ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5528/2024

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2024

Asupra cererii de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/2023 la data de 11.08.2023, petenta A. a chemat în judecată intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabililor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea Deciziei (adresa) nr. 39452/19.09.2022 emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și comunicată Societății la data de 22.09.2022; restituirea efectivă către A. a sumei de 30.041.174 RON reprezentând impozit pe veniturile din dobânzi obținute în România de persoane nerezidente, reținut la sursă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013.

Prin sentința civilă nr. 221 din data de 6 noiembrie 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția autorității de lucru judecat și acțiunea formulată, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile nr. 221 din 6 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

3.1. Cu privire la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., societatea reclamantă susține că instanța de fond a depășit limitele învestirii, încălcând în mod vădit atât principiul disponibilității părților, cât și rolul activ pe care trebuie să il manifeste judecătorul în soluționarea cauzei, considerând în mod nelegal că termenul de prescripție pentru a solicita restituirea impozitului în discuție s-a împlinit.

Astfel, deși intimata nu a invocat excepția prescripției dreptului reclamantei de a solicita restituirea impozitului pe veniturile obținute în România de către persoane nerezidente pentru perioada relevantă, judecătorul fondului s-a substituit autorității intimate, invocând din oficiu, într-o manieră indirectă, prescripția dreptului societății de a solicita restituirea, expunând raționamente proprii, care nu rezultă nici din actul administrativ contestat și nici din conținutul actelor procedurale formulate de intimată în cauză.

Neinvocarea excepției prescripției în cuprinsul întâmpinării va atrage automat decăderea pârâtului din dreptul de a o mai invoca ulterior, astfel cum rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 2513 din C. civ. și 208 din C. proc. civ., iar intimata-pârâtă nu a formulat nicio apărare din care să rezulte concluzia judecătorului potrivit căreia "este fondată apărarea pârâtei în sensul că reclamanta nu putea corecta declarația de impunere în afara termenului de prescriptie a dreptului de a stabili creanțe fiscale".

Arată recurenta-reclamantă că din analiza Deciziei de respingere rezultă că organele fiscale au respins cererea de restituire formulată de Societate invocând în acest sens "anularea rezervei verificării ulterioare" și nu o eventuală împlinire a termenului de prescripție în care societatea putea solicita la restituire impozitul pe veniturile obținute în România de nerezidenți persoane juridice. În realitate organele fiscale susțin că pretinsa corectare a "Declarației de impunere" nu poate fi făcută nu pentru că s-a împlinit termenul prescripție, ci pentru că a fost "anulată rezerva verificării ulterioare".

Dacă autoritatea fiscală ar fi considerat că dreptul Societății de a solicita restituirea sumelor este prescris, nimic nu o împiedica pe aceasta să invoce prescripția dreptului material la acțiune prin întâmpinare or, în cauză, instanța de fond a judecat cauza în afara limitelor trasate de principiul disponibilității părților și de regulile de drept aplicabile, adoptând o atitudine vădit părtinitoare față de intimată, prin formularea unor apărări în favoarea acesteia (invocarea prescripției), deși acestea nu au fost formulate prin întâmpinare.

3.2. Cu privire la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susține recurenta-reclamantă că instanța de fond a motivat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată printr-o analiză superficială efectuată asupra prescripției, deși nu fusese învestită în mod legal în acest sens.

Astfel, hotărârea nu cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază, nefiind expus raționamentul pentru care a înlăturat de la aplicare art. 219 din Codul de procedură fiscală, nu a fost analizat niciunul dintre argumentele pe care societatea și-a întemeiat cererea introductivă, fiind prezentate doar argumente în favoarea intimatei, însă fără ca acestea să răspundă criticilor formulate de societate, inclusiv în ce privește prescripția. De asemenea, în mod profund eronat, instanța de fond a considerat că societatea și-a corectat declarația de impozit depusă inițial pentru perioadele relevante și că nu ar mai fi fost îndreptățită să o corecteze în afara termenului de prescripție. Însă, recurenta-reclamantă nu a corectat o astfel de declarație, întrucât rezerva verificării ulterioare a fost ridicată ca urmare a efectuării inspecției fiscale la nivelul societății, motiv pentru care aceasta nici nu mai putea modifica declarațiile fiscale depuse anterior, situația fiscală a recurentei-reclamante fiind stabilită prin Decizia de impunere emisă în urma inspecției fiscale. Cu alte cuvinte, societatea nu putea corecta printr-o declarație rectificativă impunerea realizată în temeiul unei decizii de impunere.

Concluzionând, deși recurenta a solicitat primei instanțe, în esență, să analizeze dacă îndeplinește condițiile legale pentru restituirea impozitului, ca urmare a aplicării prevederilor Convenției de evitare a dublei impuneri, instanța de fond s-a pronunțat asupra altor chestiuni, care nu sunt incidente în cauză, respectiv asupra posibilității societății de corectare a declarației fiscale, deși aceasta nu avea nicio obligație în acest sens.

Mai arată recurenta că nemotivarea hotărârii aduce atingere drepturilor părților și principiilor de drept care guvernează procesul civil, evocând în acest sens, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nemotivarea hotărârilor judecătorești, respectiv hotărârile din 20 iulie 2001, 28 aprilie 2005, 14 octombrie 2008, 21 iulie 2009 și 16 martie 2010, pronunțate în cauzele Pellegrini împotriva Italiei, Albina împotriva României, Iordache împotriva României, Luka împotriva României și, respectiv, Mărariu împotriva României, prin care s-a stabilit că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, iar acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

3.3. Referitor la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material din cuprinsul art. 118 din Codul fiscal anterior, interpretând eronat și restrictiv condițiile în care societatea poate recupera impozitul reținut la sursă, în contextul prezentării certificatelor de rezidență fiscală, precum și normele de drept material referitoare la prescripție.

Astfel, instanța de fond a considerat în mod eronat că problema de drept dedusă judecății ar fi posibilitatea de a corecta o declarație fiscală depusă anterior, generând confuzie între noțiunile de regularizare și rectificare.

În speță, recurenta nu a considerat că se impun modificări ale declarațiilor fiscale inițiale, câtă vreme organele fiscale au verificat modalitatea de aplicare a dispozițiilor legale, și au invalidat tratamentul fiscal aplicat de contribuabil, printr-o decizie de impunere.

Conform legii, recurenta-reclamantă poate face aplicarea ulterioară a prevederilor Convenției de evitare a dublei impuneri, atunci când se prezintă certificatul de rezidență fiscală, caz în care se procedează la regularizarea/restituirea impozitului.

Afirmă recurenta-reclamantă că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 118 din Codul fiscal anterior, considerând în mod nejustificat că nu ar avea un drept la restituire întrucât nu a efectuat rețineri de impozit mai mari decât cotele prevăzute in Convenții, deși aceasta se află chiar în această situație, în care a plătit un impozit mai mare, de 30.041.174 RON, deși potrivit Convenției cota de impozitare era 0.

Totodată, reiterează argumentele privind interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor referitoare la prescripția dreptului de a obține restituirea impozitului, dezvoltate în precedent.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabililor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A susținut că, potrivit dispozițiilor art. 91 din O.G. nr. 92/2023, raportate la prevederile art. 23 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pentru impozitul pe veniturile din dobânzi reiese că termenul legal de prescripție la care se face trimitere prin dispozițiile art. 118 alin. (2) | Codul fiscal anterior este termenul de 5 ani care a început să curgă la 01.01.2010 (pentru impozitul aferent anului 2010), cel mai târziu de la 01.01.2014 (pentru impozitul aferent anului 2013), astfel că regularizarea impozitului nu se mai putea face începând cu data de 01.01.2019.

Reclamanta nu se poate prevala de dispozițiile art. 219 Codul de procedură fiscală în vigoare, conform cărora dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la restituire, text legal redactat similar cu prevederile art. 135 din vechiul Codul de procedură fiscală, deoarece dispozițiile cu caracter special cuprinse în art. 118 alin. (2) Codul fiscal anterior (reluate în art. 230 alin. (2) din Codul fiscal actual), conferă intimatei-reclamante, în calitate de plătitor de venit, numai dreptul la regularizarea impozitului.

În mod corect a reținut instanța de fond, având in vedere că reclamanta nu este nici contribuabil, întrucât nu este subiect al raportului juridic fiscal, o asemenea calitate revenind beneficiarului venitului, și nici plătitor al sumei a cărei restituire o solicită, în condițiile în care plata s-a realizat de nerezident, iar singurul drept recunoscut expres în favoarea reclamantei, în contextul în care legalitatea impozitului a fost stabilită definitiv în cadrul dosarului nr. x/2016, este acela de a regulariza impozitul, dar numai în cadrul termenului legal de prescripție, termen care s-a împlinit la 01.01.2019.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul fondat al recursului declarat în cauză, pentru considerentele ce urmează:

II.1. În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de fond a fost învestită inițial cu soluționarea unei acțiuni având ca obiect anularea Deciziei (adresei) nr. 39452/19.09.2022 emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și comunicată societății la data de 22.09.2022 și restituirea către reclamanta recurentă a sumei de 30.041.174 RON reprezentând impozit pe veniturile din dobânzi obținute în România de persoane juridice nerezidente, și pentru care reclamanta avea obligația reținerii la sursă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013.

Reclamanta a fost supusă unui control fiscal cu privire la tipul de impozit anterior menționat, control care a vizat perioada 2009-2013 și în urma căruia, prin decizia nr. F-GL 538/2015, s-au stabilit în sarcina sa obligații de plată suplimentare. Astfel, s-a constatat că în cazul plăților de venituri către un nerezident olandez, reclamanta greșit a aplicat cota de impunere zero pentru impozitul pe venit datorat de nerezident, în temeiul dispozițiilor articolul 11 și a Protocolului aferent (art. IX) din Convenția de evitare a dublei impuneri încheiată de România cu Regatul Olandei din 5 martie 1988, câtă vreme la datele de plată ale veniturilor nu i-au fost prezentate certificate de rezidență fiscală care să-i permită aplicarea Convenției, așa încât trebuia să aplice legea internă referitoare la impozitare.

Decizia de impunere amintită a fost contestată, făcând obiectul dosarului nr. x/2016, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 2102/2018 (a Curții de apel București), reformată prin decizia nr. 6021/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-SCAF, prin care cererea reclamantei de anulare a impunerii suplimentare a fost respinsă. În motivarea deciziei sale, ÎCCJ -SCAF a reținut că prezentarea certificatelor de rezidență fiscală pentru perioada controlată cu ocazia altui control fiscal efectuat în 2015, acestea fiind obținute în 2015, nu susține aplicabilitatea Convenției la datele plăților veniturilor din perioada controlată, ci o eventuală regularizare a impozitului reținut la sursă ca urmare a aplicării legislației naționale în cazul nerezidentului care, în limita termenului de prescripție, prezintă un certificat de rezidență fiscală în statul parte la convenția de evitare a dublei impuneri. Or, în cauza respectivă, instanța a constatat că nu era învestită cu verificarea unei astfel de regularizări.

În speță, prin sentința recurată, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată, considerând că refuzul restituirii sumei de 30.041.174 RON exprimat de pârâtă prin adresa nr. x/19.09.2022 nu contravine dispozițiilor legale aplicabile, reținând ca fondată apărarea organului fiscal pârât în sensul că reclamanta nu putea corecta declarația de impunere în afara termenului de prescripție a dreptului de a stabili creanțe fiscale.

De asemenea, din considerentele sentinței recurate reiese că prima instanță a reținut legalitatea refuzului intimatei-pârâte, apreciind că termenul de prescripție ce poate fi luat în considerare este cel care se referă la dreptul de a stabili creanțe fiscale, care era împlinit la data de 01.01.2019.

Recurenta a criticat, în esență, faptul că instanța de fond a soluționat cauza prin invocarea prescripției dreptului societății recurente de a solicita restituirea sumei în litigiu, susținând că o astfel de concluzie nu rezidă nici din conținutul adresei nr. x/19.09.2022, și nici din apărările formulate în cadrul procesual, instanța de primă jurisdicție pronunțând astfel o hotărâre nelegală.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că intimata-pârâtă nu a invocat excepția menționată, în concordanță cu reglementările legale specifice acestei instituții juridice, și anume:

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ.:

"Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.", iar potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (6) C. proc. civ.:

"(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.(...)

(6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Potrivit prevederilor art. 2.512 C. civ.:

"(1) Prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant (…).

(2) Organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu.

(3) Dispozițiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripției ar fi în interesul statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale."

În ceea ce privește momentul până la care poate fi invocată prescripția, textul art. 2.513 C. civ. prevede că: "Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate."

Așadar, potrivit art. 2.512 alin. (1) C. civ., invocarea prescripției se poate efectua doar de titularul în folosul căruia a curs prescripția. Aceasta înseamnă că prescripția poate fi opusă, de regulă, pe cale de excepție, de apărare formulată de cel în folosul căruia curge prescripția, iar excepția de prescripție constituie o excepție de drept material substanțial, iar nu de drept procesual, deoarece are ca obiect un drept subiectiv civil (dreptul material la acțiune) și nu un drept procedural născut în timpul procesului.

În sistemul noului C. civ., prescripția nu operează de drept și nici din oficiu, ci numai la cererea persoanei interesate, iar asupra prescripției extinctive instanța urmează să se pronunțe doar după ce excepția a format obiect de dezbatere contradictorie. Așadar, normele privitoare la prescripție au caracter dispozitiv, părțile interesate fiind libere să le folosească sau nu, astfel încât, din punct de vedere procesual, excepția prescripției este una relativă, care trebuie ridicată de partea interesată, fiind lăsată la disponibilitatea părții în favoarea căreia curge.

Or, în speța de față, prima instanță nu a fost învestită cu soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune de către pârâtă, care nu a înțeles, nici prin întâmpinare și nici la primul termen de judecată, să invoce o astfel de excepție (fiind astfel, decăzută din acest drept).

Prin modul în care a înțeles să aplice excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, instanța de fond a încălcat în mod direct atât limitele învestirii sale, cât și principiul disponibilității procesului civil, întrucât numai intimata din prezenta cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 2.512 - 2.513 din C. civ., avea aptitudinea procesuală de a invoca această excepție în prezenta cauză.

În consecință, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile recurentei cu privire la soluția dată de instanță din perspectiva constatării din oficiu a prescripției dreptului pretins; prin aplicarea acestei sancțiuni reclamantei, instanța de fond a depășit limitele învestirii sale, încălcând în mod direct și vădit dispozițiile procesuale prevăzute de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. (principiul disponibilității), art. 22 alin. (1) și (6) C. proc. civ. (limitele rolului activ prin prisma principiul legalității și legalei învestiri) și normele procesuale prevăzute de dispozițiile art. 2.512 alin. (2-3) din C. civ. 2011, devenind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II.2. În ce privește incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu privire la susținerile recurentului circumscrise acestui text legal, referitoare la lipsa motivelor pe care se întemeiază sentința, Înalta Curte, analizând considerentele acesteia, constată că îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

În cauză, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

Astfel, prima instanță a arătat argumentele pentru care a apreciat ca fiind împlinit termenul de prescripție a dreptului de a stabili creanțe fiscale, s-a referit la plata efectuată de contribuabilul nerezident B. pentru recurentă, a menționat motivele pentru care nu a reținut incidența art. 219 Codul de procedură fiscală ori a prevederilor art. 118 alin. (3) din Codul fiscal anterior, precizând că sunt aplicabile dispozițiile alin. (2) din același text de lege care conferă reclamantei, în calitate de plătitor de venit, numai dreptul la regularizarea impozitului.

Prin urmare, considerentele sentinței respectă regulile impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și exigențele art. 6 § 1 din CEDO.

Așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, iar instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată.

Instanța de recurs subliniază că prin prisma motivelor de casare reglementate de legea de procedură nu trebuie confundată ipoteza lipsei motivării hotărârii judecătorești, ce poate fi cenzurată de instanța de control judiciar prin intermediul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu ipoteza în care partea este nemulțumită de raționamentul logico-juridic expus de instanță în considerentele hotărârii pronunțate, apreciind că acesta nu corespunde în mod satisfăcător argumentelor prezentate în susținerea pretențiilor sau apărărilor sale, respectiv acestea nu au fost reținute ca întemeiate.

Înalta Curte constată că, prin argumentele prezentate în susținerea soluției, instanța de fond a respectat dispozițiile legale conceperii unei redactări motivate convingător și amplu al unei hotărâri judecătorești, astfel că motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

II.3. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susține că sentința recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale, și anume: a) art. 118 din Codul fiscal anterior, prima instanță considerând eronat că sunt aplicabile dispozițiile legale referitoare la rectificarea unei declarații fiscale, deși a fost învestită cu analizarea condițiilor de restituire/regularizare; b) prevederi referitoare la prescripția dreptului societății de a obține restituirea impozitului, instanța de fond apreciind eronat că termenul de prescripție aplicabil regularizării/restituirii este termenul de prescripție al dreptului de a stabili creanțe fiscale.

Argumentele dezvoltate prin cererea de recurs în privința prescripției dreptului de a cere restituirea creanțelor fiscale sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Pentru clarificarea contextului factual-juridic litigios, sunt relevante atât considerentele deciziei nr. 6021/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, menționată de instanța de fond și prin care a avut loc o interpretare a legii fiscale, în sensul că neprezentarea la datele plăților veniturilor către nerezident a certificatului de rezidență fiscală face ca impozitul ce trebuia reținut la sursă să fie cel datorat conform art. 116 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cât și cele ale deciziei nr. 5662/2023 pronunțate în dosarul nr. x/2022 de ÎCCJ-SCAF, având ca obiect cererea reclamantei A. S.R.L. privind refuzul pretins nejustificat al DGAMC de a soluționa favorabil cererea pe care reclamanta i-a adresat-o în 13.07.2021, de a proceda la reverificarea obligațiilor fiscale constând în impozitul pe veniturile din dobânzi obținute în România de nerezidenți persoane juridice datorat pentru anul 2015 și pentru care reclamanta avea obligația de reținere la sursă, refuz exprimat prin adresa nr. x/20.08.2021 a DGAMC. Prin această ultimă hotărâre, instanța de control judiciar a evocat în considerentele acesteia dreptul la regularizare prevăzut de art. 170 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (care a preluat dispozițiile art. 117 indice 2 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală), aplicabil în situația în care plătitorul a reținut la sursă un impozit pe venit în cuantum mai mare decât cel legal datorat, restituirea acestuia se efectuează de către plătitor, la cererea contribuabilului depusă în termenul de prescripție a dreptului de a cere restituirea.

Potrivit dispozițiilor art. 170 alin. (1) și (2) C. proc. civ., termenul de prescripție a dreptului de a cere restituirea este cel prevăzut de art. 219 din același act normativ, conform căruia "dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la restituire."

Or, la data de 5 februarie 2016 contribuabilul nerezident B. a achitat cu ordinul de plată nr. WO1T7V suma de 30.041.174 RON în contul bugetului de stat cu titlu de impozit pe venit nerezidenți conform deciziei de impunere x/23.12.2015, fapt ce a determinat ca termenul de prescripție de 5 ani să curgă de la data de 1 ianuarie 2017, fiind împlinit la 1 ianuarie 2022, motiv pentru care dreptul de restituire nu era prescris la data formulării cererii de restituire.

Întrucât nu au fost analizate nici raportul dintre B. și recurenta-reclamantă ori validitatea plății impozitului pe venit de către B., pentru a se putea stabili dacă reclamanta are sau nu dreptul la restituirea impozitului pe venit, cu respectarea cadrului legal prevăzut de art. 116

1

și 118 din Codul fiscal anterior, din conținutul adresei nr. x/19.09.2022 emisă de intimata-pârâtă nerezultând verificarea îndeplinirii sau nu a cerințelor prevăzute de lege pentru solicitarea reclamantei, având în vedere și deciziile anterior pronunțate, lipsește examinarea factuală și de drept necesară emiterii unui răspuns fundamentat. În plus, se face și o confuzie între procedura de rectificare și cea de regularizare/restituire, intimata-pârâtă calificând eronat declarația de regularizare/cererea de restituire ca fiind o cerere de corectare a declarației de impunere, deși prevederile legale incidente sunt elocvente în acest sens.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., constatând că sunt fondate motivele de recurs întemeiate pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același Cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 221 din data de 6 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal pe care o va casa în parte, și rejudecând, va admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., va anula adresa nr. x/19.09.2022 emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili, cu consecința obligării organului fiscal de a reanaliza pe fond cererea reclamantei A. S.R.L. de restituire a sumei de 30.041.174 RON reprezentând impozit pe veniturile din dobânzi obținute în România de persoane nerezidente, reținut la sursă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013. Va menține sentința în ceea ce privește soluția dată asupra excepției autorității de lucru judecat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ. va obliga intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parțiale.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 221 din data de 6 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința civilă nr. 221 din data de 6 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal și, rejudecând, în limita casării:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L.. Anulează adresa nr. x/19.09.2022 emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili, cu consecința obligării organului fiscal de a reanaliza pe fond cererea reclamantei A. S.R.L. de restituire a sumei de 30.041.174 RON reprezentând impozit pe veniturile din dobânzi obținute în România de persoane nerezidente, reținut la sursă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013.

Menține sentința în ceea ce privește soluția dată asupra excepției autorității de lucru judecat.

Obligă intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parțiale.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.