ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4827/2023

Ședința publică din data de 26 octombrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 04.03.2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili,

Pârâta DGAMC a formulat întâmpinare prin care a solicitat și admiterea excepției conexității și conexarea cauzei la dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul aceleiași instanțe.

Prin încheierea de ședință din 19 mai 2022, Curtea a respins excepția conexității invocată de pârâtă, reținând că dosarul nr. x/2022 a fost soluționat în data de 16.05.2022 și față de obiectul celor două dosare. Prin aceeași încheiere, a amânat pronunțarea la data de 02.06.2022.

Prin sentința civilă nr. 128 din 6 iulie 2022, Curtea a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la soluționarea cererii de restituire a impozitului pe veniturile din dobânzi obținute în România de persoane nerezidente, reținut la sursă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013 formulate de reclamantă.

A admis în parte cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 15.000 RON.

Împotriva acestei sentințe reclamanta A. S.R.L. și pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au formulat recurs, pârâta recurând și încheierea de ședință din 19 mai 2022.

2.1. Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu consecința admiterii cererii introductive în sensul

- obligării intimatei la recunoașterea dreptului societății de a-i fi restituită suma de 30.041.174 RON, achitată de societate cu titlu de impozit pe veniturile obținute în România de persoane nerezidente, reținut la sursă pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013

- obligării intimatei la restituirea efectivă către societate a sumei de 30.041.174 RON, inclusiv la efectuare tuturor formalităților administrative precum emiterea deciziei de restituire corespunătoare.

După ce a prezentat situația de fapt și demersurile efectuate, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de fond nu a arătat care sunt argumentlee pentru care a omis să se pronunțe asupra fondului cererii de restituire, în condițiile în care fusese învestită în acest sens în temeiul art. 8 și art. 11 lit. c) din Legea nr. 554/2004 iar documentele existente la dosar și explicațiile părților erau suficiente pentru emiterea unei soluții pe fondul cauzei.

De asemenea, instanța nu a răspuns criticilor formulate de societate cu privire la nerespectarea de către DGAMC a prevederilor art. 77 Codul de procedură fiscală, deși cel mai lung termen prevăzut de articol, 6 luni peste termenul de 45 de zile, fusese depășit la data pronunțării sentinței.

Practic, instanța a admis capătul subsidiar de cerere fără să argumenteze de ce nu poate emite o soluție pe capătul de cerere principal.

Astfel, în virtutatea art. 21 din Constituție și art. 6 CEDO, instanța era datoare să analizeze și să ofere răspuns tuturor susținerilor esențiale, în fapt și în drept, ale reclamantei.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut recurenta-reclamantă că prima instanță a încălcat/aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 18 din Legea nr. 554/2004 și art. 268 alin. (2) C. proc. civ., pentru că avea obligația de a soluționa fondul cererii de restituire.

În cazul de față, deși termenul de soluționare a cererii de restituire s-a împlinit încă de la data de 25.10.2021, la data formulării acțiunii DGAMC nu procedase la soluționarea cererii în condițiile prevăzute de Ordinul nr. 1760/2018 privind procedura de restituire a impozitului pe venit reținut la sursă de către plătitorul de venit în cuantum mai mare decât cel legal datorat.

Astfel cum rezultă din art. 268 alin. (2) teza a II-a Codul de procedură fiscală, în lipsa unui act administrativ-fiscal devin incidente prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a și art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, în conformitate cu care se poate adresa direct instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim prin nesoluționarea unei cereri. Modificarea art. 268 odată cu Legea nr. 285/2020 susține opiniile doctrinare în sensul în care noua reglementare prevede expres posibilitatea celui lezat prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, de a se adresa instanței de contencios administrativ pentru soluționarea pretențiilor sale.

Refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, nu sunt asimilitate actelor administrativ-fiscale, în aceste situații fiind incidente normele de drept comun prevăzute de Legea nr. 554/2004 care reglementează dreptul persoanei vătămate la recunoașterea, pe cale jurisdicțională, a dreptului pretins, dreptul de sesizare al instanței născându-se în temeiul acestei legi.

Cu alte cuvinte, în lipsa unui răspuns la cererea sa, contribuabilul are dreptul de a se adresa direct instanței de contencios în vederea soluționării pretențiilor sale, o soluție contrară ducând la blocarea întregii proceduri de control al legalității prin simpla voință a organului fiscal de a refuza să soluționeze cererile formulate de contribuabili.

În plus, dacă organele fiscale refuză să-și îndeplinească obligația legală, nu există niciun motiv de ordin legal pentru așteptarea soluționării de către organul fiscal a cererii formulate de contribuabil sau, mai rău, obligarea la ceea ce nu a făcut de bunăvoie, pentru că și cu opinia sa, și fără aceasta, instanța de judecată are de cercetat dacă dreptul subiectiv al contribuabilului este sau nu încălcat.

Excluderea din actualul Codul de procedură fiscală a obligației de a formula contestație fiscală împotriva "tăcerii organului fiscal" la soluționarea unei cereri în favoarea acțiunii directe în fața instanțelor de contencios administrativ este de natură să proejeze principiul liberuliu acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României.

De asemenea, Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede la art. 6 alin. (1) dreptul oricărei persoane la un proces echitabil.

Prin urmare, în lipsa unui răspuns la cererea de restituire și a obligației de a formula contestație fiscală, societatea este îndreptățită la o acțiune directă în fața instanței de contencios în vederea obținerii restituirii suei de 30.041.174 RON.

Prima instanță a fost legal învestită să se pronunțe pe fondul cererii de restituire, trimiterea cererii spre soluționare organului fiscal echivalând cu o tergiversare nepermisă și ineficientă a cauzei, impunându-se casarea hotărârii și trimiterea cauzei primei instanțe pentru a se pronunța pe fondul cererii de restituire.

A mai arătat recurenta-reclamantă că instanța deținea toate informațiile și documentele relevante pentru a se putea pronunța pe fondul cererii de restituire, invocând dispozițiile art. 168, art. 170 Codul de procedură fiscală, dispozițiile Ordinului 1760/2018, Anexa 1, Partea 1, în ceea ce privește formularea cererii de restituire în interiorul termenului de prescripție, art. 219 Codul de procedură fiscală, Ordinul nr. 2779/2017, și dispozițiile Convenției din 5 martie 1998 dintre România și Regatul Olandei pentru evitarea dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit și pe capital și a protocolului anexat.

În continuarea susținerilor sale, recurenta-reclamantă a prezentat situația de fapt din care reiese că este îndreptățită la restituirea sumelor plătite mai întâi de Statul Român cu titlu de impozit pe veniturile din dobânzi obținute în România de societatea olandeză și apoi restituite societății olandeze, fiind îndeplinite condițiile cerute de lege.

A mai apreciat că instanța de fond în mod eronat a considerat a fi incidente prevederile art. 77 Codul de procedură fiscală, deși alin. (2) al art. 77 nu este aplicabil societății, nefiind incidentă niciuna dintre ipoteze.

De asemenea, inclusiv cel mai lung termen reglementat de art. 77 alin. (2) Codul de procedură fiscală, respectiv cel de 6 luni, calculat de la expirarea celor 45 de zile prevăzute de alin. (1) al art. 77, era împlinit la data pronunțării sentinței recurate.

Astfel, atitudinea organelor fiscale de a tergiversa soluționarea cererii întrunește toate condițiile abuzului de drept prin deturnarea dreptului/prerogativei de la finalitatea sa, astfel încât instanța are obligația de a înlătura efectele dreptului exercitat abuziv ca formă a reparării prejudiciului cauzat prin abuzul de drept și să soluționeze pe fond cauza.

2.2. Recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a încheierii și a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii introductive, ca neîntemeiată.

Referitor la motivele de casare prevăzute de pct. 5 și 6 ale art. 488 C. proc. civ., a susținut recurenta-pârâtă că instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 281 alin. (5) și (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora procedura de soluționare a contestației încetează la data la care structurii specializate de soluționare a contestației i s-a adus la cunoștință despre acțiunea în contencios administrativ formulată de contribuabil/plătitor, aspect care se coroborează cu respingerea excepției conexității cauzei la dosarul nr. x/2022. Cele două litigii au o strânsă legătură, față de obiectul și cauza acestora, respectiv reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu aceleași părți, reverificarea/restituirea impozitului pe veniturile din dobânzi obținute din România de persoane nerezdidente pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013.

Instanța a respins excepția conexității, fără a avea în vedere, însă, faptul că dosarul nr. x/2022 a fost soluționat în sensul respingerii acțiunii reclamantei și fără a lua în considerare aspectul că reclamanta A. s-a adresat instanței potrivit Legii nr. 554/2004 anterior soluționării cererii acesteia de către organul competent.

A mai susținut recurenta-pârâtă că hotărârea recurată reprezintă o reluare a afirmațiilor reclamantei, fiind, astfel, urmarea unui act de judecată superficial, aproape inexistent, efectuat cu încălcarea art. 22 C. proc. civ.. Hotărârea nu îndeplinește exigențele de motivare impuse de art. 425 C. proc. civ., întreaga argumentație a sentinței recurate fiind inexistentă, lipsită de substanță ori străină de obiectul cererii de chemare în judecată.

Instanța nu și-a fundamentat soluțiile dispuse în cauză, ci s-a rezumat la a o obliga să soluționeze cererea de restituire a impozitului pe veniturile de dobânzi formulată de reclamantă, încălcând art. 281 alin. (6) din Legea nr. 205/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform căruia procedura de soluționare a contestației încetează la data la care structurii specializate de soluționare a contestației i s-a adus la cunoștință despre acțiunea în contencios administrativ formulată de contribuabil/plătitor.

Astfel, în contextul în care fondul problemei deduse judecății (solicitarea de restituire a impozitului pe veniturile din dobânzi obținute în România de persoane nerezidente, reținut la sursă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013) a fost soluționat prin sentința civilă nr. 93 din 16 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2022 în sensul respingerii acțiunii A., ca neîntemeiată, instanța avea obligația să constate, pe de o parte, că procedura de soluționare a contestației încetase prin efectul legii, iar, pe de altă parte, că cererea reclamantei este neîntemeiată.

A mai susținut recurenta-pârâtă, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că prima instanță a încălcat prevederile art. 170 C. proc. civ. și ale OPANAF nr. 2779/2017 pentru aprobarea modelului și conținutului formularului 110 "Declarație de regularizare/cerere de restituire privind impozitul pe venit reținut la sursă", și ale art. 105 alin. (1) și (5) din Codul de procedură fiscală.

A prezentat recurenta situația de fapt, privind emiterea Raportului de inspecție fiscală x/23.12.2015 și Deciziei de impunere nr. x/23.12.2015 prin care s-a stabilit în sarcina societății suma de 30.041.174 RON cu titlu de impozit pe veniturile din dobânzi obținute din România de persoane nerezidente, pentru că societatea nu a prezentat certificatele de rezidență fiscală ale A. în perioada verificată. Certificatele de rezidență pentru anii 2009, 2010, 2011, 2012 și 2013 au fost emise în data de 11.06.2015.

Societatea a formulat contestație împotriva deciziei de impunere, respinsă prin Decizia nr. 153/24.06.2016 de organul fiscal.

La data de 14.12.2016, reclamanta a introdus cerere de chemare în judecată pe rolul Curții de Apel București, cerere de chemare în judecată soluționată definitiv prin decizia civilă nr. 6021 din 16 noiembrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost admis recursul autorităților fiscale și, în rejudecare, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată societate.

Or, în situația dată, societății i-a fost impusă suma de 30.041.174 RON prin Decizia de impunere nr. x/23.12.2015 ca obligație de plată, fapt confirmat de Înalta Curte prin decizia civilă menționată, raport juridic fiscal ce nu poate fi modificat prin simpla depunere a unei declarații (cerere/declarație 110) la un impozit ce nu cuprinde perioada vizată (impozit pe veniturile din dobânzi obținute din România de nerezidenți persoane juridice, încasate până la 30.01.2014 vs. impozit pe veniturile din dobânzi obținute din România de persoane nerezidente) clamând câștigarea dreptului de creanță ca îndeplinind condițiile legale post factum (perioada 2009-2013).

Invocarea câștigului dreptului de creanță prin depunerea declarației 110 în contradictoriu cu dispozițiile art. 103 coroborat cu art. 105 din Codul de procedură fiscală este vădit netemeinică și nelegală, impunându-se admiterea recursului, casarea încheierii și sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, pe cale de excepție, respingerea recursului pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili ca fiind lipsit de interes. În subisidar, a solicitat respignerea recursului, ca nefondat.

Referitor la lipsa de interes a recursului, a precizat recurenta-reclamantă că autoritatea fiscală a și soluționat cererea de restituire, prin Decizia nr. 39452/19.09.2022, exprimându-și refuzul de restituire a sumei de 30.041.174 RON. Astfel, autoritatea fiscală a pus deja în executare sentința dată de prima instanță și nu ar obține niciun avantaj dintr-o eventuală soluție de admitere a recursului, întrucât actul administrativ a fost emis conform dispozițiilor instanței din cadrul sentinței recurate și produce efecte juridice.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

3.2. Recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a depus întâmpinare față de recursul reclamantei A. S.R.L., solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Preliminar analizării recursurilor, Înalta Curte reține că este nefondată excepția lipsei de interes a recursului pârâtei DGAMC invocată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., urmând a fi respinsă.

Aspectul învederat de recurenta-reclamantă în susținerea excepției, al soluționării, între timp, a cererii de restituire în acord cu soluția primei instanțe, nu lipsește de finalitate, prin el însuși, calea de atac exercitată de pârâtă și nu poate duce la concluzia unei lipse a finalității formulării cererii de recurs, partea având interesul verificării legalității soluției date de prima instanță, care va fi analizată în contextul faptic și normativ avut în vedere la pronunțarea ei.

Pe fond, examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate prin cererile de recurs și cu apărările formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, obligarea pârâtei la recunoașterea dreptului de a-i fi restituită suma de 30.041.174 RON, ce a fost achitată de societate în data de 05.02.2016 cu titlu de impozit pe veniturile din dobânzi obținute în România de persoane nerezidente, reținut la sursa, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013, și obligarea pârâtei la restituirea efectivă către societate a sumei de 30.041.174 RON, inclusiv la efectuarea tuturor formalităților administrative precum emiterea deciziei de restituire corespunzătoare, sau, în subsidiar, obligarea pârâtei la soluționarea cererii de restituire a impozitului pe veniturile din dobânzi obținute în România de persoane nerezidente, reținut la sursă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013, depusă la data de 10.09.2021, pentru care termenul de soluționare a expirat în data de 26.10.2021.

1.1. În ceea ce privește recursul reclamantei A. S.R.L., Înalta Curte constată că nu se poate reține motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta susține, în esență, că instanța nu ar fi motivat soluția de admitere a capătului subsidiar de cerere și, implicit, de respingere a cererii principale.

Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată, astfel că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Prima instanță a expus argumentele logico-juridice care au stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere și dispozițiile legale incidente pentru care a considerat că se impune admiterea în parte a acțiunii, respectiv admiterea capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată referitor la obligarea pârâtei la soluționarea cererii de restituire.

Totodată, are în vedere Înalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (Hotărârea Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și că nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele din speță ori caracterul lacunar sau insuficient al argumentelor instanței cu privire la soluția pronunțată, de obligare a pârâtei la soluționarea cererii de restituire formulate de societate, în condițiile art. 77 din Codul de procedură fiscală raportate la art. 2 alin. (1) lit. i) și art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă nu este fondat.

Întreaga argumentație a recurentei-reclamante se referă la faptul că instanța de fond ar fi trebuit să se pronunțe asupra cererii de restituire, pe fondul acesteia, deși capătul subsidiar al acțiunii a fost admis întocmai cum a fost formulat de reclamantă.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta susține încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și art. 18 din Legea nr. 554/2004 și art. 268 alin. (2) C. proc. civ.

Or, în mod judicios prima instanță a aplicat dispozițiile legale incidente, în raport de circumstanțele concrete și de stadiul procedurii desfășurate în față organului fiscal.

Reclamanta s-a adresat, la data de 10.09.2021, către organul fiscal cu cerere de restituire a impozitului pe veniturile din dobânzi obținute în România de persoane nerezidente, reținut la sursă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013.

Conform art. 77 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cererile depuse de către contribuabil/plătitor la organul fiscal se soluționează de către acesta în termen de 45 de zile de la înregistrare, iar, în situațiile în care sunt necesare probe suplimentare, acest termen se prelungește cu până la 6 luni, când sunt solicitate probe suplimentare de la autorități din alte state.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri.

Nu se poate reține că instanța ar fi încălcat dispozițiile art. 268 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care dispune că în lipsa unui act administrativ fiscal devin incidente prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a și art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

După cum corect s-a reținut prin sentința recurată, refuzul nejustificat al rezolvării unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim, ori, după caz, faptul de a nu răspunde în termen legal solicitantului, constituie acte administrative asimilate în accepțiunea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar acestea pot face obiectul cenzurii instanței de contencios administrativ, conform art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) teza a II-a din același act normativ.

În această situație, cel vătămat se poate adresa instanței de judecată pentru obligarea autorității administrative la soluționarea cererii. În lipsa unui act administrativ de admitere în parte a cererii ori de respingere a acesteia care presupune parcurgerea unei proceduri administrative, instanța nu poate să se substituie autorității administrative și să o oblige pe aceasta să emită un act administrativ de admitere/de respingere a cererii

Astfel, sunt nefondate criticile recurentei-reclamante, pentru că, în aprecierea Înaltei Curți, în mod corect prima instanță a obligat autoritatea pârâtă la soluționarea cererii, neputându-se substitui organului fiscal în exercitarea competențelor legale. Instanța de contencios nu poate decât să cenzureze actele juridice emise/adoptate de organul fiscal, respectiv pe cele asimilate, ca refuzul de soluționare a cererii.

Pentru acest motiv, în condițiile în care cererea de restituire a sumei pretinse de recurenta-reclamantă nu a fost soluționată de autoritatea publică competentă, în mod corect instanța de fond a dispus obligarea autorității la efectuarea operațiunii administrative de emiterea a unui act prin care să soluționeze cererea contribuabilului, fiind nefondate alegațiile recurentei-reclamante.

1.2. Nici motivele de recurs formulate de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu pot fi primite.

Recurenta-pârâtă a tratat în cadrul acelorași argumente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., apreciind, în esență, că hotărârea recurată ar reprezenta o reluare a afirmațiilor reclamantei și nu ar îndeplini condițiile impuse de art. 425 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., acesta a fost analizat la pct. 1.1. al prezentei decizii, fiind invocat și de către recurenta-reclamantă, astfel încât Înalta Curte nu va mai relua cele consemnate anterior, în sensul că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Nu se poate reține nici incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevede ipoteza când instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ș.a.m.d.

Or, recurenta-pârâtă nu a indicat ce normă de procedură ar fi încălcat instanța în adoptarea soluției din încheierea și din sentința atacate, astfel că hotărârile recurate nu pot fi analizate din perspectiva acestui motiv de nelegalitate.

Argumentele recurentei vizează, în esență, greșita aplicare a dispozițiilor art. 281 alin. (5) și (6) din Codul de procedură fiscală, cu referire la respingerea excepției conexității prin încheierea din 19 mai 2022, și a dispozițiilor OPANAF nr. 2779/2017 și ale art. 170 și art. 105 alin. (1) și (5) Codul de procedură fiscală, argumente care se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. și care sunt, însă, nefondate.

În ceea ce privește critica încheierii din 19 mai 2022 de respingere a excepției de conexitate a prezentului dosar cu dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte reține, în primul rând, că obiectul celor două dosare nu era același.

Astfel, dosarul menționat avea ca obiect cererea reclamantei A. S.R.L. de constatare a existenței unui refuz nejustificat de a proceda la reverificarea societății privind impozitul pe veniturile din dobânzi obținute din România de nerezidenți - persoane juridice datorat pentru anul 2015 și obligarea pârâtei la efectuarea reverificării, iar nu pentru perioada 2009-2013, ce face obiectul litigiului de față.

De asemenea, din perspectiva încălcării art. 281 alin. (5) și (6) din Codul de procedură fiscală, contrar susținerilor recurentei-pârâte aceste dispoziții nu erau aplicabile, de vreme ce obiectul prezentului dosar nu privea soluționarea unei contestații formulate de A. S.R.L. pentru a se putea reține încetarea procedurii de soluționare a contestației în condițiile alin. (5) al articolului menționat.

După cum s-a consemnat anterior, obiectul prezentului dosar îl reprezenintă obligarea pârâtei la recunoașterea dreptului de a-i fi restituită suma de 30.041.174 RON cu titlu de impozit pe veniturile din dobânzi obținute în România de persoane nerezidente, reținut la sursa, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013, și la restituirea efectivă a sumei sau, în subsidiar, obligarea pârâtei la soluționarea cererii de restituire.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond, în raport cu obiectul celor două dosare, că nu se impune admiterea excepției conexității dosarelor, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 139 C. proc. civ.

Nici restul criticilor recurentei-pârâte DGAMC, vizând încălcarea art. 170 și art. 105 alin. (1) și (5) Codul de procedură fiscală sau a dispozițiilor OPANAF nr. 2779/2017 pentru aprobarea modelului și conținutului formularului 110 "Declarație de regularizare/cerere de restituire privind impozitul pe venit reținut la sursă", nu pot fi avute în vedere.

De altfel, recurenta nu precizează în ce mod instanța de fond ar fi încălcat aceste dispoziții legale, ci a prezentat situația de fapt privind emiterea actelor administrativ-fiscale prin care s-a stabilit în sarcina societății A. S.R.L. suma de 30.041.174 RON cu titlu de impozit pe veniturile din dobânzi obținute din România de persoane nerezidente și demersurile efectuate de societate în contestarea acestora în fața instanțelor judecătorești.

Or, aplicabilitatea prevederilor vizând restituirea impozitului pe venit reținut la sursă (art. 170 Codul de procedură fiscală) și a celor privind corectarea declarației fiscale (art. 105 Codul de procedură fiscală) nu a fost avută în vedere de instanța de fond pentru că aceasta a soluționat acțiunea în limitele în care a fost învestită prin acțiunea reclamantei având ca obiect refuz soluționare cerere, din perspectiva art. 77 din Codul de procedură fiscală.

Astfel, prin sentința recurată s-a reținut că stabilirea caracterului nejustificat al refuzului în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 constituie o chestiune de fond în cadrul judecării acțiunii vizând anularea actelor administrativ-fiscale, însă, în cazul de față, cererea reclamantei se află în curs de soluționare, fiind incidente dispozițiile art. 77 Codul de procedură fiscală.

În consecință, contrar aprecierilor recurenților, nu se poate reține incidența niciunuia dintre motivele de casare invocate prin cererile de recurs, hotărârile recurate fiind date cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) și art. 496 C. proc. civ., va respinge excepția lipsei de interes a recursului pârâtei, invocată de recurenta-reclamantă, și va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes a recursului ANAF-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, invocată de recurenta-reclamantă A. S.R.L..

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 128 din 6 iulie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal și de pârâta Administrația Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva încheierii de ședință din data de 19 mai 2022 și împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.