CASE OF KUDRINA v. RUSSIA

La 1 octombrie 2004, Ministerul Finanțelor a interzis Președintele Curții Supreme a Republicii Sakha (Yakutiya) să revizuiască hotărârile din 25 decembrie 2002 și 17 februarie 2003.

La 23 decembrie 2004, Presidiumul Curții Supreme a Republicii Sakha (Yakutiya) a anulat hotărârile din 25 decembrie 2002 și 17 februarie 2003 și a respins acțiunea reclamantului. Presidium a remarcat că instanțele de district și regionale au evaluat și aplicat norme juridice de fond în mod incorect. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 AL CONVENȚIEI ȘI A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI nr. 1 PRIVIND CONTAJUL CUAJULUI DE 25 DE DICEMBRE 2002, ÎN UPHLED LA 17 FEBRUARIE 2003

Reclamantul s-a plâns că anularea hotărârii finale din 25 decembrie 2002, astfel cum s-a susținut la recurs la 17 februarie 2003, făcută în favoarea ei, a încălcat „dreptul către o instanță” și dreptul ei la bucurarea pașnică a bunurilor. Curtea consideră că această plângere este examinată în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. Părțile relevante ale acestor dispoziții se citesc după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional...” Guvernul susține că Presidiumul Curții Supreme a Republicii Sakha (Yakutiya) a anulat hotărârile din 25 decembrie 2002 și 17 februarie 2003 în vederea corectării erorilor judiciare comise de instanțele de district și regionale.

Reclamantul a afirmat că anularea hotărârii finale de 25 de judecată. Decembrie 2002, după cum s-a confirmat la 17 februarie 2003, a afectat în mod iremediabil principiul securității juridice și a privat-o de dreptul de a primi bani pe care avea dreptul de a primi. Evaluarea Curții art. 6 § 1 din Convenția (a) Admisibilitatea

Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, subliniază, de asemenea, că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. (b) Meritii

Curtea reiterează că dreptul la o audiere echitabilă în fața unui tribunal, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție trebuie interpretat în lumina Preamblului la Convenție, care declară, în partea sa relevantă, statul de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinei juridice, care necesită, printre altele, ca, în cele din urmă, instanțele să determine o problemă, hotărârea lor să nu fie pusă la îndoială (a se vedea Brumărescu c. România , hotărârea din 28 octombrie 1999, Raporturi de hotărâri și decizii 1999-VII, § 61).

Acest principiu insistă asupra faptului că nici o parte nu are dreptul să caute o reluare a procedurii doar în scopul unei recereri și a unei noi decizii ale cazului. Puterea instanțelor superioare de a anula sau de a modifica deciziile judiciare obligatorii și executibile ar trebui exercitată pentru corectarea defectelor fundamentale. Pur și simplua posibilitate de două opinii asupra acestui subiect nu este un motiv de reexaminare. Plecările de la acest principiu sunt justificate numai atunci când sunt făcute necesare prin circumstanțe de caracter substanțial și convingător (a se vedea mutatis mutandis Ryabykh c. Rusia , nr. 52854/99 , § 52, CEHR 2003-X; și Pravednaya c. Rusia , nr. 69529/01 , § 25, 18 noiembrie 2004).

Curtea reiterează că art. 6 § 1 asigură tuturor dreptul de a avea orice reclamație legată de drepturile și obligațiile sale civile aduse în fața unei instanțe sau a unui tribunal. În acest mod, acesta încarcă „dreptul la o instanță”, din care dreptul de acces, adică dreptul de a iniția proceduri în fața instanțelor în materie civilă, constituie un aspect. Cu toate acestea, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al unui stat contractant permite ca o decizie judiciară finală și obligatorie să fie anulată de o instanță superioră cu privire la o cerere formulată de un oficial de stat a cărui putere de a depune o astfel de cerere nu este supusă niciunui termen, cu rezultatul că hotărârile ar fi putut contesta indefinit (a se vedea Ryabykh , citat mai sus, §§ 54-56).

Curtea observă că, la 25 decembrie 2002, Curtea de district Mirninskiy a susținut acțiunea reclamantului și i-a acordat o sumă de bani. Hotărârea a fost susținută la recurs la 17 februarie 2003 și a devenit obligatorie și executivă. La 23 decembrie 2004, hotărârea a fost anulată prin intermediul unei revizuiri de supraveghere.

Curtea reiterează că a constatat o încălcare a „dreptului către instanță” al unei reclamante garantat de art. 6 § 1 din Convenție în multe cazuri din Rusia în care o decizie judiciară care a devenit finală și obligatorie a fost ulterior anulată de o instanță superioră cu privire la o cerere de către un oficial de stat sau o parte la procedura, în special atunci când o perioadă deosebit de lungă, ca în cazul în cauză, s-a scurs de la data în care hotărârea în favoarea reclamantului a devenit obligatorie până la data în care a fost înființată procedura de revizuire a controlului (a se vedea Roseltrans v. Rusia , nr. 60974/00, §§ 27-28, 21 iulie 2005; Volkova v. Rusia , nr. 48758/99, §§ 34-36, 5 aprilie 2005; Ryabykh a citat mai sus §§ 51-56; Borshchevskiy v. Rusia , nr. 14853/03, §§ 46-48, 21 septembrie 2006; și Nelyubin v. Rusia , nr. 14502/04, §§ 28-30, 2 noiembrie 2006). Mai mult, în cazul Kot v. Rusia, Curtea a constatat după cum urmează: „Este inevitabil ca, în cadrul procedurii civile, părțile ar avea opinii contradictorii cu privire la aplicarea legii de fond. Instanțele sunt invitate să examineze argumentele lor într-un mod corect și invers și să facă evaluarea lor a cererii. Curtea remarcă că înainte de depunerea unei cereri de revizuire de supraveghere, au fost examinate meritele cererii reclamantului... Nu s-a afirmat că tribunalele au acționat în afara competențelor lor sau că au existat un defect fundamental în cadrul procedurii în fața lor. Faptul că Presidium nu este de acord cu evaluarea efectuată de instanțele de primă instanță și de recurs nu a fost, în sine, o circumstanță excepțională care justifică anularea unei hotărâri obligatorii și executoare și reluarea procedurii privind cererea reclamantului.” (nr. 20887/03, § 29, 18 ianuarie 2007) După examinarea documentelor care îi sunt prezentate, Curtea constată că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. În consecință, Curtea constată că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, având în vedere anularea hotărârii finale din 25 decembrie 2002, confirmată la 17 februarie 2003, prin intermediul procedurilor de revizuire a supravegherii. art. 1 din Protocolul nr. 1 lit. (a) Admisibilitatea

Curtea observă că plângerea reclamantului în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 nu este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. (b) Merit

Curtea reiterează că existența unei datorii confirmate de o hotărâre obligatorie și executivă constituie „poziția” a hotărârii beneficiarului în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Încheierea unei astfel de hotărâri se rezultă prin o ingerință în dreptul său la bucuria pașnică a bunurilor (a se vedea, printre altele, Androsov c. Rusia , nr. 63973/00, § 69, 6 octombrie 2005). Curtea observă că hotărârea finală și executivă din 25 de ani. Decembrie 2002, după cum s-a confirmat la 17 februarie 2003, prin care reclamantul a primit o sumă de bani, a fost anulată într-o revizuire de supraveghere la 23 decembrie 2004. Presidium al Curții Supreme a Republicii Sakha (Yakutiya) a reexaminat chestiunea și a respins afirmațiile reclamantului. Astfel, reclamantul nu a fost împiedicat, fără nici o vină a ei, să primească premiul acordat de Curtea de District. Închiderea hotărârii executoare a frustrat încrederea reclamantului în decizia judiciară obligatorie și a privat-o de ocazia de a primi banii pe care se aștepta legitim să-i primească. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că anularea hotărârii aplicabile din 25 decembrie 2002, prin revizuirea supravegherii, a constituit o sarcină excesivă pentru reclamant și a fost incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, a existat o încălcare a acelui articol. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 AL CONVENȚIEI ȘI A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI nr. 1 PRIVIND CONTUL NON-FORZIMENTUL HOTĂRÂREAUI DE 25 DE DICEMBRE 2002, ÎN UPHELDUL 17 FEBRUARIEI 2003

Reclamantul s-a plâns de neexecutarea hotărârii din 25 decembrie 2002, astfel cum s-a confirmat la recursul din 17 februarie 2003. Curtea consideră că această plângere este examinată în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1. Partele relevante ale acestor dispoziții sunt citate mai sus. Guvernul susține că hotărârea din 25 decembrie 2002, astfel cum s-a confirmat la 17 februarie 2003, nu a putut fi executată deoarece a fost anulată în revizuirea supravegherii.

Reclamantul a menținut plângerile. Curtea constată că cererea nu este, vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. În ceea ce privește faptele prezentului caz, Curtea observă că, la 25 decembrie 2002, reclamantul a obținut o hotărâre prin care Ministerul Finanțelor să-i plătească o anumită sumă de bani. Hotărârea din 25 decembrie 2002 a fost susținută în apel la 17 februarie 2003 și a devenit executibilă la această dată. Din acel moment, deține debitorului, un organism de stat, să se conformeze acesteia. În august 2004, Ministerul Finanțelor a acordat judecată în parte. La 23 decembrie 2004, Presidiumul Curții Supreme a Republicii Sakha (Yakutiya) a anulat hotărârile din 25 decembrie 2002 și 17 februarie 2003 și a respins acțiunea reclamantului.

Rezultă că cel puțin din 17 februarie 2003 până în 23 decembrie 2004, hotărârea din 25 decembrie 2002 a fost executabilă și că statul trebuie să respecte termenele sale (cf. Velskaya c. Rusia , nr. 21769/03, § 18, 5 octombrie 2006).

Guvernul a citat inițiarea procedurii de revizuire a supravegherii în ceea ce privește hotărârea din 25 decembrie 2002 ca unic motiv pentru neexecuția sa. În acest sens, Curtea reiterează că a abordat recent și a respins același argument de către Guvern în cazul Sukhobokov c. Rusia (nr. 75470/01, 13 În special, Curtea a susținut că „cuantificarea hotărârii, care nu respectă principiul certitudinii juridice și „dreptul față de instanță”, nu pot fi acceptate ca motiv pentru a justifica neexecuția hotărârii” (a se vedea Sukhobokov, citat mai sus, § 26, și Velskaya, citat mai sus, §§ 19-21).

După examinarea materialului care i-a fost prezentat și ținând seama de concluziile sale din alineatele 20 și 23 de mai sus, Curtea constată că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să convingă Curtea să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Guvernul nu a avansat nici o altă justificare pentru nerespectarea hotărârii din 25 decembrie 2002, astfel cum s-a confirmat la recurs la 17 februarie 2003. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă (a se vedea Burdov c. Rusia , nr. 59498/00, ECHR 2002 III; și, mai recent, Poznakirina c. Rusia , nr. 25964/02, 24 februarie 2005; Wasserman c. Rusia , nr. 15021/02, 18 Noiembrie 2004), Curtea constată că, nerespectând hotărârea din 25 decembrie 2002, în favoarea reclamantului, autoritățile interne au încălcat dreptul ei la instanță și i-au împiedicat să primească banii pe care avea dreptul de a primi.

Curtea constată, în consecință, că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza neexecuției hotărârii din 25 decembrie 2002, astfel cum a fost susținut la recursul 17 februarie 2003. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 33. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat RUR 129.796 în ceea ce privește prejudicii materiale, din care RUR 77.540 a reprezentat partea rămasă a atribuirii hotărârii din 25 decembrie 2002 și nu a plătit-o și RUR 52.256 a reprezentat un dobânzi în partea rămasă a atribuirii hotărârii calculată la rata marginală a dobânzii a Băncii Centrale Ruse. Ea a solicitat în continuare o sumă neespecificată care reprezintă pierderile de inflație și o indexare a unei anumite ordine de decontare pentru RUR 9.000. Reclamantul a solicitat, de asemenea, RUR 50.000 în ceea ce privește prejudiciile morale.

Guvernul a susținut că nu există nicio legătură cauzală între presupusele încălcări și prejudicii materiale reclamate de solicitant. În ceea ce privește afirmațiile ei în ceea ce privește prejudiciile morale, Guvernul a remarcat că acestea sunt rezonabile.

Curtea observă că, în acest caz, a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 în sensul că atribuirea în favoarea reclamantului nu a fost plătită integral ca urmare a anulării hotărârii finale prin revizuirea supravegherii. 6 trebuie să se asigure că reclamantul este pus în poziția în care ar fi fost avut în vedere cerințele de la art. 6 (a se vedea Piersack c. Belgia (art. 50), hotărârea din 26 octombrie 1984, Serie A nr. 85, p. 16, § 12, și, mutatis mutandis, Gençel c. Turcia , nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003). Curtea constată că, în acest caz, acest principiu se aplică, de asemenea, având în vedere încălcările constatate (cf. Poznakirina c. Rusia , nr. 25964/02, § 33, 24 februarie 2005, și Sukhobokov, citat mai sus, § 34). Reclamantul a fost împiedicat să primească bani pe care se aștepta legitim să le primească în hotărârea din 25 decembrie 2002. Deducerea sumei pe care Ministerul Finanțelor le-a plătit deja reclamantului la 14 august 2004 în temeiul hotărârii finale din 25 decembrie 2002, Curtea consideră că guvernul plătește partea rămasă a hotărârii pronunțate de instanța internă în temeiul hotărârii din 25 decembrie 2002, astfel cum s-a confirmat la recurs la 17 februarie 2003, adică RUR 77.540.

Curtea reamintește, de asemenea, că adecvarea compensației ar fi diminuată dacă ar fi plătită fără trimitere la diferite circumstanțe care ar putea reduce valoarea acesteia, cum ar fi o întârziere prelungită în aplicare (a se vedea Gizzatova c. Rusia , nr. 5124/03 , § 28, 13 ianuarie 2005; Metaxas c. Grecia , nr. 8415/02, § 36, 27 mai 2004). Având în vedere materialele în posesia sa și faptul că Guvernul nu a formulat nicio obiecție la metoda de calcul a compensației a reclamantului, Curtea aprobă, de asemenea, reclamantul RUR 52,256 în ceea ce privește prejudicii materiale, plus orice impozit care poate fi imputabil.

În ceea ce privește afirmația privind pierderile de inflație, Curtea remarcă că reclamantul nu a indicat suma pierderilor de inflație și nu a oferit o explicație privind metoda de calcul a acesteia. Ea nu a prezentat niciun document care să arate ratele de inflație în regiunea sa în perioada examinată. Prin urmare, Curtea respinge această afirmație. În ceea ce privește afirmația referitoare la o anumită hotărâre de soluționare, Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație.

Curtea consideră, de asemenea, că reclamantul a suferit suferințele și frustrarea rezultate din neexecutarea și anularea hotărârii din 25 decembrie 2002, astfel cum s-a confirmat la 17 februarie 2003. Curtea își atribuie o evaluare echitabilă 1 500 EUR pentru prejudicii morale, plus orice impozit care poate fi imputabil pe această sumă. Costuri și cheltuieli

În consecință, Curtea nu atribuie nimic sub acest cap. Dobânzile implicite

Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. În ceea ce privește aceste motive, Curtea declară în mod inevitabil plângerile referitoare la neexecuția hotărârii din 25 decembrie 2002, astfel cum s-a confirmat la 17 februarie 2003, precum și încheierea ulterioară a acesteia prin intermediul unei revizuiri de supraveghere admisibile și a restului cererii inadmisibilă; că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulării hotărârii din 25 decembrie 2002, confirmată la 17 februarie 2003; deține că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza neexecutării hotărârii din 25 decembrie 2002, astfel cum a fost susținută la 17 februarie 2003; (a) faptul că Statul pârât, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, trebuie să plătească atribuirea acordată de instanțele interne în favoarea reclamantului în temeiul hotărârii din 25 decembrie 2002, deducând suma care a fost deja plătită la 14 august 2004; (b) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite, dacă este cazul, în ruble ruse la rata aplicabilă la data decontare: (i) RUR 52,256 (cincă două mii două sute și cincizeci și șase ruble ruse) în ceea ce privește prejudiciile materiale; (ii) 1 500 EUR (o mie și cinci sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale; (iii) orice impozit care poate fi percepubil pe sumele de mai sus; (c) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 21 iunie 2007, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului

The case originated in an application (no. 27790/03) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Russian national, Ms Valentina Iosifovna Kudrina (“the applicant”), on 3 July 2003.

The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr P. Laptev, the Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights.

On 11 October 2005 the Court decided to give notice of the application to the Government. Under the provisions of Article 29 § 3 of the Convention, it decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility. THE FACTS

The applicant was born in 1954 and lives in Novosibirsk.

On 25 December 2002 the Mirninskiy District Court of the Sakha (Yakutiya) Republic upheld the applicant's action against the Ministry of Finance and awarded her 138,967 Russian roubles (RUR, approximately 4,243 euros) in compensation for a special-purpose settlement order by the terms of which the Government was to provide her with a car.

On 17 February 2003 the Supreme Court of the Sakha (Yakutiya) Republic upheld the judgment on appeal.

Enforcement proceedings were instituted, but on 3 July 2003 the Moscow bailiffs' office returned a writ of execution to the applicant instructing her to lodge it with the Ministry of Finance. On 2 September 2003 she complied with the instructions.

On 14 August 2004 the Ministry of Finance paid the applicant RUR 61,427.04.

On 1 October 2004 the Ministry of Finance motioned the President of the Supreme Court of the Sakha (Yakutiya) Republic to review the judgments of 25 December 2002 and 17 February 2003.

On 23 December 2004 the Presidium of the Supreme Court of the Sakha (Yakutiya) Republic, by way of supervisory-review proceedings, quashed the judgments of 25 December 2002 and 17 February 2003 and dismissed the applicant's action. The Presidium noted that the District and Regional courts had incorrectly assessed and applied substantive legal norms. THE LAW I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 OF THE CONVENTION AND ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 ON ACCOUNT OF THE QUASHING OF THE JUDGMENT OF 25 DECEMBER 2002, AS UPHELD ON 17 FEBRUARY 2003

The applicant complained that the quashing of the final judgment of 25 December 2002, as upheld on appeal on 17 February 2003, made in her favour had violated her “right to a court” and her right to peaceful enjoyment of possessions. The Court considers that this complaint falls to be examined under Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1. The relevant parts of these provisions read as follows: Article 6 § 1 “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal...” Article 1 of Protocol No. 1 “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law...” A. Submissions by the parties

The Government argued that the Presidium of the Supreme Court of the Sakha (Yakutiya) Republic quashed the judgments of 25 December 2002 and 17 February 2003 with a view to correcting the judicial error committed by the District and Regional courts.

The applicant averred that the quashing of the final judgment of 25 December 2002, as upheld on 17 February 2003, had irremediably impaired the principle of legal certainty and had deprived her of the right to receive money she had been entitled to receive. B. The Court's assessment 1. Article 6 § 1 of the Convention (a) Admissibility

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. (b) Merits

The Court reiterates that the right to a fair hearing before a tribunal as guaranteed by Article 6 § 1 of the Convention must be interpreted in the light of the Preamble to the Convention, which declares, in its relevant part, the rule of law to be part of the common heritage of the Contracting States. One of the fundamental aspects of the rule of law is the principle of legal certainty, which requires, among other things, that where the courts have finally determined an issue, their ruling should not be called into question (see Brumărescu v. Romania , judgment of 28 October 1999, Reports of Judgments and Decisions 1999-VII, § 61).

This principle insists that no party is entitled to seek re-opening of the proceedings merely for the purpose of a rehearing and a fresh decision of the case. Higher courts' power to quash or alter binding and enforceable judicial decisions should be exercised for correction of fundamental defects. The mere possibility of two views on the subject is not a ground for re-examination. Departures from that principle are justified only when made necessary by circumstances of a substantial and compelling character (see, mutatis mutandis , Ryabykh v. Russia , no. 52854/99, § 52, ECHR 2003-X; and Pravednaya v. Russia , no. 69529/01, § 25, 18 November 2004).

The Court reiterates that Article 6 § 1 secures to everyone the right to have any claim relating to his civil rights and obligations brought before a court or tribunal. In this way it embodies the “right to a court”, of which the right of access, that is the right to institute proceedings before courts in civil matters, constitutes one aspect. However, that right would be illusory if a Contracting State's domestic legal system allowed a final and binding judicial decision to be quashed by a higher court on an application made by a State official whose power to lodge such an application is not subject to any time-limit, with the result that the judgments were liable to challenge indefinitely (see Ryabykh , cited above, §§ 54-56).

The Court observes that on 25 December 2002 the Mirninskiy District Court upheld the applicant's action and granted her a sum of money. The judgment was upheld on appeal on 17 February 2003 and became binding and enforceable. On 23 December 2004 that judgment was quashed by way of a supervisory review.

The Court reiterates that it has found a violation of an applicant's “right to a court” guaranteed by Article 6 § 1 of the Convention in many Russian cases in which a judicial decision that had become final and binding, was subsequently quashed by a higher court on an application by a State official or a party to the proceedings, especially when a particularly long period of time, as in the present case, lapsed from the date the judgment in the applicant's favour had become binding to the date the supervisory-review proceedings were instituted (see Roseltrans v. Russia , no. 60974/00, §§ 27-28, 21 July 2005; Volkova v. Russia , no. 48758/99, §§ 34-36, 5 April 2005; Ryabykh , cited above, §§ 51-56; Borshchevskiy v. Russia , no. 14853/03, §§ 46-48, 21 September 2006; and Nelyubin v. Russia , no. 14502/04, §§ 28-30, 2 November 2006). Furthermore, in the case of Kot v. Russia the Court found as follows: “It is unavoidable that in civil proceedings the parties would have conflicting views on application of the substantive law. The courts are called upon to examine their arguments in a fair and adversarial manner and make their assessment of the claim. The Court observes that before an application for supervisory review was lodged, the merits of the applicant's claim had been examined... by the first-instance and appeal courts. It has not been claimed that the courts acted outside their competences or that there was a fundamental defect in the proceedings before them. The fact that the Presidium disagreed with the assessment made by the first-instance and appeal courts was not, in itself, an exceptional circumstance warranting the quashing of a binding and enforceable judgment and re-opening of the proceedings on the applicant's claim.” (no. 20887/03, § 29, 18 January 2007) 20 . Having examined the materials submitted to it, the Court observes that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Accordingly, the Court finds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention on account of the quashing of the final judgment of 25 December 2002, as upheld on 17 February 2003, by way of supervisory-review proceedings. 2. Article 1 of Protocol No. 1 (a) Admissibility

The Court observes that the applicant's complaint under Article 1 of Protocol No. 1 is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention and is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. (b) Merits

The Court reiterates that the existence of a debt confirmed by a binding and enforceable judgment constitutes the judgment beneficiary's “possession” within the meaning of Article 1 of Protocol No. 1. Quashing of such a judgment amounts to an interference with his or her right to peaceful enjoyment of possessions (see, among other authorities, Androsov v. Russia , no. 63973/00, § 69, 6 October 2005). 23 . The Court observes that the final and enforceable judgment of 25 December 2002, as upheld on 17 February 2003, by which the applicant had been awarded a sum of money, was quashed on a supervisory review on 23 December 2004. The Presidium of the Supreme Court of the Sakha (Yakutiya) Republic re-examined the matter and dismissed the applicant's claims. Thus, the applicant, through no fault of her own, was prevented from receiving the award made by the District Court. The quashing of the enforceable judgment frustrated the applicant's reliance on the binding judicial decision and deprived her of an opportunity to receive the money she had legitimately expected to receive. In these circumstances, the Court considers that the quashing of the enforceable judgment of 25 December 2002 by way of supervisory review placed an excessive burden on the applicant and was incompatible with Article 1 of Protocol No. 1. There has therefore been a violation of that Article. II. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 OF THE CONVENTION AND ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 ON ACCOUNT OF THE NON-ENFORCEMENT OF THE JUDGMENT OF 25 DECEMBER 2002, AS UPHELD ON 17 FEBRUARY 2003

The applicant complained about the non-enforcement of the judgment of 25 December 2002, as upheld on appeal on 17 February 2003. The Court considers that this complaint falls to be examined under Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1. The relevant parts of these provisions are cited above. A. Submissions by the parties

The Government argued that the judgment of 25 December 2002, as upheld on 17 February 2003, could not be enforced because it had been quashed on the supervisory review.

The applicant maintained her complaints. B. The Court's assessment 1. Admissibility

The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. 2. Merits

Turning to the facts of the present case, the Court observes that on 25 December 2002 the applicant obtained a judgment by which the Ministry of Finance was to pay her a certain sum of money. The judgment of 25 December 2002 was upheld on appeal on 17 February 2003 and became enforceable on that date. From that moment on, it was incumbent on the debtor, a State body, to comply with it. Enforcement proceedings were instituted and in August 2004 the Ministry of Finance paid the judgment award in part. On 23 December 2004 the Presidium of the Supreme Court of the Sakha (Yakutiya) Republic quashed the judgments of 25 December 2002 and 17 February 2003 and dismissed the applicant's action.

It follows that at least from 17 February 2003 to 23 December 2004 the judgment of 25 December 2002 was enforceable and it was incumbent on the State to abide by its terms (cf. Velskaya v. Russia , no. 21769/03, § 18, 5 October 2006).

The Government cited the initiation of the supervisory-review proceedings in respect of the judgment of 25 December 2002 as the sole reason for its non-enforcement. In this respect, the Court reiterates that it has recently addressed and dismissed the same argument by the Government in the case of Sukhobokov v. Russia (no. 75470/01, 13 April 2006). In particular, the Court held that “the quashing of the judgment, which did not respect the principle of legal certainty and the applicant's “right to a court”, cannot be accepted as a reason to justify the non-enforcement of the judgment” (see Sukhobokov, cited above, § 26, and Velskaya , cited above, §§ 19-21).

Having examined the material submitted to it and taking into account its findings in paragraphs 20 and 23 above, the Court notes that the Government did not put forward any fact or argument capable of persuading the Court to reach a different conclusion in the present case. The Government did not advance any other justification for the failure to enforce the judgment of 25 December 2002, as upheld on appeal on 17 February 2003. Having regard to its case-law on the subject (see Burdov v. Russia , no. 59498/00, ECHR 2002 ‑ III; and, more recently, Poznakhirina v. Russia , no. 25964/02, 24 February 2005; Wasserman v. Russia , no. 15021/02, 18 November 2004), the Court finds that by failing to comply with the judgment of 25 December 2002 in the applicant's favour the domestic authorities violated her right to a court and prevented her from receiving the money which she was entitled to receive.

The Court finds accordingly that there was a violation of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 on account of the non-enforcement of the judgment of 25 December 2002, as upheld on appeal 17 February 2003. III.

The applicant claimed RUR 129,796 in respect of pecuniary damage, of which RUR 77,540 represented the remaining part of the judgment award made on 25 December 2002 and not paid to her and RUR 52,256 represented an interest on the remaining part of the judgment award calculated at the marginal interest rate of the Russian Central Bank. She further claimed an unspecified sum representing inflation losses and an indexation of a certain settlement order for RUR 9,000. The applicant also claimed RUR 50,000 in respect of non-pecuniary damage.

The Government submitted that there was no causal link between the alleged violations and the pecuniary damage claimed by the applicant. As regards her claims in respect of non-pecuniary damage, the Government noted that they were reasonable.

The Court observes that in the present case it has found a violation of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 in that the award in the applicant's favour had not been paid to her in full as a result of the quashing of the final judgment by way of the supervisory review. The Court notes that the most appropriate form of redress in respect of a violation of Article 6 is to ensure that the applicant as far as possible is put in the position he would have been had the requirements of Article 6 not been disregarded (see Piersack v. Belgium (Article 50), judgment of 26 October 1984, Series A no. 85, p. 16, § 12, and, mutatis mutandis , Gençel v. Turkey , no. 53431/99, § 27, 23 October 2003). The Court finds that in the present case this principle applies as well, having regard to the violations found (cf. Poznakhirina v. Russia , no. 25964/02, § 33, 24 February 2005, and Sukhobokov, cited above, § 34). The applicant was prevented from receiving money she had legitimately expected to receive under the judgment of 25 December 2002. Deducting the sum which the Ministry of Finance has already paid to the applicant on 14 August 2004 under the final judgment of 25 December 2002, the Court considers that the Government shall pay the remaining part of the judgment award made by the domestic courts under the judgment of 25 December 2002, as upheld on appeal on 17 February 2003, i.e. RUR 77,540.

The Court further recalls that the adequacy of the compensation would be diminished if it were to be paid without reference to various circumstances liable to reduce its value, such as an extended delay in enforcement (see Gizzatova v. Russia , no. 5124/03, § 28, 13 January 2005; Metaxas v. Greece , no. 8415/02, § 36, 27 May 2004). Having regard to the materials in its possession and the fact that the Government did not furnish any objection to the applicant's method of calculation of compensation, the Court also awards the applicant RUR 52,256 in respect of pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable.

As to the claim in respect of inflation losses, the Court notes that the applicant did not indicate the sum of the inflation losses and did not offer an explanation as to the method of its calculation. She did not submit any document showing the inflation rates in her region during the period under consideration. The Court therefore dismisses this claim. As to the claim in respect of a certain settlement order, the Court does not discern any causal link between the violations found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim.

The Court further considers that the applicant suffered distress and frustration resulting from the non-enforcement and the quashing of the judgment of 25 December 2002, as upheld on 17 February 2003. Making its assessment on an equitable basis, the Court awards the applicant EUR 1,500 in respect of non-pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable on that amount. B. Costs and expenses

The applicant did not make any claims for the costs and expenses incurred before the domestic courts and the Court.

Accordingly, the Court does not award anything under this head. C. Default interest

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.