ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2091/2024

Ședința publică din data de 10 aprilie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. 1. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 iulie 2023 pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Secretariatul General al Camerei Deputaților și Parlamentul României - Camera Deputaților, plata indemnizației de fost deputat restantă pe perioadele martie - decembrie 2021 și ianuarie - iunie 2022, în sumă de 28770 RON pentru un mandat, suma lunară fiind de 1918 RON; plata dobânzilor legale la aceste sume, la care se adaugă un procent de 4% - total 11% în cazul circuitului civil cu persoane fizice și cheltuieli de judecată.

La termenul din data de 13 septembrie 2023, reclamantul a formulat o completare a cererii introductive, prin care a solicitat anularea Ordinului nr. 1095/22.05.2022 și a Ordinului nr. 392/05.05.2021, ambele emise de Secretariatul General al Camerei Deputaților și repunerea în plată a creanței începând cu data de 27.02.2021 la zi.

2.1. Prin sentința civilă nr. 861 din 2 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Sibiu, secția I civilă, complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, formulate de către reclamantul A., în contradictoriu cu intimații Secretarul General al Camerei Deputaților și Parlamentul României - Camera Deputaților, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

În considerentele sentinței a reținut că simpla asociere a indemnizației cu un drept din categoria asigurărilor sociale făcută de către reclamant nu poate atrage competența completelor specializate în litigii de asigurări sociale, în condițiile în care celelalte criterii în funcție de care se stabilește competența instanței conduc la concluzia că, în speță, competența aparține instanței de contencios administrativ.

În primul rând, competența completelor specializate în litigii de asigurări sociale este dată de dispozițiile art. 152 din Legea nr. 263/2010, potrivit cărora "Jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel."

Însă, art. 153 din același act normativ prevede că în actuala reglementare, tribunalul, în complet specializat în litigii de asigurări sociale, nu mai are competența de a soluționa decât deciziile de recuperare a sumelor încasate necuvenit cu titlul de prestații de asigurări sociale sau alte drepturi prevăzute de legi speciale, precum și litigiile privind alte drepturi și obligații născute în temeiul Legii nr. 263/2010.

Or, în speță, nu se pune problema recuperării unor sume încasate necuvenit, iar indemnizația pentru limită de vârstă nu constituie un drept născut în temeiul Legii nr. 263/2010, ci în temeiul Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

În aceste condiții, pentru stabilirea competenței, a reținut calitatea emitentului și natura juridică a ordinelor atacate, reținând și considerentele Deciziei RIL nr. 1/2017, unde la paragrafele 51-52 s-a statuat că niciunul dintre actele normative speciale menționate (Legea nr. 448/2006, Legea nr. 272/2004 și Hotărârea Guvernului nr. 1437/2004) nu cuprinde reguli de competență pentru litigiile având ca obiect anularea hotărârii privind încadrarea în grad de handicap a copilului cu dizabilități și obligarea autorității publice să emită o nouă hotărâre prin care să stabilească o altă încadrare, motiv pentru care a apreciat că devine aplicabilă legea generală, respectiv Legea nr. 554/2004. Calitatea comisiei, de autoritate publică, și natura de act administrativ a hotărârilor emise pentru încadrarea în grad de handicap sunt elemente proprii unui litigiu în contencios administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește emitentul Ordinului nr. 1095/22.06.2022 și a Ordinului nr. 392/05.03.2021, ambele emise de Parlamentul României - Camera Deputaților - Secretarul General, atacate în prezentul litigiu; a constatat că este vorba de o autoritate publică centrală, respectiv Parlamentul României - Camera Deputaților, iar ordinele emise întrunesc condițiile prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind emise în executarea Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006, în regim de putere publică, prin care se stinge raportul juridic în baza căruia reclamantul avea dreptul, Camera Deputaților având obligații privind plata indemnizației pentru limită de vârstă în condițiile stabilite de lege.

Tribunalul a mai reținut că în condițiile unor acte administrative cu caracter individual emise de o autoritate publică în regim de putere, procesul are toate caracteristicile unui litigiu în contencios administrativ, în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În ceea ce privește natura indemnizației pentru limită de vârstă, a apreciat că aceasta nu constituie un element important în stabilirea competenței, astfel cum a reținut ÎCCJ în decizia RIL nr. 27/2017 în paragraful nr. 92.

Tribunalul a mai constatat că nici împrejurarea că potrivit art. 382 lit. e) din Codul administrativ, persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică nu li se aplică dispozițiile privind statutul funcționarului public, nu înlătură incidența în speță a prevederilor art. 2 lit. c) și f) din Legea nr. 554/2004.

2.2. Prin sentința nr. 10/2024 din 17 ianuarie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia - sectia de contencios administrativ si fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Alba Iulia, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secția civilă; a constatat ivit conflictul negativ de competență; a dispus suspendarea cauzei și înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut că reclamantul a avut calitatea de deputat în Parlamentul României, funcție de demnitate publică în virtutea căreia, la încheierea mandatului și cu întrunirea cerințelor complementare de vârstă avute în vedere de cadrul normativ aplicabil situației sale juridice, în conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, a dobândit dreptul la indemnizația de fost deputat.

După modificarea structurii parlamentare, legislativul a dispus abrogarea indemnizațiilor de parlamentar prin Legea nr. 7/2021 care a fost declarată neconstituțională de CCR prin decizia nr. 261/05.09.2022 și repuși în plată prin Ordinul 1095 din 22.06.2022.

La data de 24 iulie 2023, reclamantul a formulat precizare de acțiune, prin care a depus Ordinul nr. 1053/03.07.2023, din care rezultă că la data de 01.07.2023 a încetat indemnizația socială în baza Legii nr. 192/2023, precum și precizarea că prin Decizia nr. 261/05.05.2022, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea Legii nr. 7/2021, astfel rămânând în vigoare Legea nr. 357/2015.

În concret, reclamantul a solicitat anularea Ordinului nr. 1095/22.06.2022 și a Ordinului nr. 392/05.03.2021, ambele emise de Parlamentul României Camerei Deputaților Secretarul General, precum și obligarea pârâților la plata indemnizației pentru limită de vârstă la zi, precum și a dobânzii legale de la data scadenței și până la plata efectivă, actualizarea sumelor cu indicele de inflație,

Așa fiind, reclamantul nu a învestit instanța cu o contestație ce vizează exercițiul mandatului de deputat, respectiv cu un raport juridic de natură constituțională, ci a solicitat anularea ordinului de încetare la plată a indemnizației pentru limita de vârstă emis și obligarea la achitarea la zi a indemnizației pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023.

În ceea ce privește natura indemnizației pentru limită de vârstă, norma specială reglementată de Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la legea contenciosului administrativ, astfel că litigiul pendinte este unul de asigurări sociale, întrucât reclamantul a contestat modalitatea în care emitentul ordinului a aplicat prevederile referitoare la stabilirea pensiilor din Legea nr. 96/2006.

De asemenea, din prevederile art. 3 alin. (5) din Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului nr. 1/2016 de aprobare a Normelor Metodologice privind acordarea indemnizației pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor republicată, potrivit cărora:

"Deputații și senatorii care au valorificat perioadele de mandat la stabilirea pensiei de serviciu conform Legii nr. 7/2006 privind Statutul funcționarului public parlamentar, republicată cu modificările și completările ulterioare, nu pot valorifica aceleași perioade de mandat și pentru a solicita indemnizația pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006 republicată", rezultă că indemnizația pentru limită de vârstă are caracterul unui drept de asigurări sociale.

Potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform alin. (2) al aceluiași articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Curtea de Apel a concluzionat, din dispozițiile anterior citate, că indemnizația cuvenită deputaților și senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată și condiționată de data la care titularilor acestei indemnizații li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

Mai mult, persoanele alese în funcție de demnitate publică au fost excluse din categoria funcționarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, rezultând astfel și din această perspectivă, indemnizația solicitată se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

În speță, competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a indemnizației pentru limită de vârstă, iar faptul că un astfel de demers de încetare a plății este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaților, nu este în măsură a atrage competența instanței de contencios administrativ, deoarece, în planul litigiilor de asigurări sociale nu prezintă relevanță natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conținutul acestuia.

Având în vedere că obiectul litigiului îl constituie dreptul de pensie al reclamantului, care a exercitat o funcție de demnitate publică în Parlamentul României, și ținând cont că nu există reglementări speciale sub acest aspect, competența de soluționare a cauzei este reglementată de prevederile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Drept urmare, în raport cu natura juridică a dreptului dedus judecății, competența materială a judecării cauzei revine Tribunalului Sibiu, secția specializată în litigii de muncă și asigurări sociale, iar sub aspectul competenței teritoriale, se au în vedere prevederile art. 111 C. proc. civ., potrivit cărora cererile îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului.

Or, din moment ce pârâții din speță sunt Secretarul general al Camerei Deputaților și Parlamentul României - Camera Deputaților, s-a reținut că devine incident acest articol, care reglementează un caz de competență facultativă.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente, va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Sibiu, secția I civilă, complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale, pentru considerentele ce urmează:

Obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României-Camera Deputaților și Secretariatul General al Camerei Deputaților, prin care a solicitat anularea Ordinelor de încetare la plată a indemnizației pentru limită de vârstă, obligarea pârâților la repunerea în plată a indemnizației pentru limita de vârstă începând cu data de 27.02.2021 la zi.

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea ordinelor prin care s-a dispus încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă de care acesta beneficia și obligarea pârâților la repunerea în plată a unei astfel de indemnizații, începând cu data de 27.02.2021, la zi.

De asemenea, reține Înalta Curte că dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021, legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizații.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Astfel cum rezultă din dispozițiile anterior citate, indemnizația cuvenită deputaților și senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată și, totodată, condiționată de data la care titularilor acestei indemnizații li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere și Expunerea de motive care a însoțit procesul legislativ la adoptarea Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, expunere de motive care relevă cu claritate care a fost intenția legiuitorului în edictarea actului normativ arătat. Astfel, se poate concluziona în sensul că această indemnizație pentru limită de vârstă îndeplinea o funcție similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri și interdicții sporite în comparație cu asigurații din sistemul public de pensii, fiind acordat unei categorii socio-profesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care, în virtutea profesiei, meseriei, ocupației sau calificării au activat într-un domeniu specific de activitate și au fost nevoite să se supună unor exigențe inerente exercitării unei astfel de activități, atât pe plan profesional, cât și personal, legiuitorul acordând acest drept și în considerarea faptului că pe durata exercitării mandatului, parlamentarii nu beneficiau de salariu, ci de o indemnizație.

Așadar, indemnizația pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situație în care, având în vedere și excluderea persoanelor alese în funcție de demnitate publică din categoria funcționarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reține că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

De altfel, legiuitorul însuși a calificat indemnizația pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile speciale, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizației prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În acest context, întrucât competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plății este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaților, nu atrage competența instanței de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conținutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înțelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziții contrare, contestațiile privind aceste decizii sunt soluționate de jurisdicția asigurărilor sociale și nu de instanțele de contencios administrativ.

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere și aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit cărora:

"[...] în condițiile existenței unui act normativ special, care reglementează o anumită competență materială, emiterea unei decizii de către o instituție/autoritate publică nu determină competența instanței de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ și în funcție de rangul autorității publice emitente."

În contextul expus anterior, Înalta Curte reține că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalității încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de față, intră sub incidența dispozițiilor art. 152 și art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora:

"Jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel."

Totodată, având în vedere și dispozițiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul are plenitudine de competență în judecarea pe fond a cererilor în materia litigiilor de muncă și asigurări sociale, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză, în primă instanță, este secția/completul specializat în soluționarea litigiilor de asigurări sociale din cadrul tribunalului.

În consecință, pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea în favoarea Tribunalului Sibiu, secția I civilă, complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pârâții Parlamentul României-Camera Deputaților și Secretariatul General al Camerei Deputaților, în favoarea Tribunalului Sibiu, secția I civilă, complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.