ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 12 iunie 2024

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 29 mai 2024 pronunțată de Curtea de apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023 a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea formulată de contestatorul A., prin care a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 C. pen., astfel cum a fost modificat prin alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 200/2023.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a constatat, în esență, cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, că excepția de neconstituționalitate vizează dispozițiile unei legi, respectiv art. 298 C. pen., astfel cum a fost modificat prin alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 200/2023, faptul că excepția a fost formulată de una dintre părțile din cadrul dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, iar cu privire la prevederile legale invocate, acestea nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În continuare s-a reținut faptul că art. 298 C. pen. a fost modificat prin alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 200/2023, modificarea intervenind ca urmare a deciziei Curții Constituționale nr. 518/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 765 din 26 septembrie 2017, iar prin prezenta sesizare s-a solicitat a se analiza neconstituționalitatea textului de lege modificat tocmai urmare a constatării neconstituționalității formei anterioare a art. 298 C. pen..

Totodată, prima instanță a constatat că au fost ridicate obiecții de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 3 cu referire la art. 297 alin. (1) și pct. 4 cu referire la art. 298 alin. (1), în raport cu alte articole din Constituție, decât cele supuse prezentei analize, obiecții ce au fost respinse recent prin Decizia nr. 283 din 17 mai 2023 pronunțată de Curtea Constituționala a României.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției "legăturii cu soluționarea cauzei", expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, s-a precizat că această legătură poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr. 916/16 decembrie 2014).

Astfel, curtea de apel a constatat că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare, o atare evaluare nefiind în contradicție cu dispozițiile art. 2 și art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Astfel curtea de apel a reținut că încheierea de sesizare a Curții Constituționale are însă valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională, în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

Așadar, în coordonatele prezentate, raportându-se la particularitățile cauzei, s-a apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată de contestatorul A. nu are legătură cu soluționarea cauzei în care a fost invocată.

În acest sens, prima instanță a reținut că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 C. pen., astfel cum a fost modificat prin alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 200/2023, potrivit cărora "Fapta funcționarului public care, din culpă, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act prevăzut de o lege, o ordonanță a Guvernului, o ordonanță de urgență a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplinește cu încălcarea unei dispoziții cuprinse într-un astfel de act normativ și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă", a fost invocată de către petentul A., prin apărător ales, în cursul judecării contestației formulate de acesta împotriva soluției pronunțate de Tribunalul Vâlcea prin care s-a respins ca nefondată cererea având ca obiect contestație la executare, întemeiată pe dispozițiile art. 595 alin. (1), (1)

1

și 2 C. proc. pen.., rap. la art. 598 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. pen.., prin care s-a solicitat a se reține intervenția unei legi penale mai favorabile, întrucât infracțiunea de neglijență în serviciu prev. de art. 249 alin. (1) și (2) C. pen. anterior, pentru care contestatorul a fost condamnat prin decizia penală nr. 662/A/03.06.2016 a Curții de Apel Pitești a fost dezincrimnată în raport de decizia CCR nr. 405/2016

Altfel spus, petentul a invocat excepția de neconstituționalitate într-o procedură judiciară în care Curtea de Apel Pitești este chemată a evalua temeinicia susținerilor sale cu privire la existența unor impedimente la executare, intervenite în cursul executării pedepsei pronunțate printr-o hotărâre penală definitivă, respectiv decizia penală nr. 662/A/03.06.2016 a Curții de Apel Pitești în dosarul nr. x/2012.

În continuare s-a apreciat ca util a se preciza și faptul că, prin sentința nr. 77/24.06.2020 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia nr. 102/C/CJ/17.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2020 a fost analizată definitiv chestiunea privind intervenirea unei legi penale mai favorabile, raportat la infracțiunea de neglijență în serviciu prev. de art. 249 alin. (1) și (2) C. pen. anterior, pentru care contestatorul a fost condamnat prin decizia penală nr. 662/A/03.06.2016 a Curții de Apel Pitești.

Or, în acest context curtea de apel a constat că obiectul și finalitatea prezentului dosar exclude o legătură, chiar și formală, între norma legală invocată ca neconstituțională de către petentul și soluția care ar putea fi dată în această procedură a contestației la executarea unei hotărâri penale definitive, sub ambele componente ale exigenței analizate, aplicabilitatea dispoziției în speță și necesitatea invocării excepției în vederea restabilirii stării de legalitate.

În consecință, s-a apreciat că deși cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de petentul-contestator A. respectă cerințele de admisibilitate privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs, aflarea în vigoare a dispoziției legale criticate și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior acel text de lege, nu îndeplinește și condiția vizând "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză.

Împotriva încheierii din data de 29 mai 2024 pronunțată de Curtea de apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023, în termen legal, recurentul A. prin apărător ales a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. x/2023/a2, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 12 iunie 2024, dată la care au avut loc și dezbaterile, susținerile reprezentantului Ministerului Public și cele ale apărătorului ales al recurentului fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

În susținerea căii de atac formulate, recurentul a apreciat, în esență, că dispozițiile art. 298 C. pen., astfel cum a fost modificat prin alin. (1) pct. 4 din Legea 200/2023, este în contradicție cu dispozițiile art. 131-132 din Constituția României, cu prevederile art. 124 alin. (2) din Constituția României și cu dispozițiile art. 24 alin. (1) din Constituția României, iar dispozițiile prevăzute în norma de incriminare penală sunt lipsite de claritate, se aplică discreționar, total diferit fată de persoane în aceeași situație și total diferit pentru aceleași fapte.

În acest sens, recurentul în cuprinsul căii de atac formulate a făcut referire la decizia Curții Constituționale nr. 405/2016, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor normei de incriminare a infracțiunii de abuz în serviciu, prin considerente reținute la paragraful 60) s-a reținut că:

"...Curtea statuează că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară - legi si ordonanțe ale Guvernului" iar prin cele de la paragraful 61 s-a arătat că "Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție, respectiv ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice."

În acest context, recurentul a menționat că doar încălcarea din culpă a atribuțiilor de serviciu reglementate expres prin legislația primară - legi si ordonanțe ale Guvernului poate fi reținută ca element constitutiv al infracțiunii de neglijentă în serviciu, iar prin decizia penală nr. 662/A/03.06.2016 a Curții de Apel Pitești prin care acesta a fost condamnat s-a constatat definitiv că au fost încălcate doar dispozițiile prevăzute în Ordinul de Ministru de Interne nr. 340 din 1 noiembrie 2002, privind modalitatea de încheiere a unui contract de donatie. Astfel recurentul a apreciat că este evident că nu au fost și nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu, faptă prevăzută de art. 249 alin. (1) și (2) C. pen. anterior și dispozițiilor art. 298 C. pen., astfel cum a fost modificat prin alin. (1) pct. 4 din Legea 200/2023, deoarece atribuțiile de serviciu încălcate din culpă nu erau prevăzute într-o lege primară pentru a se putea retine infracțiunea de neglijentă în serviciu.

În continuare, prin motivele scrise ale căii de atac s-a făcut referire și la considerentele deciziei nr. 518 din 6 iulie 2017 a Curții Constituționale a României prin care s-a reținut că dispozițiile art. 249 alin. (1) C. pen. din 1969 și ale art. 298 C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinirea ei defectuoasă" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinirea prin încălcarea legii".

În raport de cele mai sus precizate recurentul a apreciat că norma de incriminare a infracțiunii de neglijentă în serviciu prevăzută de art. 298 C. pen. astfel cum a fost modificată prin alin. (1) pct. 4 din Legea 200/2023, este neconstituțională, deoarece nu sunt prevăzute care atribuții de serviciu încălcate pot determina incriminarea, întrucât sintagma: "Nu îndeplinește un act prevăzut de o lege, o ordonanță a Guvernului, o ordonanță de urgență a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege, ori îl îndeplinește cu încălcarea unei dispoziții cuprinse într-un astfel de act normativ", fiind astfel lipsită de claritate și în totală contradicție cu cele statuate deja în în considerentele de la paragraful 60) și 61) ale deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016 și decizia nr. 392 din 6 iunie 2017.

În continuare, s-a susținut că art. 298 C. pen. este o normă neconstituțională, deoarece în cuprinsul acesteia nu se sancționează încălcarea atribuțiilor de serviciu stipulate expres în legislația primară, ci se sancționează orice încălcare a oricărei legi în exercitarea atribuțiilor de serviciu, aspect ce cauzează o sancționarea discreționară și arbitrară, întrucât încălcare legii de regulă prevede și sancțiunea, fără a se reține și infracțiunea de neglijență în serviciu în concurs formal prevăzut de art. 38 alin. (2) C. pen.

Examinând recursul formulat de recurentul A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat și va fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) dispozițiile criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menționat prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

În ceea ce privește primele trei condiții prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt îndeplinite.

Astfel, excepția a fost invocată de recurentul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Curții de Apel Pitești (dosarul nr. x/2023), are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare (art. 298 din C. pen. astfel cum a fost modificată prin alin. (1) pct. 4 din Legea 200/2023), iar textul de lege criticat, ulterior modificării, nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Însă, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii legale atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate a excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată.

În aplicarea acestor dispoziții legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, prin care se urmărește o modificare sau completare a actului normativ.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile declarării neconstituționalității acestor dispoziții asupra finalizării cauzei.

Totodată, cu referire la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte, apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță.

În acest sens, se reține că prin Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curții Constituționale, (paragraful 18) s-a statuat că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului.

În examinarea îndeplinirii legăturii normei legale ce face obiectul excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, Înalta Curte, constată că recurentul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 C. pen. în calea de atac a contestației formulate împotriva sentinței penale nr. 44/03.04.2024 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția prin care s-a respins ca nefondată contestația la executare, întemeiată pe dispozițiile art. 595 alin. (1), (1)

1

și 2 C. proc. pen.., rap. la art. 598 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. pen.., prin care s-a solicitat a se reține intervenția unei legi penale mai favorabile, întrucât infracțiunea de neglijență în serviciu prev. de art. 249 alin. (1) și (2) C. pen. anterior, pentru care contestatorul a fost condamnat prin decizia penală nr. 662/A/03.06.2016 a Curții de Apel Pitești a fost dezincrimnată în raport de decizia CCR nr. 405/2016.

În acest context, Înalta Curte, contrar celor reținute de prima instanță, reține că motivele de critică formulate cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 249 alin. (1) și (2) C. pen. anterior și art. 298 C. pen. au legătură cu soluționarea cauzei în care au fost invocate însă nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate a textului de lege astfel încât prin invocarea excepției nu se tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare implicită a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României.

Astfel, prin susținerile recurentul, este vizat modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor a căror neconstituționalitate se invocă, însă acestea revin competenței instanței de judecată, conform art. 126 alin. (1) din Constituție potrivit căruia justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

Înalta Curte arată faptul că instanțele judecătorești interpretează legea, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii, fiind necesară în vederea clarificării înțelesului dispozițiilor legale, precum și a domeniului de aplicare a acestora.

Astfel cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în orice sistem juridic, oricât de clar ar fi formulată o dispoziție legislativă, inclusiv o dispoziție de drept penal, în mod inevitabil, există un element de interpretare judiciară.

Dat fiind caracterul general al legilor, textul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Multe dintre acestea, din cauza necesității de a evita o rigiditate excesivă și de a se adapta la schimbările de situație, folosesc, în mod inevitabil, formule mai mult sau mai puțin imprecise, a căror interpretare și aplicare depind de practică (cauza Cantoni împotriva Franței, pct. 31).

Subliniind rolul ce revine instanței de judecată în procesul de interpretare și aplicare a legii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și evident previzibilă (a se vedea S.W. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 22 noiembrie 1995, seria x nr. x-B, p. 41, pct. 36)" (cauza Dragotoniu și Militaru - Pidhorni împotriva României, Hotărârea din 24 august 2007, pct. 37).

Înalta Curte precizează că, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea legii, pentru lămurirea înțelesului dispoziției legale și dezlegarea contradicțiilor jurisprudențiale, există alte soluții consacrate de legiuitor, respectiv instituția recursului în interesul legii sau sesizarea instanței supreme în vederea dezlegării unei chestiuni de drept.

Astfel, Înalta Curte apreciază că, în cauză, criticile formulate de recurent cu privire la dispozițiile art. 298 C. pen. a căror constituționalitate se contestă prin excepția invocată, vizează aspecte de interpretare și aplicare a legii, care intră în competența de soluționare a instanței judecătorești.

În acest sens, Curtea Constituțională a arătat, în numeroase cauze, cu privire la aspectele de interpretare și aplicare a legii, că aceasta "nu are competența de a elimina, pe calea controlului de constituționalitate, din conținutul normativ al textului o anumită interpretare izolată și vădit eronată a acestuia, legislația în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenței instanțelor judecătorești, iar Curtea și-ar aroga competențe specifice acestora, transformându-se din instanță constituțională în una de control judiciar." (Decizia nr. 170 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 705 din 6 august 2020, par. 21)

Prin urmare, Înalta Curte arată faptul că recursul formulat de recurentul A. este nefondat, însă nu pentru argumentele avute în vedere prin încheierea atacată, respectiv faptul că dispozițiile legale criticate nu ar avea legătură cu soluționarea cauzei ci în raport de faptul că prin motivele de critică, sunt invocate probleme de interpretare și aplicare a legii, iar nu de constituționalitate. A sesiza instanța constituțională în scopul interpretării și aplicării textului legal, ar însemna a face abstracție de limitele competențelor instanței de contencios constituțional, în jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale fiind consacrată soluția în sensul respingerii ca inadmisibile a excepțiilor de neconstituționalitate prin care se urmărește o astfel de finalitate.

Față de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 29 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 29 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2024.