ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2293/2024

Ședința publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021 la data de 03.08.2021, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară:

- anularea rezoluției din 13.07.2021 (nr. lucrare: C21-1161) dată în dosarul nr. x de către inspectorul șef al Inspecției Judiciare și anularea rezoluției de clasare nr. 1594/A din data de 21.05.2021 emisă în dosarul nr. x de către doamna inspector judiciar - judecător B. și obligarea pârâtei să înceapă cercetarea disciplinară împotriva domnului judecător C. de la Tribunalul București pentru abaterea disciplinară prev. de art. 99

1

alin. (1) din Legea nr. 303/2004;

- obligarea pârâtei să efectueze lucrările de inspecție judiciară (efective) care se vor menționa în cuprinsul prezentei (în special verificarea situației de incompatibilitate a magistratului în raport cu verificările de securitate efectuate de MApN-DGI-DciSM în cazul procedurii de transfer a magistratului la instanțele militare).

Totodată, pentru opozabilitatea hotărârii și pentru respectarea unui drept real la apărare al persoanei ale cărei drepturi pot fi afectate negativ de către soluția ce va fi dată în cauză, reclamantul a solicitat introducerea în cauză și citarea ca pârât a domnului judecător C. de la Tribunalul București, secția I Penală.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1975 din 31 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Totodată, a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1975 din 31 octombrie 2022 și a tuturor încheierilor premergătoare (în special cea din ședința publică de la 17.10.2022), reclamantul A. a formulat recurs potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea primului motiv de recurs, recurentul-reclamant a susținut că instanța a încălcat prevederile legale prevăzute sub sancțiunea nulității.

În acest sens, a arătat că instanța nu a reținut cu acuratețe situația de fapt și nu a interpretat în mod corect acțiunea (atât față de verificările îndeplinite de pârâta Inspecția Judiciară, potrivit art. 96 din Legea nr. 303/2004, dar mai ales față de pârâtul C.), nu a administrat probele solicitate de reclamant, nu a stăruit ca pârâta să depună la dosar toate actele care au făcut obiectul cercetării sale judiciare față de dl. judecător C., pronunțând pe fond, o hotărâre în lipsa acestor acte, înscrisuri care reprezintă "întreaga documentație administrativă, respectiv dosarul nr. x al Direcției de inspecție pentru judecători și dosarul inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C21-1161". În opinia recurentului-reclamant, toate acestea sunt probe decisive în lămurirea situației de fapt și de drept, motiv pentru care a solicitat ca instanța de recurs să dispună atașarea și înfățișarea acestor înscrisuri.

În continuare, a afirmat că judecătorul fondului a admis în mod greșit "excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.", întrucât verificarea și lucrările de inspecție judiciară nu sunt posibile fără introducerea în cauză a magistratului reclamat.

Instanța de fond nu a admis ca apărare și drept procesual înscrierea în fals/verificarea falsului față de documentele/actele precizate în cauză și în ședințele publice (îndeosebi față de declarația/declarațiile magistratului C.), cu ocazia cercetării disciplinare, a derulării celor două dosare de transfer de la instanța civilă la instanța militară și a altor acte pe care le-a folosit pentru a ascunde imparțialitatea și reaua-credință prin care a încălcat cu bună știință normele de drept material ori procesual. Acesta în procedura de transfer a efectuat în mod obligatoriu verificări de securitate în care a făcut declarații pe proprie răspundere. A mai arătat că a formulat această cerere în scris și a susținut-o și oral în cadrul ședinței publice din data de 17.10.2022, dar judecătorul fondului nu a luat-o în considerare și a respins-o, refuzând astfel să fie lămurită situația de fapt și de drept a cauzei. A subliniat că anterior, la data de 06.06.2022, a mai formulat și depus o cerere asemănătoare de înscriere în fals, dar instanța de fond l-a ignorat total.

A menționat că în etapa procesuală a fondului a arătat cu claritate, atât în acțiune cât și pe parcursul termenelor de judecată, împrejurările situației de fapt din care rezultă fără niciun dubiu că pârâtul C., în calitatea sa de judecător în cadrul Tribunalului București, secția I Penală, a judecat dosarul nr. x/2019 și l-a soluționat definitiv deși, fix în acea perioadă, a parcurs cu bună știință și cunoscând toate rigorile legilor în ansamblul lor (adică și reglementările legale ale domeniului militar, ale securității militare și naționale, inclusiv legislația de protecție a informațiilor clasificate) procedura transferului de la o instanță civilă la o instanță militară, care necesită o amplă procedură de verificare de securitate pentru a fi chemat în rândul cadrelor active ale MApN cu grad de ofițer activ.

De asemenea, recurentul-reclamant a afirmat că instanța de fond nu a înțeles că pârâtul C. reprezenta însăși subiectul întregii cauze pe care a reclamat-o, că era incompatibil să judece și să soluționeze un dosar în care viitorul său angajator era chiar Ministerul Apărării Naționale, care figura ca parte procesuală în dosarul nr. x/2019, ceea ce echivalează cu săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de dispozițiile art. 99

1

alin. (1) și art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, rezultând favorizarea, prin complicitate pasivă, la falsurile veritabile ale cadrelor MApN, în contextul în care magistratul era angajat în proceduri de transfer la instanțele militare și, respectiv, art. 42 alin. (1) pct. 13, art. 140 alin. (2) (calitatea părților) din C. proc. civ. și art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (exact temeiul invocat și de magistrat în cererea sa de abținere).

Recurentul-reclamant a mai solicitat să fie verificat dosarul nr. x/2019 al Tribunalului București sub următoarele aspecte: cine a formulat și semnat plângerea; cine sunt părțile procesuale; cererea de abținere a judecătorului C., ca dată și motiv; încheierile interlocutorii din dosar; cererile de transfer ale judecătorului C.; dosarele de transfer ale judecătorului C.; verificările efectuate de judecătorul C. în vederea celor două proceduri de transfer, inclusiv ca dată calendaristică, loc de desfășurare, persoane care îi aprobă participarea la acestea din cadrul TB; formularele de securitate pe care le-a întocmit cu ocazia accederii în MApN, inclusiv structurile verificatoare și rezultatul verificărilor de securitate; avizele solicitate și avizele obținute necesare întocmirii dosarului de transfer.

În continuare, a arătat că și în faza de recurs invocă și formulează cerere de înscriere în fals - Cerere privind aplicarea art. 304 și urm. C. proc. civ. și art. 308 C. proc. civ. privind verificarea falsului, fals intelectual și uzului de fals - cerere care i-a fost respinsă pe nedrept la instanța de fond.

Totodată, a invocat în faza de recurs aplicarea excepției de nelegalitate (procedură admisă de însăși ÎCCJ) față de actele întocmite de pârâtul C. în cele două proceduri de transfer de la instanța civilă - Tribunalul București la instanța militară - Curtea Militară de Apel București (structură aflată în componența Ministerului Apărării Naționale, instanța militară unde în prezent magistratul a fost transferat și unde a devenit cadru militar-ofițer cu gradul de căpitan) pe care le-a parcurs în perioada când judeca și soluționa dosarul nr. x/2019 în care recurentul-reclamant era parte procesuală, în contradictoriu cu MApN - fix viitorul/actualul angajator al pârâtului C.. Sunt puternice suspiciuni de nelegalitate în privința întocmirii, semnării și evidențierii situației declarate în cadrul acestor acte.

A menționat ca fiind foarte asemănătoare speța ca folosire de probe secrete decisive în dauna sa și încălcarea art. 6 din CEDO, așa cum s-a stabilit de CEDO în Hotărârea din Cauza Corneschi împotriva României, din 11.01.2022 (Cererea nr. 21609/16), text publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 03 august 2022, în vigoare de la 03 august 2022.

În susținerea celui de-al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant a susținut că instanța a încălcat prevederile legale privind răspunderea magistraților (art. 96 din Legea nr. 303/2004).

În dosarul nr. x/2019 al Tribunalului București, secția I Penală, judecătorul C., ca o "confirmare" a văditei sale lipse de imparțialitate, a favorizat MApN și a respins excepția tardivității depunerii plângerii de către MApN, fără a dispune lămurirea unor falsuri (borderouri de corepondență în dosarul nr. x/2016), situație menționată în acțiune și neverificată nici de Inspecția Judiciară, nici de judecătorul fondului. Pe fondul cauzei, fără a pune în discuția părților din oficiu, a "completat" motive de nelegalitate neinvocate de MApN în plângere. Ambele situații sunt fapte de abuz procedural grav, imputabile magistratului C..

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Preliminar, a invocat excepția inadmisibilității cererii recurentului-reclamant de înscriere în fals, precum și a excepției de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat să fie calificate drept argumente în susținerea recursului.

A arătat că recurentul-reclamant nu a indicat nici la soluționarea fondului și nici prin cererea de recurs înscrisurile a căror veridicitate este pusă la îndoială și care fac parte din cuprinsul documentației administrative care a stat la baza actelor contestate în cauză, aceasta cu atât mai mult cu cât documentația de la dosar este completă și a fost depusă în conformitate cu art. 13 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și fiscal.

În ceea ce privește excepția de nelegalitate, a considerat că și aceasta este inadmisibilă prin raportare la art. 4 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și fiscal care stabilește concret că de actul administrativ a cărui nelegalitate se invocă trebuie să depindă soluționarea cauzei. Or, în mod evident hotărârile judecătorești/încheierile pronunțate de magistrat nu ar putea face obiectul unei astfel de excepții, căile de atac împotriva acestora fiind reglementate exclusiv și imperativ prin lege.

A subliniat că, în speță, obiectul cauzei îl reprezintă rezoluțiile Inspecției Judiciare și nu măsurile sau soluțiile adoptate de judecătorul reclamat, aceasta cu atât mai mult cu cât efectul unei eventuale admiteri a excepției de nelegalitate este reprezentat de neluarea în seamă a actului administrativ cu ocazia judecății și în niciun caz de anularea acestuia cum consideră recurentul - reclamant.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a învederat că în speță nu sunt indicii de nerespectare a dreptului la apărare, a principiului contradictorialitații și a dreptului la un proces echitabil, ori vreo încălcare a principiului disponibilității sau a oralității dezbaterilor, astfel că nemulțumirea recurentului-reclamant față de soluțiile date de judecător din perspectiva motivării expuse în considerentele încheierilor preliminare, precum și a practicalei și a sentinței civile recurate, nu poate echivala cu încălcarea unor reguli de procedură. Magistratul fondului a pus în discuție și a motivat corespunzător de ce se impunerea respingerea solicitării recurentului - reclamant de înscriere în fals, precum și cu privire la cadrul procesual stabilit în cauză.

În susținerea apărărilor, intimata-pârâtă a subliniat că, la solicitarea Curții de Apel București, a depus la dosarul de fond de două ori întreaga documentație administrativă, astfel că, în contextul în care recurentul - reclamant nu a indicat un înscris al intimatei-pârâte, respectiv semnătură, care ar putea fi verificate din această perspectivă, nu putea fi admisibilă cererea sa privind înscrierea în fals.

Contrar a ceea ce în continuare se susține, a arătat că recurentul -reclamant face o confuzie între procedura de cercetare disciplinară și procedura de verificare prealabilă, astfel că, în etapa preliminară în care s-a soluționat prin clasare sesizarea inițială, inspectorul judiciar putea administra orice probă pe care o considera necesară lămuririi stării de fapt, iar existența în cuprinsul dosarului administrativ a unui opis orientativ care nici măcar nu mai era reglementat în procedurile operaționale interne ale Inspecției Judiciare, nu putea echivala cu obligativitatea administrării unui anumit probatoriu de către inspectorul judiciar și nici atât cu lipsa de la dosarul administrativ a vreunui înscris.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a învederat că nu este incident în cauză.

A arătat că este nefondată critica recurentului - reclamant referitoare la stabilirea cadrului procesual de către judecătorul fondului, dat fiind faptul că magistratul Curții de Apel București a fost învestit a verifica dacă analiza inspectorului judiciar a avut la bază verificări prealabile corecte și complete, prin raportare la situația de fapt semnalată, iar în eventualitatea admiterii acțiunii, putea dispune exclusiv completarea acestora și nu o măsură care să conducă direct la declanșarea cercetării disciplinare față de judecătorul reclamat.

În plus, pe acest aspect nu puteau fi avute în vedere nici susținerile recurentului - reclamant privind opozabilitatea hotărârii, din moment ce art. 435 alin. (2) C. proc. civ. stabilește că hotărârea judecătorească este opozabilă oricărei terțe persoane, iar acest singur motiv, nu era suficient pentru a justifica soluționarea cauzei în contradictoriu și cu magistratul reclamat.

În continuare, a arătat că aspectele invocate în susținerea recursului se raportează tot la prezumtiva stare de incompatibilitate a judecătorului Tribunalului București, secția I Penală învestit cu soluționarea dosarului penal nr. x/2019, deși aceste aspecte nu au făcut obiectul sesizării inițiale înregistrate la Inspecția Judiciară și prin urmare, în mod evident, nu puteau fi avute în vedere cu ocazia soluționării plângerii de către inspectorul - șef al Inspecției Judiciare și nici ulterior, de către magistratul Curții de Apel București învestit cu analiza legalității actelor administrativ ale pârâtei. Sesizarea inițială a recurentului - reclamant viza în concret legalitatea și temeinicia încheierii de la termenul din 18.01.2021 pronunțată în dosarul penal nr. x/2019, iar în contextul competențelor care revin acestei autorități, în mod corect s-a reținut că raționamentul judecătorului nu era susceptibil de analiză în procedura verificărilor administrative reglementate imperativ de dispozițiile art. 45 și următoarele din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

În mod evident, la data de 05 aprilie 2021 când Inspecția Judiciară a înregistrat legal sesizarea inițială a recurentului - reclamant nu putea fi în mod obiectiv semnalată împrejurarea că la o dată ulterioară, respectiv la data de 26 aprilie 2021, judecătorul Tribunalului București a formulat o declarație de abținere în dosarul penal, aceasta cu atât mai mult cu cât s-a indicat expres solicitarea de verificare a magistratului pentru exercitarea funcției cu rea-credință și gravă neglijență, abatere prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, precum și faptele concrete la care se raporta recurentul - reclamant. În plus, Curtea de Apel București a constatat corect și incidența dispozițiilor art. 45 indice 1 alin. (3)-(6) din Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, care stabilea limitativ soluțiile pe care le putea pronunța.

Instanța de fond a realizat o analiză judicioasă a legalității actelor administrative contestate, observând corect că noțiunea de rea-credință presupunea intenția judecătorului de a manipula legea în mod conștient, obținând un avantaj pentru sine sau pentru altul sau o vătămare a intereselor uneia dintre părțile implicate în proces, iar grava neglijență constă în încălcarea neechivocă a normelor de drept procesual sau material, aspecte ce nu s-au relevant în speță.

Nu în ultimul rând, inclusiv prin cererea de chemare în judecată recurentul - reclamant a repus în discuție soluționarea unei excepții de către judecătorul reclamat, criticând modalitatea în care a fost apreciat probatoriul administrat în dosarul penal, or, tocmai acest aspect a fost avut în vedere și de judecătorul Curții de Apel București cu ocazia analizei efectuate.

Prin urmare, în măsura în care s-au contestat, în esență, activități care țineau de judecata unei cauze, măsurile de supraveghere puteau fi considerate admisibile în mod excepțional, numai dacă s-ar fi constatat o greșeală evidentă, neîndoielnică, fără nicio justificare, astfel că, în opinia intimatei-pârâte, soluția instanței de fond este una judicioasă, temeinică și legală.

Referitor la probatoriul solicitat prin cererea de recurs, a apreciat că este incident art. 492 C. proc. civ., motiv pentru care cererea recurentului - reclamant nu este admisibilă, pe de o parte deoarece nu au fost indicate înscrisuri noi a căror administrare să ducă la soluționarea litigiului, astfel cum stabilesc normele procedurale imperative în această etapă procesuală, iar pe de altă parte deoarece actele administrative care au făcut obiectul analizei instanței de fond nu au avut la bază teza probatorie propusă de recurentul-reclamant.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 18 aprilie 2024, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Prin sesizarea adresată autorității publice intimate, recurentul-reclamant a formulat plângere disciplinară împotriva judecătorului C. pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 susținând că acesta și-a exercitat funcția cu vădită rea-credință prin încheierea pronunțată la data de 18.01.2021 în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului București, secția I Penală, rezultând favorizarea, prin complicitate pasivă, la falsurile veritabile ale cadrelor MApN.

Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluția nr. 1594/A din 21.05.2021, emisă în dosarul nr. x al Inspecției Judiciară, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată și modificată, pe motiv că nu au rezultat indicii privind elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Împotriva rezoluției de clasare recurentul-reclamant a formulat plângere, aceasta fiind respinsă prin rezoluția Inspectorului Șef din 13.07.2021 emisă în lucrarea C21-1161.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea rezoluțiilor anterior menționate, precum și introducerea în cauză în calitate de pârât a judecătorului C..

Prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Totodată, a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară ca neîntemeiată reținând, în esență, că actele administrative atacate sunt legale și temeinice.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Preliminar, deși se precizează că recursul este formulat "împotriva sentinței civile nr. 1975 din 31 octombrie 2022 și a tuturor încheierilor premergătoare (în special cea din ședința publică de la 17.10.2022)", Înalta Curte, analizând conținutul încheierilor premergătoare din 14.09.2021, 31.01.2022, 11.04.2022, 06.06.2022, 19.09.2022 și 17.10.2022 în raport cu criticile formulate prin memoriul de recurs, constată că, în realitate, recurentul-reclamant este nemulțumit și critică soluția primei instanțe prin care i s-a respins cererea de administrare a probatoriului în modalitatea propusă de acesta, aspect asupra căruia instanța de fond s-a pronunțat prin încheierea din 17.10.2022.

Prin urmare, în ceea ce privește celelalte încheieri premergătoare și care vizează cu totul alte aspecte, Înalta Curte reține că nu sunt formulate critici concrete care să poată fi supuse controlului de legalitate al instanței de recurs.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurentul-reclamant argumente reale care să justifice invocarea sa.

Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Or, în cauza de față, recurentul-reclamant nu formulează critici privind încălcarea unor reguli de procedură de către prima instanță, a căror nerespectare să atragă sancțiunea nulității, ci este nemulțumit de soluția pronunțată de prima instanță asupra cererii de probatorii solicitate, asupra excepției invocate privind lipsa calității procesuale a pârâtului C. și asupra fondului cererii de chemare în judecată. În concret, acesta susține că instanța nu a reținut cu acuratețe situația de fapt, că nu a interpretat corect acțiunea, că nu a administrat toate probele solicitate de reclamant, că nu a admis cererea de înscriere în fals și că a admis în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.. Or, criticile care vizează modalitatea în care prima instanță a interpretat probele și a stabilit situația de fapt nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., fiind ridicată o problemă de temeinicie a sentinței și nu una de legalitate.

Cu privire la celelalte critici aduse sentinței atacate, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant, în esență, a reluat susținerile din sesizare și contestație, fiind nemulțumit de soluția de clasare, motiv pentru care vor fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că prima instanță s-a raportat în mod corect la obiectul cauzei cu care a fost investită și a analizat legalitatea actelor administrative contestate, respectiv rezoluția inspectorului-șef prin care a fost respinsă plângerea și rezoluția de clasare, așa cum permit dispozițiile art. 45

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004, fiind astfel nefondate susținerile recurentului-reclamant în sensul că instanța de fond nu a interpretat în mod corect acțiunea și nu a înțeles că pârâtul C. reprezenta însăși subiectul întregii cauze pe care a reclamant-o.

Nu pot fi primite nici alegațiile recurentului-reclamant în sensul că instanța a pronunțat pe fond o hotărâre în lipsa înscrisurilor care reprezintă "întreaga documentație administrativă" întrucât, astfel cum rezultă din actele dosarului, prima instanță în mod corect a reținut în practicaua încheierii de ședință din 17 octombrie 2022 că pârâta Inspecția Judiciară a transmis de două ori întreaga documentație administrativă avută în vedere la analizarea sesizării formulate de recurentul-reclamant.

Totodată, Înalta Curte amintește că în această etapă a procedurii disciplinare, se efectuează doar verificări prealabile pentru a se constata dacă există sau nu indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, singura măsură care poate fi dispusă de instanța de contencios administrativ, în situația desființării/anulării rezoluției de clasare, este trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor, astfel cum preved, în mod expres, dispozițiile art. 45

1

alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004.

Cum, în speță, nu era dispusă începerea cercetării disciplinare cu privire la magistratul reclamat, în mod corect a constatat instanța de fond că cererea de înscriere în fals față de declarațiile magistratului luate cu ocazia cercetării disciplinare, precum și față de eventuale acte care au constituit primul și al doilea dosar de transfer al judecătorului nu privește înscrisuri utilizate de părți în dosar.

De altfel, recurentul-reclamant a reluat prin memoriul de recurs solicitarea administrării acelorlași probe, iar Înalta Curte s-a pronunțat în sensul respingerii acestora, astfel cum reiese din practicaua prezentei decizii, apreciind că nu sunt concludente pentru soluționarea recursului în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată și a motivelor de recurs formulate și ținând cont că Inspecția Judiciară a depus la dosar înscrisurile avute în vedere la emiterea rezoluției contestate în cauza de față.

A mai criticat recurentul-reclamant soluția prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtului C., susținând că verificarea și lucrările de inspecție judiciară nu sunt posibile fără introducerea în cauză a magistratului vizat de sesizarea disciplinară.

În deplin acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că magistratul vizat de sesizarea disciplinară nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât ceea ce se deduce judecății în prezentul litigiu este caracterul complet al verificărilor prealabile efectuate de Inspecția Judiciară, iar în situația admiterii acțiunii, instanța dispune exclusiv completarea verificărilor prealabile, nefiind dispusă nicio măsură cu privire la cercetarea disciplinară, astfel că nu sunt vătămate drepturile magistratului vizat de sesizare.

Înainte de a proceda la analiza criticilor care vizează încălcarea de către prima instanță a prevederilor legale privind răspunderea magistraților prevăzute de Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reține că instanța de judecată nu poate extinde controlul asupra unor aspecte care nu au făcut obiectul unei verificări prealabile de către Inspecția Judiciară.

Or, aspectele privind pretinsa lipsă de imparțialitate a judecătorului rezultată din participarea acestuia la procedura de transfer de la o instanță civilă la o instanță militară nu au făcut obiectul sesizării adresate Inspecției Judiciare, fiind invocate pentru prima dată în contestația adresată instanței de contencios administrativ, motiv pentru care nu pot fi primite și analizate, sentința atacată fiind la adăpost de această critică.

În continuare, analizând sentința recurată și rezoluțiile contestate, în mod corect s-a apreciat că nu rezultă indicii privind elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare:

"exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Totodată, la art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege sunt definite noțiunile de rea credință și gravă neglijență:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de față.

Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse.

În cauză, recurentul-reclamant este, de fapt, nemulțumit de soluția dată de judecătorul de cameră preliminară prin încheierea pronunțată la data de 18.01.2021, în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului București, secția I Penală, asupra excepției tardivității plângerii formulate de petentul Ministerul Apărării Naționale împotriva soluției de neurmărire sau netrimitere în judecată. În realitate, acesta urmărește să repună în discuție soluționarea excepției tardivității de către judecător, criticând modalitatea în care a fost apreciat probatoriul administrat în cauză și susținând că a fost favorizată partea adversă, respectiv MApN.

Or, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care aceștia încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de față.

Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1975 din 31 octombrie 2022 și a încheierilor premergătoare ale Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.