, în cauză, sub primul aspect, în decizia de angajare a răspunderii solidare nu sunt identificate acțiunile sau inacțiunile imputabile reclamantului, care au determinat neîndeplinirea de către debitoarea declarată insolvabilă, B. S.R.L., a obligațiilor de declarare și/sau neachitare la scadență a sarcinilor fiscale.

Nedeclanșarea procedurii prevăzute de art. 66 alin. (1) din Legea 85/2014 și simpla deținere a calității de asociat și/sau administrator nu sunt suficiente pentru a proceda la stabilirea răspunderii solidare în sarcina administratorilor/asociaților, în raport de temeiul de drept invocat, fiind obligatoriu de îndeplinit și alte condiții, respectiv reaua-credință și legătura de cauzalitate dintre faptele administratorului și obligațiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvent.

În cazul de față, însă, astfel cum judicios a reținut și judecătorul fondului, decizia de antrenare a răspunderii solidare reliefează cuantumul obligațiilor fiscale ale debitoarei B. S.R.L., calitatea reclamantului de administrator al societății debitoare, nedeschiderea procedurii insolvenței de către administrator, iar în privința vinovăției sub forma relei-credințe a reclamantului nu sunt reliefate motivele de fapt si de drept care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015.

În condițiile în care pentru instituirea răspunderii solidare a administratorului/asociatului este necesar ca acesta să aibă calitatea de autor al faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea 207/2015, iar săvârșirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate, Înalta Curte constată că aceste elemente nu pot fi reținute în persoana reclamantului, căruia nu i se impută nicio faptă ilicită, statuându-se doar, fără nicio motivare efectivă, că a acționat cu rea-credință în neîndeplinirea obligației legale de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței.

Or, reaua-credință presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate, constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelei finalități prin acțiunile sau inacțiunile sale, care să determine micșorarea patrimoniului societății în așa fel încât să nu se mai poată realiza o redresare financiară a acesteia în condițiile prevăzute de Legea nr. 85/2016.

Se constată, așadar, că recurenta-pârâtă ar fi trebuit să probeze că reclamantul a acționat în mod conștient în scopul creării stării de insolvabilitate a debitorului. Cu toate acestea, recurenta - pârâtă nu a făcut nicio dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt, precise și certe, care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamantului pentru societatea debitoare, descrierea faptei în decizia de angajare a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi.

Înalta Curte are în vedere că potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 "(4)Buna-credință a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul", prin urmare, organului fiscal îi revine obligația de a dovedi săvârșirea faptelor cu rea-credință.

În dovedirea relei-credințe, aspectele de fapt au o importanță capitală, or, sub acest aspect, motivarea deciziei de angajare a răspunderii este deficitară, nefiind analizată în concret situația de fapt raportată la pretinsul comportament fiscal fraudulos al reclamantului, în cuprinsul deciziei făcându-se vorbire doar despre niște obligații fiscale cuprinse în cadrul unei decizii de impunere emisă pentru societatea B. S.R.L., iar faptul că acestea nu au fost achitate din lipsa de fonduri în termenul legal a determinat organul fiscal să angajeze răspunderea solidară a reclamantului ca asociat și administrator al societății.

În aceste condiții, în mod corect instanța de fond a constatat că în ceea ce privește fapta ilicita și reaua-credință, în decizia de antrenare a răspunderii solidare nu sunt reliefate motivele de fapt si de drept care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aceasta nefiind motivată în concordanță cu dispozițiile legale.

Reține, totodată, Înalta Curte că nemotivarea actului administrativ este sancționată cu nulitatea absolută, nulitate ce nu poate fi acoperită prin motivarea parțială ulterioară efectuată de recurenta-pârâtă prin decizia de soluționare a contestației administrative și prin întâmpinarea formulată în cauză.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că pentru angajarea răspunderii solidare nu este suficient, așa cum s-a întâmplat în cauză, ca organul fiscal să constate insolvabilitatea societății debitoare și calitatea de administrator a reclamantului la această societate; acestea sunt elemente necesare, dar nicidecum suficiente și, de aceea, art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 impune condițiile anterior menționate, cu precădere condiția relei-credințe; aceasta în contextul în care prezumată de art. 12 din Legea nr. 207/2015 este buna-credință, legiuitorul stabilind în sarcina organului fiscal obligația de a dovedi reaua-credință.

Având în vedere că reaua-credință trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul procedurilor instituite prin art. 25 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată, în sensul că nu arată argumentele pertinente și concludente pentru care s-a apreciat că reclamantul a acționat cu rea-credință în scopul determinat de lege, folosind doar prezumții.

Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor și asociaților unei societăți debitoare, ci doar pe numele acelora pentru care organul fiscal trebuie să dețină dovezi și argumente că le sunt incidente dispozițiile legale respective.

Or, în cauză, prezumțiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului nu sunt pertinente pentru aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015.

Nici argumentul suplimentar adus de recurentă respectiv că reaua-credință a reclamantului este dovedită prin dezinteresul acestuia în calitate de administrator manifestat în sensul neîndeplinirii obligației de deschidere a procedurii de insolvență și neachitării la scadență a obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat, argument care nu poate fi considerat valid, în condițiile în care nu s-a dovedit reaua-credință a administratorului A., această "politică managerială deficitară" nefiind suficientă pentru atragerea răspunderii solidare în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală.

Existența unei situații de nedeclarare și/sau neachitare la scadență a obligațiilor fiscale nu presupune reaua-credință a recurentului-reclamant.

Înalta Curte reține că prin raționamentul organului fiscal se tinde să se statueze că nedeschiderea procedurii insolvenței(pentru a redresa/falimenta activitatea societății) este necesară și suficientă pentru dovedirea relei-credințe și că este de natură să conducă la atragerea răspunderii personale a reclamantului, raționament care este însă contrar voinței legiuitorului care a reglementat condițiile specifice, de excepție, ale răspunderii personale a reprezentantului debitoarei.

Nici susținerile recurentei pârâte privind nerespectarea de către intimatul reclamant a dispozițiilor art. 73 din Legea nr. 31/1990 nu pot fi primite, în condițiile în care aceste dispoziții legale instituie o răspundere a administratorului față de societatea comercială, iar nu față de creditorii societății, având natură juridică diferită, respectiv răspundere civilă contractuală, în timp ce răspunderea instituită de dispozițiile art. 25 Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală pentru faptele expres și limitativ prevăzute de această normă juridică.

Totodată, Înalta Curte constată că prin invocarea dispozițiilor art. 73 din Legea nr. 31/1990 organul fiscal adaugă la dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală, aspect ce nu poate fi primit, atâta vreme cât pentru angajarea răspunderii solidare instituite de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 207/2015 organul fiscal trebuie să se limiteze strict la condițiile impuse de acest text normativ neputând face trimitere la alte texte normative din alte acte normative.

În continuare, cu privire la critica din recurs prin care s-a susținut că a fost încălcat art. 28 din Legea nr. 82/1991, Înalta Curte reține că textul de lege menționat stabilește obligația de întocmire a situației contabile în sarcina societății comerciale iar nu a administratorului acesteia, însă, date fiind atribuțiile pe care administratorul societății le are în exercitarea mandatului, este adevărat că acesta trebuie să se îngrijească de întocmirea situațiilor contabile ale persoanei juridice. Cu toate acestea, este incorectă concluzia la care organul fiscal ajunge respectiv că încălcarea unei prevederi din legea contabilității de către societate justifică legătura de cauzalitate dintre fapta administratorului statutar și prejudiciul stabilit de organele fiscale.

Dimpotrivă, sancțiunea pentru o societate comercială care nu ține evidențe contabile conforme, dacă se demonstrează acest aspect(ceea ce nu este cazul în speța de față, acestea fiind doar susțineri ale organului fiscal) nu este atragerea răspunderii solidare în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015, Legea nr. 82/1991 prevăzând la art. 41 și respectiv la art. 42 contravențiile și sancțiunea ce intervine pentru săvârșirea lor(amenda).

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind pronunțată ca urmare a analizei complete a materialului probator administrat în cauză și prin interpretarea și aplicarea judicioasă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii împotriva sentinței nr. 142/2022 din 31 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.