ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2422/2024

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, sub nr. x/2022, la data de 27.12.2022, reclamanta A. S.R.L., in contradictoriu cu pârâții Ministerul Sportului, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Ministerul Finanțelor, a solicitat: - anularea actului administrativ fiscal nr. 7702 din 14.07.2022 (intitulat de autoritate Răspunsul nr. x din 14.07.2022), emisa de Ministerul Sportului, prin care s-a respins cererea înregistrată sub nr. x din 22.06.2022 la Ministerul Sportului; - constatarea refuzului nejustificat al Ministerului Sportului de a soluționa cererile înregistrate sub nr. x/29.12.2021 și nr. x/28.11.2022; constatarea refuzului nejustificat al Ministerului Finanțelor de a soluționa cererile înregistrate sub nr. x/07.12.2022 și nr. M-REG 1045818-2022/28.11.2022; - constatarea refuzului nejustificat al DGAMC de a soluționa cererile înregistrate sub nr. x/28.11.2022, nr. x/09.12.2022 și nr. x/15.12.2022; - recunoașterea dreptului reclamantei la restituirea sumelor plătite pentru anii 2016-2019, reprezentând contribuția instituită prin art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, în cuantum de 4.184.606 RON, precum și a dobânzilor fiscale aferente, calculate de la data achitării, până la restituirea efectivă; - obligarea pârâtelor la emiterea actului administrativ individual prin care să dispună restituirea sumelor plătite pentru perioada 2016- 2019, reprezentând contribuția instituită prin art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, în cuantum de 4.184.606 RON, precum și a dobânzilor fiscale aferente, calculate de la data achitării, până la restituirea efectivă, într-un termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, conform art. 18 alin. (6), raportat la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004; - obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Hotărârea/Încheierea pronunțată în cauză Prin încheierea din 22 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția conexității invocată de către pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin raportare la dosarul nr. x/2022 invocată de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, având în vedere elementele de diferențiere existente între cauzele a căror conexare se solicită, apreciind că măsura conexării cauzelor nu este de natură a asigura o bună judecată în prezenta cauză, conform prevederilor art. 139 alin. (1) C. proc. civ.. De asemenea, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele 1,2,3,5 și 6 ale cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, având în vedere că prin punctul 3 al cererii de chemare în judecată reclamanta solicită constatarea refuzului nejustificat al pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de a soluționa cererile înregistrate la 9.12.2022 și 15.12.2022, instanța reținând că în cauză există identitate între aceasta și subiectul pasiv al raportului de drept administrativ dedus judecății în prezenta cauză conform art. 36 C. proc. civ., fiind suficientă formularea acestui capăt de cerere pentru ca pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să aibă calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Totodată a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, raportat la prevederile art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României și la reglementările europene cu caracter obligatoriu care au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Nu în ultimul rând, a respins excepția prescripției dreptului reclamantei de a cere restituirea sumelor achitate în anul 2016, invocată de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate de reclamantă anterior datei de 27.12.2019 invocată de pârâtul Ministerul Sportului. Curtea a reținut că, în prezenta cauză, referitor la termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, sunt incidente prevederile art. 219 alin. (1) din legea nr. 207/2015 conform cărora dreptul contribuabilului sau plătitorului de a cere restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de întâi ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la restituire, iar nu cele ale art. 110 din Codul de procedură fiscală. Prin raportare la aceste prevederi, termenul de prescripție începe să curgă de la data de 01.01.2017 și expiră la data de 01.01.2023, ultima zi a termenului fiind 31.12.2022. În aceste condiții, având în vedere că cererea de restituire a sumelor a fost formulată de reclamantă în cursul anilor 2021, respectiv 2022. De asemenea, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost depusă prin poștă la data de 22.12.2022 și înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 27.12.2022, rezultă că atât cererile administrative cât și cererea de chemare în judecată au fost formulate în cadrul termenului de prescripție prevăzut la art. 219 alin. (1) al legii nr. 207/2015. De asemenea, cu privire la excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate de reclamantă anterior datei de 27.12.2019 invocată de pârâtul Ministerul Sportului, Curtea a reținut că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 2517 din C. civ. cum în mod greșit a susținut pârâtul Ministerul Sportului, ci prevederile ar. 219 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, acțiunea fiind formulată în cadrul termenului de prescripție astfel cum s-a reținut în precedent și a amânat pronunțarea sentinței pentru data de 29 martie 2023. Prin sentința nr. 46 din 29 martie 2023, Curtea Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sportului, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Ministerul Finanțelorși, în consecință, a anulat adresa nr. x/14.07.2022 emisă de pârâtul Ministerul Sportului, prin care a fost apreciată ca neîntemeiată cererea de restituire formulată de reclamantă și înregistrată la registratura Ministerului Sportului cu nr. x/22.06.2022. De asemenea, a constatat: - refuzul nejustificat al pârâtului Ministerul Sportului de a soluționa cererile înregistrate sub nr. x/29.12.2021 și nr. x/28.11.2022. - refuzul nejustificat al pârâtului Ministerul Finanțelor de a soluționa cererile înregistrate sub nr. x/07.12.2022 și nr. y/28.11.2022; - refuzul nejustificat al pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de a soluționa cererile înregistrate sub nr. x/28.11.2022, nr. x/09.12. 2022 și nr. x/15.12.2022. Totodată, a constat dreptul reclamantei la restituirea sumelor plătite pentru anii 2016-2019, reprezentând contribuția instituită prin art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, în cuantum de 4.184.606 RON, precum și a dobânzii fiscale aferente, calculate de la data achitării fiecărei sume, până la data restituirii efective și a obligat pârâții la emiterea actelor administrative individuale, prin care să dispună restituirea sumelor plătite pentru perioada 2016-2019, reprezentând contribuția instituită prin art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, în cuantum de 4.184.606 RON, precum și a dobânzii fiscale aferente, calculate de la data achitării fiecărei sume, până la data restituirii efective, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. S-a luat act că reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată. 1.

Căile de atac excercitate în cauză Împotriva sentinței nr. 46 din 29 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal au promovat recurs recurenții-pârâți Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în numele Ministerului Finanțelor și Ministerul Sportului (actualmente Agenția Națională pentru Sport), iar recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a promovat recurs împotriva încheierii de ședință din data de 22 martie 2023 și a sentinței nr. 46 din 29 martie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, în condițiile art. 493 C. proc. civ. Prin recursul formulat, recurenta - pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC) critică sentința civilă nr. 46/29.03.2023 pronunțata de către Curtea de Apel Ploiești, precum si încheierea de ședința din data de 29.03.2023 pronunțata in aceeași cauza, prin care s- a dispus respingerea exceptilor invocate ca neîntemeiate. Recurenta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în dezvoltarea căruia arată următoarele: Soluția primei instanțe de a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de către DGAMC privind capetele de cerere nr. 1,2,3,5 si 6 este nelegală si complet nemotivată pentru că reflecta interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile spetei. Instanța de fond face o mare confuzie prin respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a DGAMC, intrucat creanța solicitata de către intimata-reclamanta in cuantum total de 4.184.606 RON, plus dobânda nu este o creanța fiscala, astfel ca organul fiscal nu poate emite un act administrativ fiscal de restituire a unei sume care nu reprezenta creanța fiscala. Din punct de vedere fiscal, intre reclamantă si organul fiscal nu există un raport de drept fiscal, sens în care citează prevederile pct. 27 din Codul de procedură fiscală. De asemenea la pct. 28 si 29 este definita obligația fiscala principala si obligația fiscala accesorie. Din punct de vedere legal, temeiul încasării sumelor reprezentând creanțe bugetare îl reprezintă dispozițiile art. 5 ^ 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018. In susținerea nelegalitatii hotărârilor pronunțate, recurenta învederază că DGAMC, in calitatea sa de organ de specialitate al administrației publice, are obligația inregistrarii declarației contribuabilului reclamant prin care aceasta isi constituie baza de impunere, urmând ca ulterior sa incaseze si sa vireze creanța bugetara declarata către creditorul bugetar care, în cauză, este Ministerul Sportului. Atât organul fiscal, cât si Ministerul Sportului au învederat instanței modul cum au fost încasate sumele si cum au fost distribuite către Ministerul Sportului. DGAMC nu poate răspundepozitiv contribuabilului privind restituirea sumelor intrucat acestea au fost încasate prin trezorerie si ulterior virate către destinatarul creanței bugetare, respectiv Ministerul Sportului, care le-a folosit conform destinației, respectiv cheltuieli generale aferente activităților sportive. Recurenta critică încheierea din data de 22.03.2023 si in ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive in ceea ce privește capetele 5, 6 ale cererii de chemare. Fara a prelua din susținerile invocate mai sus, recurenta susține nelegalitatea hotărârii si cu privire la respingerea excepției invocate de DGAMC in ceea ce privește aceste capete de cerere, intrucat sumele reprezentând taxa pe viciu, în perioada 2016-2018, s-au incasat si vărsat automat de către DGAMC, potrivit legii, în bugetul Ministerului Tineretului si Sportului, după cum arata si reclamanta, astfel ca acesta a fost beneficiarul sumelor achitate. Recurenta critică sentința pronunțată pe fondul cauzei, apreciind-o ca fiind nelegala. Arată recurenta că prima instanță, deși constată dreptul reclamantei la restituirea sumelor, in mod nejustificat obliga parații sa emită acte administrativ individuale prin care prin care sa dispună restituirea, fara a analiza si constata daca sumele solicitate au fost achitate, care este culpa fiecărei autorități si cine este beneficiarul sumei a cărei restituire se solicita. În cadrul Serviciului Evidenta Analitica pe Plătitori din cadrul DGAMC a identificat un număr de 4 cereri formulate de intimata-reclamantă, având continunt identic. Cererile intimatei nu respectă condițiile de transmitere (comunicare) prevăzute de actele normative in vigoare si anume art. 3 din O.M.F.P. nr. 1386/07.02.2019 și punctul 3, alin. (1) si 2 din Cap.l- Procedura de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, aprobata prin Ordinul 1899/2004. Așa fiind, DGAMC nu a refuzat sa răspundă reclamantei, astfel cum in mod greșit a constatat instanța, ci, analizând cererile intimatei, a răspuns acesteia prin adresa DGAMC nr. x/14.02.2023, prin care intimata a fost Informata că cerererile nu pot fi soluționate intrucat nu conțin datele necesare soluționării prevăzute in formularul digitalizat Anexa 3 din OPANAF nr. 63/2017 si OPANAF nr. 1899/2004 si nu sunt însoțite de anexele prevăzute de aceste acte normative.

Recurenta critică sentința de fond si in ceea ce privește reținerea instanței de fond privind datorarea de dobânzi aferente sumei solicitate a fi restituire. Pentru considerentele expuse mai sus, in baza principiului accesorium sequitur principale, recurenta consideraă ca nu se impunea obligarea DGAMC la plata dobânzilor intrucat nu este beneficiarul sumelor solicitate a fi restituite. Recurentul-pârât MINISTERUL SPORTULUI, continuator în drepturi și obligații al Ministerului Tineretului și Sportului, prin recursul formulat critică sentința nr. 46 din 29.03.2023 ca fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Arată recurentul că, deși reține norme comunitare ca fiind incidente speței deduse judecății, instanța de fond ignoră, în pronunțarea sentinței recurate, faptul că, în cazul contribuției prevăzute art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și sportului, cu modificările și completările ulterioare, sarcina prevăzută de textul legal a tins, prin ea însăși, la atingerea dezideratului combaterii unui consum excesiv de băuturi alcoolice, fapt demonstrat de modalitatea în care aceasta a fost folosită, respectiv pentru finanțarea activităților sportive. În cazul contribuției prevăzute art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, recurentul consideră că poate fi identificată o legătură directă între utilizarea încasărilor din taxă și scopul specific respectiv, dezvoltarea activităților sportive la nivel național. Cu toate acestea, instanța de fond a reținut în mod eronat, în vederea admiterii cererii introductive de instanță, ca aplicabile în cauză pct. 37 din Hotărârea din 5 martie 2015, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-553/13, respectiv pct. 23 din Hotărârea pronunțată în cauza C-82/12. În acest context, învederează că, în opinia sa, contribuția care a fost prevăzută de art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000 a respectat întocmai conținutul pct. 41 din Hotărârea din 5 martie 2015, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-553/13, potrivit căruia (...) trebuie ca taxa în cauza să urmărească, în sine, să asigure realizarea scopului specific invocat și, prin urmare, să existe o legătura directă între utilizarea încasărilor din taxă și scopul specific respectiv. În drept, își întemeiază cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și pe toate celelalte articole de lege la care a făcut referire în cuprinsul cererii de recurs. Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice Ploiești, in numele Ministerului Finanțelor, in baza mandatului 13059/27.04.2023, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, intrucat cele doua cereri inregistrate sub nr. x/07.12.2022 si nr] M-REG 1045818-2022/28.11.2022 au fost redirectionate ANAF - Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili, spre competenta soluționare. Prin urmare, în opinia recurentului, rezulta în mod clar ca Ministerul Finanțelor nu a refuzat sa soluționeze cererile reclamantei. În materia contenciosului administrativ, guvernata de Legea nr. 554/2004, litigiile se nasc intre persoana vătămata si autoritatea publica emitenta a actului administrativ vătămător, iar in prezenta cauza, niciunul dintre actele administrative fiscale contestate in speța nu este emis de către Ministerul Finanțelor, acestea fiind emise de Ministerul Sportului, care, de altfel, a si fost chemat in judecata, în calitate de parat. Fata de argumentele învederate, solicită să se admită excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor si sa se respingă cererea de chemare in judecata ca fiind formulata impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva. Cu privire la sentința recurată, recurentul arată că este nelegală, fiind dată cu incalcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ. Astfel, din studierea hotărârii atacate, se observă ca instanța a făcut o motivare fara a analiza situația de fapt au incidența in cauza dedusa judecații prin prisma dispozițiilor legale incidente. In opinia recurentului au fost ignorate aspecte esențiale care, dacă ar fi fost analizate în profunzime de către instanța de fond, ar fi condus la o altă soluție. Sumele solicitate spre restituire de către intimata reclamantă nu sunt înregistrate in evidenta fiscala ca si plusuri, si nici nu s-a emis o procedura speciala de restituire a disponibilităților Ministerului Sportului, disponibilități provenite din încasarea contribuțiilor stabilite conform art. art. 70 alîn.(1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, pana la data abrogării acestuia, respectiv un mecanism prin care să se poate determina cum anume se calculează aceasta suma prin raportare la fondurile disponibile la data de 31 decembrie 2018 și transferate către bugetul de stat. Aceste sume nu pot face obiectul restituirii, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 168 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală si, respectiv, cele ale OMFP nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal. 1.4. Apărările formulate în cauză Intimata reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, reiterând, în esență, aspectele învederate prin cererea de chemare în judecată și considerentele primei instanțe. 1.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 17 aprilie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor recurenților și a prevederilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În baza prevederilor art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 9 mai 2000, cu modificările și completările ulterioare și a dispozițiilor art. 342 alin. (6) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările și completările ulterioare, intimata a achitat în contul Ministerul Sportului suma totală de 4.184.606 RON, reprezentând 1% din taxele și accizele aplicate la nivel național pentru țigarete, țigări și băuturi alcoolice. Ulterior, ca urmare a constatării faptului că normele de drept intern care instituie obligația plății contribuției contravin art. 1 alin. (2) din Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/12/CEE, intimata-reclamantă s-a adresat începând cu anul 2021 cu mai multe cereri Ministerului Tineretului și Sportului prin care, în temeiul art. 168, coroborat cu art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, a solicitat acestuia restituirea sumelor plătite, împreună cu dobânda fiscală aferentă, calculată de la data achitării, până la restituirea efectivă. Ministerul Sportului a răspuns intimatei prin adresa nr. x/14.07.2022 doar uneia dintre cereri, comunicându-i că sumele percepute în temeiul art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000 au reprezentat venituri proprii ale Ministerului Tineretului și Sportului, ce au fost folosite pentru desfășurarea de activități sportive și în beneficiul sportului, cererea de restituire formulată de reclamantă fiind apreciată ca neîntemeiată. Solicitări similare de restituire au fost adresate de intimată și Ministerului Finanțelor, precum și Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili. Considerând că răspunsul primit de la Ministerul Sporturilor reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii și constatând totodată că recurenții-pârâți nu au formulat niciun răspuns la celelalte cereri adresate, intimata s-a adresat instanței de judecată, care, prin sentința recurată, a admis acțiunea. Înalta Curte este investită cu soluționarea recursului formulat de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în numele Ministerului Finanțelor și de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva încheierii din 29 martie 2023, precum și cu soluționarea recursurilor formulate împotriva sentinței de pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în numele Ministerului Finanțelor și Agenția Națională a Sportului (fost Ministerul Sportului). Privind recursurile formulate împotriva încheierii din 29 martie 2023, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se succed: Recurentele critică soluțiile din Încheierea recurată referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele 1,2,3,5 și 6 ale cererii de chemare în judecată, invocată de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, precum și în ceea ce privește capetele 5 și 6 ale cererii de chemare în judecată. Privind criticile recurentei-pârâte Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC), potrivit cărora soluția primei instanțe de a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către DGAMC privind capetele de cerere nr. 1,2,3,5 si 6 este complet nemotivată și reflectă interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile spetei, Înalta Curte constată, mai întâi, că Încheierea recurată este motivată, contrar criticilor recurentei-pârâte. Astfel, lecturând Încheierea atacată, Înalta Curte constată că în conținutul acesteia prima instanță a prezentat situația de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor relevante ale părților, expunerea raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de prima instanță sunt în legătură cu soluția pronunțată. În consecință, Încheierea recurată răspunde obligației legale de motivare și nu rezultă a cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, astfel încât un astfel de motiv de casare/nelegalitate nu este incident. Instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor. Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare în discuție. Pe cale de consecință, pretinsa deficiență în motivare imputată de partea recurentă Încheierii recurate nu poate fi reținută ca fiind fondată. Privind criticile potrivit cărora soluția primei instanțe de a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către DGAMC privind capetele de cerere nr. 1,2,3,5 si 6 reflectă interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile spetei, Înalta Curte reține că prin punctul 3 al cererii de chemare în judecată s-a solicitat constatarea refuzului nejustificat al pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de a soluționa cererile înregistrate la 9.12.2022 și 15.12.2022, corect a reținut prima instanță că în cauză există identitate între aceasta și subiectul pasiv al raportului de drept administrativ dedus judecății în prezenta cauză conform art. 36 C. proc. civ., fiind suficientă formularea acestui capăt de cerere pentru ca Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să aibă calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Recurenta DGAMC critică încheierea din data de 22.03.2023 si in ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive in ceea ce privește capetele 5, 6 ale cererii de chemare. Recurenta susține că, în speță, creanța bugetară solicitata a fi restituita de către DGAMC a fost incasata de destinatarul acesteia conform prevederilor Legii nr. 69/2000 în vigoare la data efectuării plăților de către reclamantă. Cu privire la aceste susțineri, Înalta Curte reține că art. 59 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1116 din 29 decembrie 2018, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a Normelor metodologice privind virarea la bugetul de stat de către Ministerul Sănătății și Ministerul Tineretului și Sportului a disponibilităților prevăzute la art. 57 și 59 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1386/2019, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 11 februarie 2019, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a articolului III din Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 3308/2019, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 30 octombrie 2019 reglementează o procedură administrativă de virare la bugetul de stat a disponibilităților Ministerului Tineretului și Sportului provenite din încasarea veniturilor aferente cotei de 1% din taxele și accizele aplicate la nivel național pentru țigarete, țigări și băuturi alcoolice, existente la data de 31 decembrie 2018, precum și a eventualelor sume încasate ulterior datei de 31 decembrie 2018. Așa fiind și având în vedere că sumele a căror restituire se pretinde de către intimată au fost virate la bugetul de stat, restituirea lor nu poate fi cerută decât de la recurenta-pârâtă Direcția Generală a Marilor Contribuabili, aceasta având calitate procesuală pasivă în cauză. Față de acestea, fiind neîntemeiate criticile recurenților, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile formulate de recurentele-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în numele Ministerului Finanțelor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva încheierii din 29 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. II. Privind recursurile împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, Înalta Curte notează că împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în numele Ministerului Finanțelor și Agenția Națională a Sportului (fost Ministerul Sportului). 1 Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor recurenților, Înalta Curte constată că recursul pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili este nefondat. Astfel, recurenta a susținut că prima instanță in mod nejustificat a obligat-o sa emită acte administrativ individuale, prin care sa dispună restituirea sumelor către reclamantă, fără a analiza daca sumele solicitate au fost achitate, care este culpa fiecărei autorități si cine este beneficiarul sumei a cărei restituire se solicita. Cu privire la acestea, Înalta Curte reține că instanța a fost învestită cu o cerere de anulare a unor acte administrative care consfințesc refuzul beneficiarului unei creanțe bugetare de a restitui ceea ce a încasat în temeiul unor prevederi legale interne contrare dreptului Uniunii Europene la momentul plății, iar ulterior abrogate de către legiuitorul național tocmai pe acest considerent. Contrar criticilor recurentei-pârâte, taxa internă a cărei restituire s-a solicitat de către intimată a fost reglementată prin prevederile art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000a Guvernului nr. 114/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1116 din 29 decembrie 2018, în vigoare la momentul plății sumelor a căror restituire se solicită de către intimată). Conform acestui text de lege, "Ministerul Tineretului și Sportului își asigură sursele pentru finanțarea activităților sportive din: [...] c) 1% din taxele și accizele aplicate la nivel național pentru țigarete, țigări și băuturi alcoolice". În mod corespunzător, prin dispozițiile art. 342 alin. (6) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările și completările ulterioare (abrogate la 01.01.2019, de punctul 24, articolul 66, Capitolul III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114 din 28 decembrie 2018, însă în vigoare la momentul plății sumelor a căror restituire se solicită de către intimată), s-a prevăzut că " Pentru băuturile alcoolice, țigaretele, țigările și țigările de foi, nivelul accizelor prevăzut la nr. crt. 1-7 din anexa nr. 1 cuprinde și cota de 1% datorată Ministerului Tineretului și Sportului, prevăzută în Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000, cu modificările și completările ulterioare." Potrivit reglementărilor Uniunii Europene, tutunul, alcoolul și produsele alcoolice fac parte dintr-o categorie de accize armonizate, pentru care au fost edictate reguli obligatorii aplicabile tuturor statelor membre ale Uniunii. Începând cu data de 1 aprilie 2010, regimul general al produselor accizabile și regulile privind deținerea, circulația și monitorizarea produselor accizabile a fost reglementat de Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/12/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 9 din 14.01.2009, pag. 12 - abrogată de la data de 13.02.2023, conform art. 56 din Directiva (UE) 2020/262 a Consiliului din 19 decembrie 2019 de stabilire a regimului general al accizelor, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 58 din 27.02.2020, pag. 4 (aplicabilă în prezenta cauză, în raport de data perceperii taxei în discuție). Astfel cum în mod judicios a stabilit prima instanță, prin Directiva 2008/118/CE s-a stabilit că produsele accizabile pot face obiectul altor impozite indirecte pentru scopuri specifice, dar în astfel de cazuri, pentru a nu se periclita efectul util al normelor comunitare privind impozitele indirecte, statele membre ar trebui să respecte anumite elemente esențiale ale normelor în cauză. Noțiunea de "scop specific", pentru care pot fi instituite taxe indirecte asupra produselor accizabile, a făcut obiectul unor interpretări din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța de fond făcând corect referire la cauza C-82/12, Transportes Jordi Besora SL împotriva Generalitat de Catalunxa. Prin Hotărârea pronunțată în cauza menționată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 3 alin. (2) din Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor și privind deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale care instituie o taxă pe vânzarea cu amănuntul de uleiuri minerale, cum este taxa pe vânzările anumitor uleiuri minerale (Impuesto sobre las Ventas Minoristas de Determinados Hidrocarburos) în discuție în litigiul principal, o asemenea taxă neputând fi considerată ca urmărind un scop specific în sensul acestei dispoziții, din moment ce această taxă, destinată să finanțeze exercitarea de către colectivitățile teritoriale în cauză a competențelor lor în materie de sănătate și de mediu, nu urmărește, în sine, să asigure protecția sănătății și a mediului." [Hotărârea Curții (Camera a treia) din 27 februarie 2014]. În considerentele acestei hotărâri, s-a reținut că, în ceea ce privește condiția ca taxa pe vânzarea cu amănuntul de uleiuri minerale cum este B. în discuție în litigiul principal să urmărească unul sau mai multe scopuri specifice potrivit art. 3 alin. (2) din Directiva 92/12, "[...] reiese din jurisprudența Curții că un scop specific în sensul articolului 3 alin. (2) din Directiva 92/12 este un alt scop decât pur bugetar (a se vedea Hotărârile citate anterior Comisia/Franța, punctul 19, și EKW și Wein & Co., punctul 31, precum și Hotărârea din 10 martie 2005, Hermann, C-491/03, Rec., p. I-2025, punctul 16). De asemenea, în considerentele Hotărârii pronunțate în cauza C-553/13, Tallinna Ettevotlusamet împotriva Statoil Fuel & Retail Eesti AS, Hotărârea Curții (Camera a treia) din 5 martie 2015, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "[...] deși afectarea prestabilită a încasărilor dintr-o taxă pentru finanțarea de către autoritățile locale a unor competențe care le sunt atribuite poate constitui un element care trebuie luat în considerare pentru a identifica existența unui scop specific, o asemenea afectare, care ține de o simplă modalitate de organizare internă a bugetului unui stat membru, nu poate constitui, în sine, o condiție suficientă în această privință, orice stat membru putând decide să impună, indiferent de scopul urmărit, afectarea încasărilor dintr-o taxă pentru finanțarea anumitor cheltuieli. În caz contrar, orice scop ar putea fi considerat specific în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 2008/118, ceea ce ar priva acciza armonizată instituită prin această directivă de orice efect util și ar contraveni principiului potrivit căruia o dispoziție derogatorie precum articolul menționat 1 alin. (2) trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte (a se vedea prin analogie Hotărârea Transportes Jordi Besora, EU:C:2014:108, punctele 28 și 29, precum și jurisprudența citată). 40. Prin urmare, existența unui scop specific în sensul dispoziției amintite nu poate fi stabilit doar prin afectarea veniturilor din taxa în cauză pentru finanțarea unor cheltuieli generale care sunt în sarcina colectivității publice într-un anumit domeniu. Astfel, în caz contrar, pretinsul scop specific menționat nu poate fi distins de un scop pur bugetar. 41. Pentru ca afectarea prestabilită a încasărilor dintr-o taxă care se aplică produselor accizabile să permită să se considere că taxa respectivă urmărește un scop specific în sensul aceleiași dispoziții, trebuie ca taxa în cauză să urmărească, în sine, să asigure realizarea scopului specific invocat și, prin urmare, să existe o legătură directă între utilizarea încasărilor din taxă și scopul specific respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea Transportes Jordi Besora, EU:C:2014:108, punctul 30)." Or, în cauză, scopul finanțării activităților sportive nu este un scop specific, în sensul prevederilor Directivei 2008/118/CE, finanțarea activităților sportive fiind o sarcină bugetară ce poate fi asigurată din orice fel de taxe, neputându-se stabili o legătură directă între utilizarea încasărilor din acciza pe alcool și scopul taxei în discuție. Așa fiind, judicios a reținut prima instanță că norma internă prevăzută la art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000 este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, astfel că se impune aplicarea prioritară și directă, în prezenta cauză, a normelor europene, în conformitate cu prevederile art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României. Totodată, contrar criticilor recurentei, având în vedere că plata contribuției prevăzută de art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000 nu era destinată unui scop specific, lipsește cauza juridică a respectivei creanțe bugetare, în condițiile în care aceasta vine în contradicție cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/12/CEE. În consecință, intimata-reclamantă este îndreptățită la restituirea sumelor achitate cu titlul de contribuție în baza unor norme interne contrare freptului Uniunii Europene, contrar criticilor recurentei. Recurenta DGMAC critică sentința de fond si in ceea ce privește reținerea instanței de fond privind datorarea de dobânzi aferente sumei solicitate a fi restituită. Referitor la aceste critici, Înalta Curte subliniază că, în temeiul principiului accesorium sequitur principale, dobânzile solicitate de urmează natura juridică a sumelor de restituit și reprezintă creanțe fiscale accesorii, iar acordarea lor este guvernată de dispozițiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare. În jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, s-a statuat, în mod constant că, atunci când un stat membru a încasat taxe cu încălcarea normelor dreptului Uniunii, justițiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci și a sumelor plătite acestui stat sau reținute de acesta în legătură directă cu taxa respectivă (Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 15 octombrie 2014, pronunțată în Cauza C-331/13, Ilie Nicolae Nicula împotriva Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Sibiu, Administrației Fondului pentru Mediu). Totodată, prin Decizia nr. 14/2015, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii și obligatorie în ceea ce privește dezlegarea problemelor de drept judecate, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești, a dispozițiilor art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligațiile bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, a dispozițiilor art. 120 alin. (7) și art. 124 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dobânda care se acordă pentru sumele încasate cu titlu de taxă de primă înmatriculare, taxă pe poluare și taxă pentru emisii poluante, restituite prin hotărâri judecătorești, este dobânda fiscală prevăzută de dispozițiile art. 124 alin. (1) și alin. (2) din Codul de procedură fiscală, coroborat cu dispozițiile art. 120 alin. (7) din același act normativ. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 994 din C. civ. din anul 1864, ale art. 1.535 din Legea nr. 287/2009privind C. civ., ale art. 124 alin. (1) și art. 70 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, momentul de la care curge dobânda fiscală pentru sumele încasate cu titlu de taxă de primă înmatriculare, taxă pe poluare și taxă pentru emisii poluante, restituite în temeiul hotărârilor judecătorești, este reprezentat de data plății acestor taxe". Or, astfel cum corect a reținut prima instanță, cele statuate prin Decizia nr. 14/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt aplicabile și în prezenta cauză, întrucât sumele ce reprezintă taxa la care se referă prezentul litigiu au aceeași natură ca și taxa vizată de recursul în interesul legii anterior menționat, respectiv o taxă fiscală contrară dreptului Uniunii, astfel că raționamentul Înaltei Curți se aplică prin analogie în cauza de față. Cât despre criticile recurentei DGAMC referitoare la faptul că refuzul său nu a fost nejustificat, ci a fost urmarea faptului că cererile intimatei nu respectau condițiile de fond si de transmitere (comunicare) prevăzute de actele normative in vigoare, si anume de dispozițiile art. 3 din O.M.F.P. nr. 1386/07.02.2019 și ale punctului 3, alin. (1) si 2 din Cap.l - Procedura de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, aprobata prin Ordinul 1899/2004, Înalta Curte reține că împrejurarea că legiuitorul a reglementat o procedură de natură administrativă ce trebuie parcursă în vederea obținerii restituirii sumelor aferente veniturilor încasate din contribuțiile stabilite conform art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000 nu semnifică faptul că, în concret, contribuabilul nu ar putea obține rambursarea printr-o acțiune adresată instanței de contencios administrativ, prin care să invoce incompatibilitatea dintre normele cuprinse în Legea nr. 69/2000 și prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 2008/118/CE, câtă vreme beneficiarul sumelor a căror restituire se solicită a fost Ministerul Sportului, astfel că refuzul pârâților de a restitui suma de 4.184.606 RON este unul nejustificat. O astfel de soluție se impune în raport de jurisprudența CJUE, respectiv hotărârea pronunțată asupra cauzelor reunite C-397/98 și C-410/98, Metallgesellshaft Ltd. și alții și Hoechst UK Ltd., prin care s-a reținut, în esență, că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat la un remediu național eficient, în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european. Sunt însă fondate recursurile formulate de recurentele-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în numele Ministerului Finanțelor și Agenția Națională a Sportului (fost Ministerul Sportului) împotriva sentinței civile nr. 46 din 29 martie 2023, acestea urmând a fi admise pentru următoarele considerente: Astfel cum arată Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Ploiești în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, nu există un refuz nejustificat al acestuia de soluționare a cererilor inregistrate sub nr. x/07.12.2022 si nr. M-REG 1045818-2022/28.11.2022, cât timp acestea au fost redirectionate către ANAF - Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili, spre competenta soluționare. Asupra redirectionarii celor doua cererii intimata a fost instiintată prin adresele nr. x. Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ., calitatea procesuala presupune existenta unei identități intre persoana reclamantului si persoana care este titular al dreptului in raportul juridic dedus judecații (calitate procesuala activa) si, pe de alta parte, intre persoana paratului si cel obligat in același raport juridic (calitate procesuala pasiva). Or, in speța, Ministerul Finanțelor, nu are calitatea de emitent al vreunui act administrative în litigiu, fie el tipic sau asimilat, după cum nu este nici titular al vreunei obligații către intimată. Așa fiind, este întemeiată excepția lispei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor și, corelativ, este întemeiat și recursul acestei părți privind același aspect. În ce privește criticile recurentului-pârât Ministerul Sportului, Înalta Curte reține că acestea sunt parțial întemeiate. Astfel, privind criticile recurentului Ministerul Sportului referitoare la faptul că, în cazul contribuției prevăzute art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, poate fi identificată o legătură directă între utilizarea încasărilor din taxă și scopul specific, respectiv dezvoltarea activităților sportive la nivel național. În acest sens, Înalta Curte reamintește că, potrivit reglementărilor Uniunii Europene, tutunul, alcoolul și produsele alcoolice fac parte dintr-o categorie de accize armonizate, pentru care au fost edictate reguli obligatorii aplicabile tuturor statelor membre ale Uniunii. Or, prin Directiva 2008/118/CE s-a stabilit că produsele accizabile pot face obiectul altor impozite indirecte pentru scopuri specifice, dar în astfel de cazuri, pentru a nu se periclita efectul util al normelor comunitare privind impozitele indirecte, statele membre ar trebui să respecte anumite elemente esențiale ale normelor în cauză. Noțiunea de "scop specific", pentru care pot fi instituite taxe indirecte asupra produselor accizabile, a făcut obiectul unor interpretări din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, cum ar fi cauza C-82/12, Transportes Jordi Besora SL împotriva Generalitat de Catalunxa sau cauza C-553/13, Tallinna Ettevotlusamet împotriva Statoil Fuel & Retail Eesti AS, Hotărârea Curții (Camera a treia) din 5 martie 2015, mai sus analizate. Din aceste prevederi și hotărâri ale CJUE rezultă clar că norma internă prevăzută la art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000 este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, astfel că se impune aplicarea prioritară și directă, în prezenta cauză, a normelor europene, în conformitate cu prevederile art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României. Or, cât timp plata contribuției prevăzută de art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000 nu era destinată unui scop specific, lipsește cauza juridică a respectivei creanțe bugetare și se impune restituirea ei, în condițiile în care aceasta vine în contradicție cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/12/CEE. Sunt însă întemeiate susținerile recurentului-pârât Ministerul Sportului potrivit cărora în mod greșit prima instanță a înlăturat apărările acestuia privind aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 59 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1116 din 29 decembrie 2018, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a Normelor metodologice privind virarea la bugetul de stat de către Ministerul Sănătății și Ministerul Tineretului și Sportului a disponibilităților prevăzute la art. 57 și 59 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1386/2019, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 11 februarie 2019, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a articolului III din Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 3308/2019, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 30 octombrie 2019. În acest sens, Înalta Curte constată că dispozițiile menționate reglementează o procedură administrativă de virare la bugetul de stat a disponibilităților Ministerului Tineretului și Sportului provenite din încasarea veniturilor aferente cotei de 1% din taxele și accizele aplicate la nivel național pentru țigarete, țigări și băuturi alcoolice, existente la data de 31 decembrie 2018, precum și a eventualelor sume încasate ulterior datei de 31 decembrie 2018. Așa fiind, se reține că sumele a căror restituire se pretinde de către intimată au fost virate la bugetul de stat, astfel că restituirea lor nu poate fi cerută decât de la recurenta-pârâtă Direcția Generală a Marilor Contribuabili. Față de acestea, Înalta Curte urmează a admite recursurile formulate de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în numele Ministerului Finanțelor și Agenția Națională a Sportului (fost Ministerul Sportului) împotriva sentinței civile nr. 46 din 29 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, cu consecința casării în parte a acesteia. În rejudecare, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor și va respinge capătul de cerere privind constatarea refuzului nejustificat al acestuia de a soluționa cererile înregistrate sub nr. x/07.12.2022 și nr. M-REG 1045818-2022/28.11.2022 pentru lipsa calității procesuale pasive. Va admite în parte acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. Va constată refuzul nejustificat al pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de a soluționa cererile înregistrate sub nr. x/28.11.2022, nr. x/09.12. 2022 și nr. x/15.12.2022, respectiv nr. x/07.12.2022 și nr. M-REG 1