ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2379/2024

Ședința publică din data de 24 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3 octombrie 2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat anularea Rezoluției de clasare nr. 1440/03.08.2022 și a Rezoluției Inspectorului Șef al Inspecției Judiciare din 06.09.2022, emisă în lucrarea nr. C22-1278.

Prin sentința civilă nr. 421 din 15 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 421 din 15 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate.

În motivarea recursului, reclamantul susține că întâmpinarea și înscrisurile depuse la dosar de pârâtă nu i-au fost comunicate, fiind astfel încălcate prevederile art. 13 alin. (1) și art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Învederează că, deși instanța a fost încunoștiințată despre formularea unei cereri de strămutare de către reclamant, nu a dispus suspendarea judecății până la soluționarea acestei cereri și nici nu a făcut vreo mențiune despre existența strămutării.

Mai arată că încheierea din 01.02.2023 nu a fost comunicată reclamantului.

Susține că indicarea în finalul sentinței a par. 34 din Decizia Curții Constituționale nr. 397/2014 este contradictorie față de soluția de respingere a acțiunii.

Nelegale sunt considerate și argumentele referitoare la limitarea competenței instanței de fond la verificarea aspectelor de nelegalitate ale rezoluțiilor Inspecției Judiciare din perspectiva unor aspecte preponderent formale, procedurale și regulamentare, aspect de natură a încălca dispozițiile art. 45

1

alin. (4) și (5) din Legea nr. 317/2004.

De asemenea, susține recurentul-reclamant că în plângerea împotriva rezoluției de clasare s-a invocat incidența art. 99 lit. s) și t) din legea nr. 303/2004, dar în rezoluția de respingere a plângerii nu s-a argumentat cu privire la neîncadrarea faptelor expuse în aceste prevederi legale.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A apreciat intimata că nu se poate dispune casarea sentinței atacate, pentru motivul de recurs referitor la încălcarea prevederilor art. 13 alin. (1) și art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Această critică nu se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., art. 13 prevăzând că actul administrativ și documentația administrativă se comunică instanței, fără a se menționa depunerea unui exemplar și pentru reclamant. Acesta avea posibilitatea de a consulta la dosar actele depuse de pârâtă.

Cât privește cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata-pârâtă consideră că hotărârea atacată este motivată în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă susține că prima instanță a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor de drept material incidente cauzei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate criticile formulate de reclamant cu privire la necomunicarea încheierii din 01.02.2023 și la neluarea unei măsuri de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea cererii de strămutare, inclusiv nemenționarea acestei cereri în cuprinsul sentinței atacate.

Aceste critici vor fi analizate din perspectiva motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii poate fi dispusă atunci când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Pentru a se constata incidența acestui caz de casare, este necesar ca partea interesată să invoce existența unui viciu de procedură din cele cuprinse în enumerarea cauzelor de nulitate necondiționată prevăzute de art. 176 C. proc. civ., în caz contrar nulitatea putând fi dispusă doar în condițiile art. 175 C. proc. civ., respectiv prin invocarea și dovedirea de către parte a producerii unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură.

În ceea ce privește criticile reclamantului vizând încheierea din 01.02.2013, din conținutul acesteia rezultă că instanța de fond, constatând că acțiunea nu a fost comunicată către pârâta Inspecția Judiciară pentru a se formula întâmpinare, a dispus amânarea cauzei pentru termenul din 01.03.2023 și comunicarea acțiunii. Această încheiere are caracter preparator, conform art. 235 C. proc. civ., iar recurentul-reclamant nu a indicat o normă care să oblige instanța la comunicarea actului de procedură către părțile cauzei.

Referitor la cererea de strămutare formulată de reclamant, Înalta Curte constată că aceasta a fost adusă la cunoștința instanței de fond conform adresei emise de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și comunicată la data de 01.02.2023 . Contrar susținerilor recurentului-reclamant, normele de procedură civilă nu prevăd obligația și nici măcar posibilitatea pentru instanța de fond de a suspenda judecata cererii cu care este învestită, în situația formulării unei cereri de strămutare. Prevederile art. 143 C. proc. civ. dispun că, la cererea celui interesat, completul de judecată (n.r. învestit cu soluționarea cererii de strămutare) poate dispune suspendarea judecării procesului, măsura suspendării urmând a fi comunicată instanței de la care se solicită strămutarea. Așadar, instanța competentă să dispună suspendarea judecății în fond a cauzei era Înalta Curte de Casație și Justiție, în măsura în care reclamantul ar fi formulat o astfel de solicitare, Curții de Apel București nerevenindu-i o astfel de competență.

Lipsind încălcarea unor norme de procedură civilă, nu există un caz de nulitate care să susțină temeinicia criticilor din precedent ale recurentului.

Nu vor fi reținute nici criticile recurentului-reclamant referitoare la lipsa menționării cererii de strămutare în cuprinsul sentinței recurate, Înalta Curte reținând că această omisiune nu afectează în vreun fel legalitatea hotărârii, câtă vreme nu reprezintă un caz de nulitate necondiționată a actului de procedură, iar recurentul-reclamant nu a invocat și dovedit o vătămare suportată prin această omisiune. Este de menționat și că art. 145 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. reglementează un remediu procedural pentru cazul în care, deși admisă cererea de strămutare, pricina a fost judecată între timp, însă, în speță, cererea reclamantului de strămutare a fost respinsă de Înalta Curte prin încheierea nr. 2585/16.05.2023.

Prin urmare, toate criticile reclamantului, anterior analizate, vor fi respinse, ca nefondate.

Înalta Curte constată, însă, că se impune o soluție de admitere a recursului, din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, pentru cele ce vor fi arătate.

În recurs, reclamantul a susținut că prima instanță nu i-a comunicat întâmpinarea și înscrisurile anexate, depuse de pârâta Inspecția Judiciară. Deși din cuprinsul dosarului de fond nu rezultă că pârâta Inspecția Judiciară ar fi depus și înscrisuri împreună cu întâmpinarea, totuși se observă că actul procesual conținând apărările autorității, înregistrat la dosarul cauzei la data de 21.02.2023, nu a fost comunicat reclamantului până la termenul de judecată din 01.03.2023, neexistând vreo dispoziție în acest sens a instanței de fond.

Contrar susținerilor intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuează că întâmpinarea este obligatorie și se va comunica reclamantului cu cel puțin 15 zile înainte de primul termen de judecată. Având în vedere că, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, acest act normativ se completează cu prevederile C. proc. civ., instanța de recurs are în vedere și dispozițiile art. 201 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora întâmpinarea se comunică de îndată pârâtului.

Prin urmare, necomunicarea întâmpinării formulate de pârâta Inspecția Judiciară către reclamantul A. nesocotește prevederile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 201 alin. (2) C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 6 și art. 13 din C. proc. civ., vizând dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. De asemenea, se constată și o încălcare a prevederilor art. 14 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările.

Înalta Curte mai reține că, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "La primirea cererii, instanța dispune citarea părților. Autoritatea publică emitentă va comunica împreună cu întâmpinarea actul atacat împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei. Instanța poate solicita emitentului orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei.".

Deși recurentul-reclamant contestă atât Rezoluția de clasare nr. 1440/03.08.2022, cât și Rezoluția Inspectorului Șef al Inspecției Judiciare din 06.09.2022, emisă în lucrarea nr. C22-1278, la dosarul cauzei nu a fost depus decât acest din urmă act, lipsind rezoluția de clasare, precum și documentația care a stat la baza emiterii celor două acte (sesizarea reclamantului, probele depuse în susținere sau administrate de inspectorul judiciar, etc.). Or, în lipsa acestor înscrisuri, prima instanță nu putea conchide asupra legalității actelor contestate, neavând posibilitatea reală de a examina conținutul Rezoluției de clasare nr. 1440/03.08.2022 și al materialului suport pe care se întemeiază.

Prin această manieră de soluționare a cauzei, Înalta Curte constată că au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României, coroborate cu art. 22 alin. (6) și art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., judecătorul cauzei neprocedând la o analiză efectivă a cauzei. Mai exact, deși instanța de fond a pronunțat o soluție asupra obiectului cererii de chemare în judecată, omisiunea administrării în cauză a unor înscrisuri esențiale soluționării pricinii dovedește că nu s-a efectuat o examinare reală a argumentelor și a motivelor expuse de părți, nefiind astfel întrunite cerințele asigurării unui proces echitabil.

Importanța examinării efective a cauzelor deduse judecății a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată un aspect al garanțiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu titlu de exemplu, Înalta Curte are în vedere că, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"30. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]."

Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că în speță sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., viciile sentinței recurate neputând fi înlăturate altfel decât prin casarea hotărârii de fond, raportat și la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în vederea examinării efective a cererii de chemare în judecată, fondul cauzei nefiind în mod real analizat. Cu această ocazie, instanța de fond va dispune administrarea în cauză a probei cu înscrisuri constând în rezoluțiile atacate și documentația administrativă ce a stat la baza emiterii lor, precum și a oricărei probe va fi necesară lămuririi complete a cauzei.

În raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare și cu motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte critici de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 421 din 15 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.