ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 21 mai 2024

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 54/F din data de 07 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în baza art. 459 alin. (5) C. proc. pen., s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a sentinței penale nr. 119 din 29.06.2020 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală pronunțată în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 306/A/22.10.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, formulată de revizuentul A..

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 119/29.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2019 s-a luat act că prin încheierea din 02.06.2020 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală s-a dispus în baza art. 386 C. proc. pen. și art. 5 noul C. pen. schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului A. din infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată în infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată și fals intelectual în formă continuată.

În temeiul art. 5 noul C. pen. s-a stabilit legea penală mai favorabilă inculpaților A. și B.. pen. din 1968.

II. 1. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prev. de art. 290 vechiul C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) vechiul C. pen. (3 acte materiale) și art. 5 noul C. pen.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) vechiul C. pen. cu excepția dreptului de a participa la alegerile legislative, lit. b) vechiul C. pen., după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) vechiul C. pen. cu excepția dreptului de a participa la alegerile legislative, lit. b) vechiul C. pen., după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. a) vechiul C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) vechiul C. pen. cu excepția dreptului de a participa la alegerile legislative, lit. b) vechiul C. pen., după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.

În baza art. 86

1

C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani, stabilit conf. art. 86

2

C. pen.

În baza art. 86

3

alin. (1) C. pen. s-a dispus ca inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

-să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București;

-să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședința sau locuința și orice deplasare care depășește 8 zile precum și întoarcerea;

-să comunice și sa justifice schimbarea locului de munca;

-să comunice informații de natura a putea fi controlate mijloacele de existență.

S-a făcut aplicația dispoz. art. 359 C. proc. pen. și art. 86

4

C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei principale.

III. În temeiul art. 19 raportat la art. 397 al 1 C. proc. pen. coroborat cu art. 1346 C. civ. au fost respinse ca neîntemeiate acțiunile civile formulate de părțile civile S.C. C. S.R.L. și D..

În baza art. 397 alin. (3) C. proc. pen. au fost desființate înscrisurile falsificate: Decizia Asociatului Unic al S.C. C. S.R.L. nr. 1/24.01.2013 prin care s-a dispus majorarea capitalului social al acestei societăți și cooptarea în calitate de asociat a inculpatului B.; Actul Constitutiv al societății S.C. C. S.R.L. actualizat la data de 24.01.2013, atestat sub nr. x/24.01.2013 de avocat A.; Hotărârea Adunării generale a Asociaților societății C. S.R.L. din data de 01.02.2013, prin care inculpatul B. a devenit asociat unic; Contractul de cesiune părți sociale din data de 01.02.2013 atestat sub nr. x/01.02.2013 de avocat A.; Actul Constitutiv al societății C. S.R.L. actualizat la data de 01.02.2013, atestat sub nr. x/01.02.2013 de avocat A. (. . . . . . . . . .).

Prin decizia penală nr. 306/A/22.10.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă D. și de inculpații A. și B. împotriva sentinței penale nr. 119 din 29 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2019.

În drept, potrivit art. 453 lit. a) C. proc. pen.., revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză.

Totodată, cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) al art. 453 poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, respectiv cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b)-d) și f constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.

De asemenea, cazul reglementat de dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. vizează hotărârile prin care s-a soluționat fondul cauzei, în sensul că instanța s-a pronunțat asupra vinovăției acuzatului, în condițiile în care ulterior rămânerii definitive a sentinței se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză; faptele și împrejurările invocate trebuie să aibă caracter de noutate și să nu fi fost cunoscute de către instanțele ce au judecat fondul.

Conform art. 459 alin. (3) C. proc. pen.., atunci când analizează admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, instanța examinează dacă:

a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455;

b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3);

c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;

d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;

e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea;

f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4).

A constatat că din analiza prevederilor care reglementează calea extraordinară a revizuirii rezultă că finalitatea acestei căi de atac constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcția procesuală a instituției se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea și deducerea în fața justiției a unui material probator cu totul inedit sau cel puțin necunoscut instanței, care să permită constatarea erorii judiciare și înlăturarea ei.

Fiind o cale extraordinară de atac revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate potrivit art. 452 C. proc. pen.. și numai pentru cazurile prevăzute de art. 453 C. proc. pen.., singurele apte a determina o reexaminare în fapt a cauzei penale.

Curtea a constatat, așadar, că revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare, prin care instanța ce a judecat fondul unei cauze penale poate desființa, în anumite situații prevăzute de lege, hotărârea penală definitivă.

Împrejurările de fapt invocate de către revizuent în prezenta cauză vizează greșita condamnare, întrucât - potrivit susținerilor acestuia - ar fi fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, raportându-se la deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/26.05.2022.

În acest context, a reținut că prin Decizia nr. 358/26.05.2022 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022) a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de E. în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Dolj, secția penală, de F. în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sibiu, secția penală, de G. în Dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Craiova, secția penală, de H. în Dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Olt, secția penală, de I. în Dosarul nr. x/2018/a4 al Judecătoriei Brașov, secția penală, de G. în Dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, de J. în Dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, de K. în Dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, de L. în Dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală și de M. în Dosarul nr. x/2013 al Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori și s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale în ansamblul lor.

Pentru a decide astfel, instanța de contencios constituțional a reținut că "Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancționează «soluția legislativă» pe care textul de lege criticat o conținea, astfel că, (…), aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.", ci " (...), prin efectele pe care le produce, (...) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituționalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea «oricărui act de procedură în cauză», Curtea a sancționat unica soluție legislativă pe care dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau".

În consecință, Curtea Constituțională a stabilit în cuprinsul considerentelor că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 are natura juridică a deciziei simple/extreme. A precizat că în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.

Prin Decizia nr. 67/25.10.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis, printre altele, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și art. 5 din C. pen.

În raport de aceste aspect, Curtea a observat că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 459 alin. (3) lit. a) și b) C. proc. pen.., în prezenta cauză cererea fiind făcută în scris și cu indicarea motivelor invocate.

Totodată, faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care să fi fost judecată definitiv, așa încât este respectată și cerința prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. d) C. proc. pen.

Având în vedere, însă, motivele invocate de revizuent în cererea sa, respectiv intervenirea la data de 02.02.2018 a prescripției răspunderii penale în lumina deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, Curtea a constatat că acestea nu se încadrează în cazul de revizuire invocat pentru a putea constata admisibilitatea în principiu a cererii.

A reținut că persoana condamnată invocă, în fapt, o eroare de judecată a instanței în stabilirea legii penale mai favorabile, ce nu poate fi îndreptată pe calea unei revizuiri întemeiate pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Astfel, în actualul C. proc. pen. legiuitorul a optat pentru impunerea unei singure căi de atac ordinare, apelul, și a trei căi de atac extraordinare pentru îndreptarea hotărârilor definitive: revizuirea (pentru modificarea situației de fapt avute inițial în vedere de instanțele de judecată), contestația în anulare (pentru înlăturarea unor erori de procedură) și recursul în casație (pentru înlăturarea erorilor de drept substanțial și a nerespectării dispozițiilor referitoare la competență), după cum rezultă din analiza motivelor prevăzute pentru acestea. În mod corespunzător, legiuitorul a acordat competența de soluționare a căilor de atac extraordinare fie aceleiași instanțe (în cazul revizuirii și contestației în anulare), fie unei instanțe superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, singura în măsură să constate erori de judecată (în cazul recursului în casație).

Sistemul a avut în vedere respectarea principiului autorității de lucru judecat și al securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive, acesta impunând ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai poată fi discutată decât pentru faptei noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente.

Astfel conceput, sistemul este compatibil cu dispozițiile art. 6, art. 4 paragraf 2 Protocol 7 al CEDO. În jurisprudența sa dezvoltată cu privire la aplicarea acestor articole, Curtea EDO a stabilit că "...unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu mai poată fi pusă în discuție. Securitatea juridică implică principiul res iudicata care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești, iar o derogare de la acest principiu poate fi justificată doar atunci când este impusă de circumstanțe excepționale. Acest principiu presupune ca nicio parte să nu poată solicita modificarea unei hotărâri judecătorești definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Dreptul de acces la instanță ar fi iluzoriu dacă sistemele judiciare naționale ar permite ca o hotărâre judecătorească obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 să descrie în detaliu garanțiile procedurale oferite justițiabililor fără a proteja executarea hotărârilor judecătorești; a interpreta art. 6 ca reglementând exclusiv accesul la instanță și desfășurarea procedurilor ar putea conduce la situații incompatibile cu principiile statului de drept (Hornsby c. Greciei).

Puterea de revizuire a instanțelor ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei, asigurându-se într-o cât mai mare măsură un just echilibru între interesele relevante. Revizuirea (adică o cale extraordinară de atac) nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare." (Mitrea c. României, Urbanovici c. României, Giuran c. României, Ryabykh c. Rusiei, Pravednaya c. Rusiei, Nikitin c. Rusiei). Curtea a subliniat că "statul ar trebui să organizeze un sistem judiciar astfel încât (...) să interzică instituirea unor noi proceduri cu privire la aceeași chestiune, pentru a evita reexaminarea unor cauze irevocabil soluționate pe calea unui apel deghizat, în sfera unor proceduri paralele" (Roșca c. Moldovei, Gjonbocari ș.a. c. Albaniei, Driza c. Albaniei).

Prin urmare, o hotărâre definitivă, prezumată legală și temeinică, poate fi desființată doar în situații excepționale pentru motive neavute în vedere de instanțele de judecată în procedura anterioară, motive ce derivă din modificarea situației de fapt, erori de procedură sau de judecată, o soluție contrară ducând la încălcarea securității raporturilor juridice, principiu obligatoriu pentru menținerea încrederii cetățenilor în activitatea instanțelor de judecată și a prestigiului unor autorități independente și supuse numai legii, caracteristice unei adevărate puteri în stat.

Totodată, reglementarea căilor extraordinare de atac trebuie să asigure un just echilibru între principiul legalității hotărârilor judecătorești definitive (care impune ca erorile să poată fi înlăturate prin intermediul căilor extraordinare de atac) și principiul securității raporturilor juridice (care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de instanțele de judecată).

În acest context, Curtea a apreciat că prezenta revizuire este fundamentată pur formal pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., atât timp cât revizuentul nu invocă în mod real o împrejurare de fapt nouă, ci invocă, de fapt, o eroare de judecată a instanței de apel în stabilirea legii penale mai favorabile.

Astfel, revizuentul A. a formulat cerere de revizuire cu privire la sentința penală nr. 119/29.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 306/A/22.10.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin care acesta a fost condamnat și i s-a aplicat o pedeapsă rezultantă de 1 an închisoare a cărei executare a fost suspendat5ă sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 4 ani, invocând - în esență - că se împlinise termenul de prescripție în cazul faptelor pentru care a fost condamnat și făcând referire la dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., respectiv cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză.

Curtea a observat că revizuirea este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare, ce permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în soluționarea cauzelor penale.

Ținând seama că vizează hotărâri penale definitive, ce au autoritate de lucru judecat, prin intermediul acestei căi de atac nu se poate obține o rejudecare a cauzei ce ar consta într-o reapreciere a mijloacelor de probă și o reanalizare a împrejurărilor cunoscute de instanțele ce au dispus condamnare; mai mult, pe calea revizuirii nu se poate obține o prelungire a probațiunii asupra acelorași împrejurări de fapt pe care instanțele de condamnare le-au avut deja în vedere.

În cauza de față, a apreciat Curtea că nu sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire formulate de condamnatul A., întrucât nu a învederat nicio singură împrejurare pe care instanțele ce au dispus condamnarea sa definitivă să nu o fi cunoscut, împrejurare ce ar dovedi nevinovăția acesteia.

Revizuentul se limitează să invoce împrejurarea că ar fi intervenit prescripția faptelor pentru care s-a dispus condamnarea sa, aspect ce nu poate constitui o cauză de revizuire a unei hotărâri penale definitive, după cum rezultă cu certitudine din textele de lege de mai sus, cu atât mai mult cu cât eventuala constatare a împlinirii termenului de prescripție nu are ca efect pronunțarea unei hotărâri opuse celei a cărei revizuire se solicită (în cazul de față, ar urma ca solicitarea de revizuire să vizeze achitarea condamnatului), ci dispunerea unei soluții de încetare a procesului penal. Împrejurarea invocată de condamnat ar putea constitui cel mult un caz de contestație în anulare, reglementat de dispozițiile art. 426 lit. b) C. proc. pen., însă apărătorul ales al revizuentului a precizat neechivoc că solicită revizuirea hotărârii definitive de condamnare.

Curtea a amintit că în considerentele Deciziei nr. 43/2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în M. Of. nr. 646/14.07.2023) s-a reținut că valorificarea prevederilor art. 5 din C. pen. - chiar și atunci când legea penală dobândește caracter mai favorabil ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate - nu este posibilă în cauzele definitiv soluționate anterior actului de jurisdicție constituțională, cu singura excepție a cauzelor în care a fost invocată respectiva excepție. Natura juridică a Deciziei nr. 297/2018 și efectele produse din perspectiva art. 5 din C. pen. în privința aplicării prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen. referitoare la întreruperea cursului prescripției au fost tranșate de instanța de contencios constituțional, pe calea excepției de neconstituționalitate, respectiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin mecanismul de unificare a practicii judiciare, rezultând neechivoc modalitatea în care, în cauzele aflate în curs de soluționare, în acord cu principiul aplicării legii penale mai favorabile, se impun interpretarea și aplicarea normelor incidente în materia întreruperii prescripției.

De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, principiul autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală, atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică comunitară, precum și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului, atingerea adusă acestuia prin legislația națională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanțiale și imperioase, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice - element fundamental al supremației dreptului, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016).

S-a mai reținut că prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), instanța de contencios constituțional a reamintit "caracterul erga omnes și pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituție. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată (Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, paragraful 28). În ceea ce privește hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în această cauză, precum și în cauzele în care au fost ridicate excepții de neconstituționalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I [a se vedea Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014 (paragraful 26), Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 18 decembrie 2014 (paragraful 14), și Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 19 februarie 2015 (paragraful 14)]" (paragraful 52).

De asemenea, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016), Curtea Constituțională a statuat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște - facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional (...), acele situații care au devenit facta praeterita. O decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere (...) În privința cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reținut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curții nu poate constitui temei legal pentru o acțiune în justiție, în caz contrar consecința fiind extinderea efectelor deciziei Curții pentru trecut. S-a subliniat, de asemenea, că, în ceea ce privește cauzele soluționate până la publicarea deciziei Curții Constituționale și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță declarată neconstituțională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv și irevocabil soluționată (...); din momentul introducerii cererii în instanță și până la soluționarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv litigiul, astfel că "incidența deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, și ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive".

Totodată, prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018), prin care s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., care nu prevede și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituțională. Curtea a statuat că raționamentul dezvoltat în Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 rămâne pe deplin aplicabil în ipoteza exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii atunci când privește orice decizie de admitere a unei excepții de neconstituționalitate referitoare la norme de procedură penală ori de drept material penal, dar care nu au ca efect dezincriminarea faptei sau micșorarea limitei maxime a pedepsei (paragraful 47). Atunci însă când printr-o decizie a Curții Constituționale se constată neconstituționalitatea totală sau parțială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privința efectelor, cu o lege de dezincriminare, aceste argumente fiind valabile și pentru deciziile Curții Constituționale care au ca efect micșorarea limitei maxime a pedepsei prevăzute de lege (paragrafele 48 și 53).

Prin urmare, raportat la jurisprudența Curții Constituționale, sunt neechivoce limitele în care se aplică retroactiv deciziile sale de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate vizând norme de drept penal substanțial. Numai în ipotezele în care neconstituționalitatea vizează o normă de incriminare (art. 4 din C. pen.) ori o normă referitoare la limita maximă a pedepsei (art. 6 din C. pen.) deciziile de neconstituționalitate pot fi valorificate în cauzele definitiv judecate și numai pe calea prevăzută de art. 595 din C. proc. pen., în toate celelalte situații unicul remediu procesual fiind acela al revizuirii, însă în limitele trasate prin Decizia nr. 126/2016.

Ca atare, aplicarea retroactivă, pe calea revizuirii - în alte limite decât cele impuse de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - a unei norme de drept penal substanțial referitoare la prescripția răspunderii penale, declarate neconstituționale, echivalează cu extinderea sferei de aplicare a legii penale mai favorabile ulterior rămânerii definitive a hotărârii, dincolo de prevederile exprese ale art. 4 și art. 6 din C. pen. și de jurisprudența Curții Constituționale.

Așa cum a reținut și instanța supremă în considerentele Deciziei nr. 43/2023, nu există un argument juridic de ordin normativ sau jurisprudențial care să legitimeze limitarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive în această ipoteză, Curtea Constituțională neluând în calcul, nici măcar tangențial, o atare ipoteză, în considerentele Deciziei nr. 358/2022.

În concluzie, în condițiile în care a intrat în autoritatea de lucru judecat evaluarea instanței penale cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile și, implicit, calculul termenelor de prescripție, aceste aspecte nu mai pot fi reiterate în calea extraordinară de atac, excedând competenței instanței care este învestită cu o revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. Analiza raționamentului judiciar făcut de instanță cu privire la cauza de încetare a procesului penal presupune o reevaluare și un nou control judiciar asupra fondului cauzei, prin invocarea unei căi extraordinare de atac, ceea ce ar transforma revizuirea într-un apel deghizat.

Mai mult, Curtea a constatat, însă, că în cauza de față revizuentului A. i-au fost aplicate prin sentința de condamnare prevederile C. pen. din 1968. Prin urmare, dincolo de faptul că a fost invocat în mod formal cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., chiar dacă s-ar admite - doar ca ipoteză pur teoretică - că s-ar putea efectua o analiză a art. 5 C. pen. în modalitatea invocată de către revizuent, în situația particulară a revizuentului nu sunt aplicabile art. 155 alin. (1) C. pen. și, pe cale de consecință, nici deciziile nr. 297/2018 și 358/2022 ale Curții Constituționale care vizează dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., întrucât acesta a fost condamnat în temeiul C. pen. din 1968, apreciat ca lege penală mai favorabilă în cazul inculpatului A. (prin sentința penală nr. 119/29.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 306/A/22.10.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală). Astfel, aplicarea la acest moment a art. 155 alin. (1) C. pen. ar conduce la crearea/aplicarea unei lex tertia, iar operațiunea de identificare a legii penale mai favorabile nu poate fi făcută decât în cursul procesului în care se verifică temeinicia acuzației în materie penală și nu printr-o cale extraordinară de atac.

În concluzie, având în vedere că împrejurarea invocată de revizuent, respectiv intervenirea la data de 02.02.2018 a prescripției răspunderii penale în lumina deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., Curtea a reținut că nu sunt întrunite condițiile pentru a putea constata admisibilitatea în principiu a cererii.

Curtea a amintit că procesul penal se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legale, iar hotărârile judecătorești sunt supuse numai acelor căi de atac prevăzute de lege.

Dând eficiență principiilor legalității căilor de atac și liberului acces la justiție, reglementate de dispozițiile art. 129 și art. 21 din Constituție, precum și exigențelor determinate de art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice, admisibilitatea acestora fiind condiționată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele și pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.

Potrivit dispozițiilor C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual-penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Așadar, revizuentul A. a promovat o cale de atac inadmisibilă, întrucât inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.

Recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală ar constitui o încălcare a principiului legalității, ceea ce nu este admisibil în ordinea de drept.

Împotriva acestei sentințe penale, în termen legal, revizuentul A. a formulat apel.

În esență, a solicitat admiterea apelului formulat, desființarea sentinței penale atacate și pe cale de consecință, admiterea cererii de revizuire, desființarea sentinței penale nr. 119/29.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2019, a cărei anulare se cere și, în baza art. 461 C. proc. pen., rejudecarea cauzei după desființare și încetarea procesului penal în temeiul art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 lit. d) C. pen. și art. 5 C. pen. cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen., interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale a României.

Examinând apelul formulat de revizuentul condamnat A., Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil analizării apelului formulat de revizuentul condamnat A., Înalta Curte va nota limitele și specificul căii de atac a revizuirii, astfel cum sunt definite în cuprinsul dispozițiilor art. 452-459 C. proc. pen., norme care statuează că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, descoperite după judecată și care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Din coroborarea dispozițiilor art. 453 (cazurile de revizuire), art. 455 (persoanele care pot cere revizuire), art. 459 (admiterea în principiu) C. proc. pen. rezultă că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce privește exclusiv hotărârile judecătorești prin care s-a soluționat fondul cauzei, în acest sens fiind și Decizia nr. 42 din 14.02.2005 pronunțată de Înalta Curte - Completul de 9 judecători, decizie prin care s-a statuat că pot fi atacate cu revizuire numai hotărârile definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, cererea de revizuire îndreptată împotriva altei hotărâri definitive fiind inadmisibilă. Această decizie își păstrează valabilitatea și în raport de dispozițiile noului C. proc. pen., cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 și art. 465 din noul C. proc. pen. reluând în esență cazurile de revizuire din legea veche.

În acest context, sub un prim aspect, Înalta Curte constată că revizuentul A. a invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 453 lit. a) din C. proc. pen., apreciind că în raport de Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., Decizia nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni în materie penală, precum și de prevederile art. 154 lit. d) C. pen., se impunea pronunțarea unei soluții de încetare a procesului penal pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (3 acte materiale) și fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (3 acte materiale).

Motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. privește situația în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate. Cu privire la înțelesul expresiei "fapte sau împrejurări", Înalta Curte reține că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii și anume, orice situație sau stare care în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii.

Dispozițiile art. 453 alin. (4) teza I C. proc. pen. (interpretat în raport de Decizia nr. 2/2017 a Curții Constituționale) consacră menținerea sistemului revizuirii totale cu privire la motivul prevăzut de alin. (1) lit. a) al aceluiași articol, limitând incidența acestui caz de revizuire la situațiile în care pe temeiul faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de pronunțare (fie de achitare, fie de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânarea a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal). Aceasta înseamnă că faptele sau împrejurările noi trebuie să ducă la o soluție opusă celei pronunțate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, ci numai la dovedirea anumitor elemente care implică însă menținerea respectivei soluții, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire.

Raportând aceste aspecte de ordin teoretic speței de față, Înalta Curte constată că aspectele invocate de către revizuent, respectiv intervenirea la data de 02.02.2018 a prescripției răspunderii penale în lumina deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 nu se circumscriu noțiunii de "fapte sau împrejurări noi" în accepțiunea cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în realitate revizuentul invocând o eroare de judecată a instanței de apel în stabilirea legii penale mai favorabile.

Deopotrivă, reține Înalta Curte că aplicarea retroactivă, pe calea revizuirii a unei norme de drept penal substanțial referitoare la prescripția răspunderii penale, declarate neconstituționale, se poate realiza în temeiul cazului prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., atunci când "hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate", condiții ce nu sunt îndeplinite în prezenta cauză.

Or, a proceda la valorificarea dispozițiilor constatate neconstituționale într-o cauză definitiv judecată ar echivala cu extinderea sferei de aplicare a legii penale mai favorabile ulterior rămânerii definitive a hotărârii, dincolo de prevederile exprese ale art. 4 și art. 6 din C. pen. și de jurisprudența Curții Constituționale.

Mai mult, reține Înalta Curte că revizuentului A. i-au fost aplicate prin sentința de condamnare prevederile C. pen. anterior, astfel că și în situația în care, teoretic, ar putea fi analizată incidența dispozițiilor art. 5 C. pen., acestuia nu i-ar fi aplicabile prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. și, pe cale de consecință, nici Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale care vizează dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen.. Față de împrejurarea că revizuentul a fost condamnat în temeiul C. pen. anterior, apreciat ca lege penală mai favorabilă în cazul inculpatului A. (prin sentința penală nr. 119/29.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 306/A/22.10.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală), analiza și aplicarea în această etapă procesuală a art. 155 alin. (1) C. pen. ar conduce la crearea/aplicarea unei lex tertia, iar operațiunea de identificare a legii penale mai favorabile nu poate fi făcută decât în cursul procesului în care se verifică temeinicia acuzației în materie penală și nu printr-o cale extraordinară de atac.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 54/F din data de 07 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală în dosarul nr. x/2024.

Va obliga apelantul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 54/F din data de 07 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală în dosarul nr. x/2024.

Obligă apelantul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 mai 2024.