ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 965/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 18 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.A. și C., solicitând obligarea pârâtei B. S.A. să îndepărteze de pe website-ul propriu comunicatul de presă publicat la data de 15 iunie 2018 sub denumirea "comunicat de presă - Consiliul de Administrație a decis numirea domnului D. în funcția de director general B.", obligarea pârâtei B. S.A. să publice pe site-ul propriu un nou comunicat de presă, în care să menționeze că situația redată în comunicatul de presă din data de 15 iunie 2018 cu privire la presupusul "management defectuos" desfășurat de reclamant nu este corespunzătoare adevărului și, prin același comunicat, să prezinte scuze reclamantului pentru respectivele afirmații și obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 2.500.000 RON către reclamant, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă reputației, precum și pentru prejudiciile grave de imagine aduse prin comunicatul de presă.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 193 din 20 martie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. S.A. și C. și a obligat pe pârâta B. S.A. să publice pe site-ul propriu un comunicat de presă, în care să menționeze că situația redată în comunicatul de presă din data de 15 iunie 2018 cu privire la presupusul "management defectuos" desfășurat de reclamant nu este corespunzătoare adevărului și să prezinte scuze reclamantului pentru respectivele afirmații. A obligat pe pârâți, în solidar, să plătească reclamantului suma de 15.000 RON cu titlu de daune morale. A respins acțiunea în rest, ca neîntemeiată. A obligat pe pârâți, în solidar, să plătească reclamantului suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat pe pârâta B. S.A. să plătească reclamantului suma de 20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 186A din 9 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV- civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-reclamant A. și de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 193 din 20 martie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât C.. A respins, ca neîntemeiată, cererea accesorie a apelantei-pârâte B. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 186A din 9 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-civilă, reclamantul A. și pârâta B. S.A. au declarat recurs. a) Recursul formulat de reclamantul A.: Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanței de recurs sub două aspecte. În primul rând, a arătat că reducerea daunelor morale la un cuantum atât de neînsemnat în raport de importanta valorilor lezate și a consecințelor negative pe care acțiunile pârâților le-au produs și continuă să le producă față de persoana sa reprezintă o încălcare și o greșită aplicare a dispozițiilor art. 252 C. civ. ("Ocrotirea personalității umane"), art. 253 alin. (3) - (4) C. civ. ("Mijloace de apărare"), precum și a principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat, lipsind de conținut drepturile nepatrimoniale recunoscute de art. 58 C. civ..("Drepturi ale personalității"), art. 72 C. civ. ("Dreptul la demnitate") - 73 C. civ. ("Dreptul la propria imagine"). În al doilea rând, recurentul-reclamant a arătat că, inclusiv sub aspectul respingerii solicitării de a obliga pe pârâta B. S.A. la îndepărtarea de pe website-ul propriu a pasajelor false din comunicatul de presă, instanța de apel a procedat la o greșită aplicare a prevederilor art. 253 alin. (1) lit. b) și alin. (3) lit. b) C. civ. Cu privire la cuantumul prejudiciului moral, instanța de apel a constatat că "acordarea despăgubirilor (...) chiar într-un cuantum substanțial mai mic decât cel cerut de reclamant este rezultatul unei corecte puneri în balanța pe de o parte a necesitații acordării unei reparații suficiente și pe de alta parte a păstrării caracterului daunelor morale de satisfacție echitabila". În ciuda acestor rețineri, totuși în speța nu s-a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materia apărării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, măsurile dispuse nerăspunzând în mod corespunzător exigentelor prevăzute de art. 252 și 253 alin. (3) - (4) C. civ. Prin urmare, instanța de control judiciar va trebui să procedeze la o nouă analiză asupra modului de aplicare și interpretare a acestora, în special prin raportare la reperele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și anume gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. Astfel, în ceea ce privește valorile sociale lezate și importanța acestora, recurentul-reclamant a arătat că valoarea socială deosebit de importantă a reputației profesionale este recunoscută ca atare, în repetate rânduri, de practica judiciară. Sub aspectul consecințelor negative ale faptei și gradului de lezare a valorii sociale, instanța urmează să constate că mai multe publicații au preluat comunicatul de presă publicat pe site-ul paratei B., reclamantul fiind victima informației false propagate în presa cu intenție de către pârâți, informație care a adus o atingere gravă drepturilor și intereselor sale personale, respectiv dreptul la demnitate, onoare, reputație, imagine și la încrederea acordată de societate. Pentru a aprecia gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite, instanța de recurs va avea în vedere faptul că respectivul comunicat de presă a fost publicat în mediul online, spațiu în care informațiile sunt propagate și diseminate cu rapiditate, ceea ce face să ajungă la cunoștința unui număr mare de persoane și să producă un impact semnificativ. De asemenea, instanța de recurs va trebui să analizeze gradul de lezare și prin raportare la domeniul în care reclamantul activează, domeniul energiei, în interiorul căruia orice informație se propagă foarte repede, având potențialul de a afecta în mod iremediabil reputația unei persoane. Totodată, instanța trebuie să aibă în vedere împrejurarea că domiciliul reclamantului se află în același municipiu cu sediul social al B., comunitatea locală din Mediaș fiind indisolubil legată de B., motiv pentru care percepția comunității locale în privința sa a fost distorsionată. În ceea ce privește criteriul obiectiv constând în intensitatea atingerii valorii sociale, recurentul-reclamant a arătat că intensitatea atingerii aduse reputației sale reiese îndeosebi din caracterul oficial/formal al comunicatului de presă, emanând de la o societate listată la bursă și care se bucură de credibilitate în spațiul public. În plus, toate suferințele sale morale au fost amplificate de faptul că și-a continuat activitatea în cadrul B. și ulterior publicării comunicatului, imaginea și reputația fiindu-i puse la îndoială, deopotrivă în fata angajaților, a partenerilor de afaceri, a colegilor din segmentul profesional de profil etc. Gravitatea atingerii valorilor sociale rezultă din natura acuzațiilor și aptitudinea lor de a crea un impact negativ în rândul acelor persoane a căror părere este esențială pentru reclamant, având în vedere domeniul în care activează și gradul ridicat de denaturare a realității obiective. Prin introducerea sintagmei false și defăimătoare în cuprinsul comunicatului de presa, apreciază că i-a fost răpită șansa de a fructifica experiența profesională, întrucât orice potențial angajator va putea accesa știrile din mediul online și va "constata" că nu a avut rezultate manageriale corespunzătoare în momentul în care a deținut una dintre cele mai importante funcții din carieră. Or, aceasta împrejurare echivalează cu o veritabilă privare a sa de dreptul de a beneficia de un viitor corespunzător cu experiența profesională dobândită. Alte criterii obiective ce vor trebui avute în vedere pentru a aprecia gravitatea atingerii drepturilor reclamantului sunt reprezentate de persoana făptuitorilor, care sunt profesioniști, precum și mijlocul de comunicare utilizat (mediul online), elemente care au creat premisa că articolele denigratoare să ajungă la cunoștința unui număr mare de persoane și să se imprime adânc în conștiința acestora. Deși a reținut că, într-adevar, "reputația profesionala reprezintă o valoare sociala importanta", totuși instanța de apel stabilește că publicarea de către B. pe site-ul propriu a unui comunicat de dezmințire reprezintă o măsură aptă și suficientă să asigure reparația reputației reclamantului, întrucât "comunicatul de dezmințire este apt sa ajungă într-un mod foarte rapid la un public la fel de numeros precum cel care a luat cunoștința de comunicatul prejudiciator al pârâtei din data de 5.06.2018, impactul estimat fiind similar". Recurentul-reclamantă solicită ca instanța de recurs să analizeze în mod obiectiv situația din cauză și să constate că un comunicat de dezmințire în niciun caz nu va avea o putere de propagare în mediul online nici măcar asemănătoare cu cea pe care a avut-o comunicatul inițial și, pe cale de consecință, nu va ajunge la un număr la fel de mare de cititori, astfel încât o asemenea măsură va trebui în mod necesar a fi dublată de o compensație bănească suficientă. În ciuda recunoșterii faptei ilicite a pârâților și a importanței valorilor sociale lezate de aceștia, instanța de apel a apreciat ca fiind corectă diminuarea semnificativă a sumei solicitate, lipsind astfel de conținut dreptul reclamantuui de a obține o reparare în integralitate sau măcar echitabilă a prejudiciului. Concluzia la care a ajuns instanța de apel - "cuantumul remunerației pe care apelantul reclamant a primit-o pe durata mandatului sau de director nu poate fi avuta în vedere ca reper în stabilirea intinderii prejudiciului moral suferit de reclamant" - nu poate fi primită, întrucât unul dintre elementele ce au aptitudinea de a stabili valoarea profesională a reclamantului, capacitățile și cunoștințele în domeniul în care activează este chiar remunerația primită. Instanța de recurs, pentru a putea stabili un cuantum just al despăgubirilor, va trebui să aibă în vedere faptul că reclamantul activează în cadrul societății B. de mai bine de 20 de ani, iar în decursul acestei perioade a avut un parcurs profesional ascendent, iar cariera sa a înregistrat o evoluție constantă, ocupând cu precădere funcții de conducere, având rezultate deosebite, demonstrate atât de promovarea în funcții superioare, cât și de lipsa oricăror sancțiuni disciplinare, rezultate obținute printr-un efort susținut, materializat printr-o continuă formare și dezvoltare profesională. Cu privire la evaluarea daunelor morale, chiar atunci când existenta lor este evidentă, aceasta nu se poate face exclusiv pe baza criteriilor obiective anterior precizate, prejudiciul moral fiind exterior realităților materiale și întinderea sa neputând fi determinată decât prin aprecieri. Este deci evident că întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța ar fi trebuit să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă pentru daunele provocate și care să confere eficienâă principiului reparații integrale a prejudiciului cauzat. Instanța de control judiciar ar trebui sa aibă în vedere faptul ca pârâții au publicat comunicatul de presa pe site-ul oficial al B., fără a-l informa în prealabil pe reclamant și fără a dispune de un raport de evaluare a activității din care să rezulte eventualele deficiențe constatate în activitatea de managament, incluzând cu intenție (folosind inclusiv afirmații de genul "pentru corecta informare a opiniei publice" pentru a crea aparenta de veridicitate) informații defăimătoare cu privire la activitatea reclamantului, scopul acestora fiind de a crea în spațiul public imaginea unei slabe competențe profesionale. Mai mult, mențiunile incluse de pârâți în respectivul comunicat de presă nu erau în niciun caz necesare, mai ales în condițiile în care în niciun alt comunicat emis în situații asemănătoare nu se regăsesc motivele pentru care, în mod individual, o anumită persoană nu ar mai fi fost nominalizată. De asemenea, recurentul-reclamant a arătat că, pentru a putea proceda la o cuantificare corespunzătoare a prejudiciului, instanța de recurs va trebui să aibă în vedere și faptul că prejudiciul cauzat este unul continuu, întinzându-se deja pe o perioadă îndelungată de timp și se menține și până în prezent, având în vedere că, inclusiv la momentul actual, comunicatul de presă este disponibil pe site-ul oficial B.. Prin urmare, apreciază că numai prin obligarea pârâților la plata sumei de 2.500.000 RON se va realiza îndeplinirea atât a funcției reparatorii a daunelor morale, cât și a funcției sancționatorii a răspunderii civile delictuale. Consideră că prin obligarea pârâților la plata sumei de fără 15.000 RON, instanța de judecată nu a satisfăcut nici funcția sancționatorie a răspunderii civile delictuale, dar nici nu i-a oferit o compensație corespunzătoare prejudiciului suferit, lipsind de conținut dispozițiile art. 252 și ale art. 253 alin. (4) C. civ. Având în vedere inclusiv criteriile jurisprudentiale prin care poate fi evaluat prejudiciul moral, instanța va constata că pretențiile pecuniare ale reclamantului sunt pe deplin întemeiate. În ceea ce privește solicitarea reclamantului de îndepărtare a comunicatului de presa de pe website-ul societății pârâte, instanța de apel a considerat că și această cerere este nefondată reținând, în mod nelegal, "corect instanța de fond a reținut ca nu se justifica înlăturarea respectivului comunicat, întrucât acesta cuprindea și informații care nu-l priveau pe reclamant și care aveau caracter real, referitoare la numirea în funcția de director general a domnului D.". Recurentul-reclamant apreciază că o asemenea concluzie este vădit nelegală, nerăspunzând exigențelor impuse de art. 253 alin. (1) lit. b) C. civ., ce dispun că: "Persoana fizica ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței: b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, daca aceasta durează inca". Mai mult, a aprecia ca fiind legală dispoziția de menținere în mediul online a comunicatului de presă denigrator înseamnă, de fapt, a ignora cu desăvârșire inclusiv prevederile art. 253 alin. (3) lit. b) C. civ. - "Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței sa ii oblige pe autorul faptei sa îndeplinească orice masuri socotite necesare de către instanța spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: b) orice alte masuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat". În acest sens, pentru a putea asigura restabilirea dreptului nepatrimonial atins, nu este suficient ca instanța să dispună luarea unor anumite măsuri, ci este imperios necesar ca aceste măsuri să conducă la rezultate efective, respectiv la încetarea încălcării. În prezenta cauza, o măsură reală și efectivă, care să răspundă exigentelor prevăzute de dispozițiile art. 253 C. civ. și să pună capăt acestui prejudiciu, este obligarea pâtâtei B. la îndepărtarea de pe website-ul propriu a pasajelor false din comunicatul de presă referitoare la reclamant. Orice alt tip de măsură, precum simpla publicare a unui comunicat de dezmințire, nu poate echivala totuși cu "măsura (...) pentru încetarea faptei ilicite". Cu alte cuvinte, chiar și în ipoteza în care se va publica respectivul comunicat de dezmințire, informațiile profund denigratoare ale pârâților vor continua să existe și să producă consecințe negative, iar comentariul profund neîntemeiat inclus în comunicatul de presă va avea în continuare aptitudinea de a afecta accesul reclamantului la o poziție de conducere similară, lipsind astfel de relevanță toată activitatea și eforturile sale depuse pânâ în prezent. Mai mult, la momentul actual nu mai există niciun interes al pârâților de a menține în mediul online respectivul comunicat de presă, în condițiile în care această "știre" nu mai este de actualitate, nici măcar sub aspectul numirii în funcție a domnului D.. Concluzionând, recurentul-reclamant a arătat că, pentru a se putea asigura că încălcarea drepturilor nepatrimoniale a încetat în mod efectiv, pentru a stopa perpetuarea consecințelor negative la care încă este supus și, în cele din urmă, pentru a se asigura restabilirea dreptului atins, instanța de control judiciar urmează a constata că singura măsură eficientă este obligarea pârâtei B. la îndepărtarea de pe website-ul propriu a pasajelor false din comunicatul de presă referitoare la reclamant. b) Prin recursul declarat, pârâta B. S.A. a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Printr-o primă critică, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de a apel a realizat o greșită interpretare a prevederilor art. 64 2 din O.U.G. nr. 109/2011, ce vizează încetarea mandatului prin ajungerea la termen și imposibilitatea prelungirii acestuia prin raportare la dispozițiile legale în vigoare, fapt ce contravine afirmației potrivit căreia "nu a mai fost nominalizat pentru management defectuos ", oferind o interpretare restrictivă a acestor dispoziții care reglementează posibilitatea prelungirii mandatului directorului desemnat provizoriu pentru o perioadă de maximum 6 luni de zile, în contextul în care prevederile legale menționate nu interzic implicit și numirea pentru un nou mandat. Ca atare, directorul desemnat provizoriu pentru o perioadă de maximum 6 luni de zile ar fi avut posibilitatea să fie nominalizat încă o dată. De asemenea, instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 54 și 55 din Legea nr. 31/1990, din perspectiva scopului comunicatului (respectiv informarea publicului cu privire la numirea noului director general), obligație legală de informare ce îi incumbă societății prin raportare la dispozițiile acestei legi. Scopul comunicatului a fost acela de a aduce la cunoștința tuturor persoanelor interesate numirea domnului D. în funcția de director general al companiei, de a asigura opozabilitatea în relațiile cu terții, respectiv faptul că acesta deține prerogativele reprezentării, fiind astfel necesară precizarea în subsidiar, că dl A. nu a mai fost nominalizat. Așadar, precizarea subsidiară avea ca scop publicitatea faptului că a încetat funcția deținută de către reclamant și că acesta a fost înlocuit, neexistând intenția de a îl prejudicia pe dl A., context în care a fost modificat în aceeași zi comunicatul, astfel cum a reținut și instanța de apel. O altă critică, circumscrisă aceluiași motiv de nelegalitate, vizează faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1349, art. 1357 și art. 1385 din C. civ., stabilind în mod eronat incidența acestora și respectiv îndeplinirea condițiilor prevăzute de legiuitor. Acțiunea introductivă promovată de reclamant nu întrunește condițiile impuse de dispozițiile anterior menționate, analizate din perspectiva practicii Curții Europene a Drepturilor Omului cu relevanță în cauză. Instanța de apel a reținut în mod eronat, sub aspectul faptei ilicite, că aceasta a fost dovedită în prezentul litigiu, fiind în eroare cu privire la situația de fapt. Forma inițială a comunicatului în care se menționa că a avut loc demiterea reclamantului din funcția de director general provizoriu a fost corectată, fiind menționat că, din eroare, în cuprinsul acestui comunicat s-a precizat că reclamantul a fost demis. Această eroare a fost corectată în aceeași zi, la un interval de 3 h și nu se mai află pe site-ul societății. În ceea ce privește cel de-al doilea comunicat, scopul acestuia era de a aduce la cunoștința publicului numirea domnului D., în funcția de director general al companiei, de a asigura opozabilitatea în relațiile cu terții, că acesta deține prerogativa reprezentării, fiind astfel necesară precizarea în subsidiar, că domnul A. nu a mai fost nominalizat. Contrar celor reținute de către instanță, contextul în care au fost publicate cele două comunicate și, implicit, comunicatele în sine, nu pot demonstra existența faptei ilicite. Invocând aspecte teroretice din jurisprudența și doctrina în materie, recurentul-reclamant a arătat că din materialul probator aflat la dosarul cauzei rezultă că dreptul său de a publica informațiile din comunicat nu a fost exercitat în mod abuziv, ci în limitele permise, fiind aplicate în mod greșit normele de drept material. De asemenea, instanța de apel nu a avut în vedere jurisprudența CEDO în cauze similare, exemplificând prin redarea ceor reținute în cauza Haguenauer c. Franței, nr. 34050/05: "în ceea ce îi privește pe funcționari, deși nu se expun unui control amănunțit al acțiunilor și al gesturilor lor ca oamenii politici, nu este mai puțin adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi în cazul în care se află în exercitarea funcțiilor oficiale decât cele aplicabile unor simpli particulari. In acest caz, persoana respectivă, în calitate de profesor universitar, poate fi destinatarul unor critici într-o limită admisibilă și nu doar de o manieră teoretică și generală." De asemenea, CEDO reține că limitele unei critici admisibile în sensul Convenției sunt mai largi în privința unui om politic, vizat în calitatea sa de persoană publică, neprezentând relevanță forma expresiilor utilizate, chiar și în ipoteza în care acestea sunt injurioase, insultătoare, batjocoritoare, cu o singură condiție - aceste expresii sau declarații excesive să alimenteze o dezbatere de interes public și să nu vizeze exclusiv viața privată a unei persoane publice. În plus, potrivit aceleiași jurisprudențe, libertatea de exprimare nu acoperă doar substanța informațiilor exprimate, ci și modul lor de exprimare. Din această perspectivă, recurenta-pârâtă apreciază că nu se poate reține că transmiterea unor informații care vizau numirea unui director, și în subsidiar, lipsa de nominalizare a fostului director, ar putea depăși limitele libertății de exprimare în prezenta cauză doar pentru unicul motiv că, în opinia reclamantului și a instanței de apel, nici nu ar mai fi avut posibilitatea să fie numit. Dreptul la replică a fost publicat pe site-ul societății B. S.A. în data de 24.08.2018 și se află și la dosarul cauzei. Așadar, nemulțumirea reclamantului pentru faptul că nu a mai obținut numărul de voturi necesare pentru o nouă nominalizare nu poate fi transpusă într-o faptă ilicită a pârâtei care s-a conformat dispozițiilor legale și a făcut opozabil terților rezultatul evaluării Consiliului de Administrație efectuat cu ocazia discutării unei eventuale noi nominalizări a reclamantului. Instanța de apel a reținut în mod eronat existența unui prejudiciu suferit de reclamant, considerând că acesta este prezumat. În primul rând, recurenta-pârâtă apreciază eronată interpretarea instanței de apel în sensul că prejudiciul urmează să fie prezumat odată cu dovedirea faptei ilicite, întrucât atât fapta ilicită cât și prejudiciul sunt două condiții distincte în cazul răspunderii civile delictuale, iar fiecare condiție trebuie dovedită. Dacă s-ar aprecia în sensul celor propuse de instanța de apel, angajarea răspunderii civile delictuale ar fi rezumată la întrunirea unei singure condiții, respectiv fapta ilicită. Așa cum reiese din cuprinsul deciziei atacate, pretinsul prejudiciu nu poate fi cu claritate identificat sub aspectul existenței și al întinderii, aceasta deoarece în capitolul destinat analizării prejudiciului ca o condiție pentru atragerea răspunderii, sunt reluate faptele pretins ilicite, fără a se individualiza cu precizie prejudiciul suferit. Prejudiciul este direct atunci când există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și acel prejudiciu injust cauzat victimei. Deși dispozițiile din noul C. civ. nu se referă expres la caracterul direct al prejudiciului pentru a fi reparabil, o astfel de condiție poate fi reținută pe cale de interpretare a art. 1533 C. civ..care în fraza finală dispune "daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației". Prejudiciul trebuie să rezulte direct din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim. Sub acest aspect, o astfel de legătură nu poate fi identificată, atâta timp cât prin fapta pretins ilicită nu s-a încălcat sau nu s-a adus atingere unui drept ori unui interes legitim. Cât privește dovada prejudiciului suferit, art. 1537 C. civ. prevede că "dovada neexecutării obligației nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului, cu excepția cazului în care prin lege sau prin convenția părților se prevede altfel". Cum pentru situația ce face obiectul dosarului nu există vreo reglementare expresă contrară, reclamantul avea sarcina probării prejudiciului suferit, lucru care că nu a fost realizat în cadrul prezentului litigiu. În cauză, reclamantul nu a probat care este modalitatea concretă prin care s-au materializat prejudiciile invocate, raportat la activitatea profesională a acestuia. Afirmațiile generice ale reclamantului nu fac dovada, conform art. 249 C. civ., cu privire la pretinsele suferințe cauzate prin așa zisa conduită "ilicită" a pârâtei. De altfel, reclamantul chiar și în prezent este angajat al B.. Or, acest aspect dovedește că activitatea sa profesională nu a fost afectată și nici raporturile contractuale cu pârâta, având în vedere că acestea există și în prezent. Noțiunea de "management defectuos" are în vedere un spectru larg de acțiuni/inacțiuni și nu este interdependentă de persoana autorului, ci de modul în care aceea persoană exercită într-o anumită perioadă prerogativele funcției deținute. Există posibilitatea ca anumite persoane, deși dețin competențele necesare într-un anumit domeniu, să nu exceleze într-o anumită funcție, pe când, într-o alta să fie potrivit. Instanța de apel s-a rezumat la a prelua afirmațiile reclamantului fără a face o analiză judicioasă a probatoriului administrat în cauză, calificând greșit fapta indicată de reclamant ca având caracter ilicit. Această calificare greșită atrage după sine și o evaluare greșită a prejudiciului suferit - în absența unei fapte ilicite nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și, implicit, nu se pune problema unui prejudiciu. În subsidiar, chiar și în ipoteza în care instanța ar achiesa la raționamentul primei instanțe sub aspectul calificării drept ilicite a faptei care îi este imputată pârâtei, apreciază că instanța a acordat o sumă excesivă reclamantului cu titlu de daune morale, fiind suficientă cel mult constatarea prin hotărâre judecătorească a pretinsei atingeri dreptului reclamantului, ca modalitate de reparare a prejudiciului suferit, amintind aspectele reținute în cuprinsul unor hotărâri CEDO (cauza Ștefan c. României, cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, cauza Ernestina Zullo c. Italia). În plus, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe prin care a fost obligată pârâta să publice pe site-ul propriu un comunicat de presă, în care să menționeze că situația redată în comunicatul de presă din data de 15.06.2018 cu privire la presupusul "management defectuos" desfășurat de reclamant nu este corespunzătoare adevărului și să prezinte scuze reclamantului pentru respectivele afirmații și de asemenea să plătească acestuia despăgubiri, cu titlu de daune morale. Recurenta-pârâtă apreciază că este excesiv și nelegal ca acest caz particular de reparare a prejudiciului nepatrimonial, reglementat expres de noul C. civ., să fie cumulat cu obligarea sa la plata unor daune morale, aceasta încălcând un just echilibru și cerința proporționalității în privința reparării prejudiciului pe care reclamantul pretinde că l-a suferit. O altă critică face referire la faptul că cauză nu a fost dovedită ceea de-a treia condiție care dă naștere dreptului la reparație, respectiv existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit. În teoria răspunderii civile delictuale este unanim admis că, de regulă, sarcina probei îndeplinirii condițiilor răspunderii pentru fapta proprie revine reclamantului-victimă, iar pe parcursul litigiului nu s-a demonstrat existența vreunei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciul, deși această obligație incumbă reclamantului. În plus, având în vedere că a dovedit anterior inexistența faptei ilicite și a prejudiciului, nici nu se mai poate pune problema legăturii de cauzalitate. A patra condiție care dă naștere dreptului la reparație este săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite, condiție neîndeplinită în prezenta cauză. Întrucât obiectul dosarului îl reprezintă atragerea răspunderii civile delictuale, art. 1357-1359 C. civ. instituie principiul răspunderii întemeiate pe existența vinovăției autorului unei fapte ilicite și cauzatoare de prejudicii. Însă, astfel cum a învederat, pârâta apeciază că a demonstrat că nu a fost de rea-credință la momentul publicării comunicatului. Nu se poate reține vinovăția sa pentru informarea terților cu privire la activitatea curentă a societății, informații care au fost transmise cu bună-credință, în considerarea obligațiilor legale impuse prin acte normative. Invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, în ceea ce privește fapta ilicită presupus săvârșită de către pârâți, instanța de apel nu a administrat probe și nu a analizat executarea propriu-zisă a contractului de management de către dl A.. Cu toate acestea, a considerat că afirmația pârâtei privind nenominalizarea reclamantului pentru management defectuos ar reprezenta o faptă ilicită. Astfel, instanța de apel a considerat că respectivul comunicat nu corespunde adevărului, fără însă a avea probe în acest sens, reținând susținerile neprobate ale reclamantului ca fiind reale, fără a avea în vedere prevederile art. 249 C. proc. civ., ce dispun că "cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege." Prin urmare, reclamantului îi revine, în mod evident, sarcina probei, iar în lipsa posibilității instanței de a analiza executarea concretă a obligațiilor din contractul de management (nefiind, de altfel, învestită cu o asemenea analiză), nici fapta ilicită reclamată nu poate fi stabilită în baza probatoriului analizat de către instanța de apel.

Apărările formulate în cauză: Recurentul-reclamant a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, comunicată, solicitând, în principal, constatarea nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamant, comunicată, solicitând, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (18 ianuarie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 9 aprilie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursurilor, urmând a se pronunța cu prioritate asupra excepțiilor nulității cererilor de recurs, reciproc invocate de către recurenți. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: În ceea ce privește excepțiile nulității recursurilor pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocate în mod reciproc de către cei doi recurenți, se reține că recursul declarat de recurentul- reclamant va fi examinat din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamând încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 252, art. 253 alin. (1) lit. b), alin. (3) și alin. (4), art. 58, art. 72, art. 73 C. civ. Referitor la recursul pârâtei, se constată că, deși în cuprinsul cererii de recurs recurenta a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi identificate critici ce ar putea fi examinate prin prisma art. 488 pct. 5 (instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității) și pct. 6 (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) C. proc. civ. În schimb, susținerile vizând faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1349, art. 1357 și art. 1385 C. civ., stabilind în mod eronat îndeplinirea condițiilor atragerii răspunerii civile delictuale, se circumscriu pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. Dat fiind că în cuprinsul celor două cereri de recurs se regăsesc critici de natură a fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., se constată că nu se poate aplica sancțiunea prevăzută de art. 489 C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte va respinge excepțiile nulității recursurilor. Criticile de nelegalitate se vădesc însă a fi nefondate, având în vedere următoarele considerente: Rezumând aspectele legate de circumstanțele factuale ale cauzei, se reține că, prin acțiunea introductivă dedusă judecății, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. să îndepărteze de pe website-ul propriu comunicatul de presă cu denumirea "comunicat de presă - Consiliul de Administrație a decis numirea domnului D. în funcția de director general B.", obligarea pârâtei să publice pe site-ul propriu un nou comunicat de presă, în care să menționeze că situația redată în comunicatul de presă cu privire la presupusul "management defectuos" desfășurat de reclamant nu este corespunzătoare adevărului și, prin același comunicat, să prezinte scuze reclamantului pentru respectivele afirmații și obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 2.500.000 RON către reclamant, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă reputației, precum și pentru prejudiciile grave de imagine aduse prin comunicatul de presă. Prima instanță a admis în parte acțiunea, a obligat pe pârâta B. S.A. să publice pe site-ul propriu un comunicat de presă în care să menționeze că situația redată în comunicatul de presă anterior ce face referire la presupusul "management defectuos" desfășurat de reclamant nu este corespunzătoare adevărului și să prezinte scuze reclamantului pentru respectivele afirmații și a obligat pe pârâți, în solidar, să plătească reclamantului suma de 15.000 RON cu titlu de daune morale. Soluția a fost validată de instanța de apel, care prin decizia ce face obiect al examinării în calea de atac a recursului a respins apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. S.A.. Criticile formulate de reclamantul A. prin cererea de recurs, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., supun analizei două aspecte. În primul rând, nemulțumirea părții vizează cuantumul daunelor morale acordate de instanțele de fond, apreciat de recurent ca fiind neînsemnat în raport de importanța valorilor lezate și a consecințelor negative pe care acțiunile pârâților le-au produs și continuă să le producă față de persoana sa, sens în care invocă o încălcare și o greșită aplicare a dispozițiilor art. 252 C. civ., art. 253 alin. (3) - (4) C. civ., art. 58 C. civ., art. 72 C. civ. - 73 C. civ. În al doilea rând, recurentul-reclamant a arătat că, inclusiv sub aspectul respingerii solicitării de a obliga pe pârâta B. S.A. la îndepărtarea de pe website-ul propriu a pasajelor false din comunicatul de presă, instanța de apel a procedat la o greșită aplicare a prevederilor art. 253 alin. (1) lit. b) și alin. (3) lit. b) C. civ. Cu privire la primul aspect, Înalta Curte va reține ca fiind nefondată critica de nelegalitate astfel formulată, apreciind că instanța de apel, validând soluția pronunțată de prima instanță, a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, ținând cont de jurisprudența în materie atunci când a stabilit cuantumul daunelor morale. În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în etapa procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate. Se poate invoca, însă, nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, în măsura în care acestea există. În acest sens, recurentul se prevalează de dispozițiile art. 252 C. civ., art. 253 C. civ., art. 58 C. civ., art. 72 C. civ. - 73 C. civ., apreciind totodată că în cauză nu s-a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materia apărării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, măsurile dispuse nerăspunzând exigentelor prevăzute de art. 252 și 253 alin. (3) - (4) C. civ. Așa cum a punctat și recurentul în cuprinsul motivelor de recurs, legislația nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, astfel încât jurisprudența instanțelor naționale constituie un reper în acest sens. Cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reținut că unele criterii de evaluare a întinderii acestui tip de daune, determinate pe cale jurisprudențială, confirmă justețea acordării acestora în cuantumul stabilit de prima instanță, care s-a raportat la reperele avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (natura faptei, modul de săvârșire și consecințele acesteia, respeciv faptul că a fost preluată de mai multe publicații on-line, a avut în vedere pregătirea și buna reputație profesională a reclamantului, precum și importanța valorilor lezate), ținând seama și de faptul că trebuie realizată o subordonare a criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral unei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, ceea ce exclude ideea că prin suma stabilită ca despăgubire se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză. Recurentul-reclamant a indicat (la pagina 4 paragraful 23 din cererea de recurs) o cauză în care s-au acordat daune într-un cuantum considerabil mai mare decât cel stabilit în speță, însă aceasta nu poate constitui acea jurisprudență constantă care ar justifica acordarea despăgubirilor într-un alt cuantum, considerat echitabil din perspectiva sa. Soluția criticată nu excede, într-o manieră nejustificată, limitelor stabilite în spețe cu o cazuistică similară, în care cei care au adus atingere reputației și imaginii unor alte persoane au fost obligați să plătească celor vătămați sume comparabile cu cea acordată în cauza de față. Analiza unei jurisprudențe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situații similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudențială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor morale. În cuprinsul motivelor de recurs recurentul-reclamant ar fi trebuit să dezvolte argumentele pentru care consideră, în concret, că raționamentul curții de apel este eronat și nelegal, ținând cont de faptul că toate criteriile evidențiate de parte au fost deja avute în vedere de instanța de apel, neimpunându-se a fi reluate în prezenta analiză. Simplele afirmații ale recurentului în sensul că suma acordată de către instanța de apel este derizorie și evidențierea selectivă a unei cauze în care s-au acordat daune morale într-un cuantum superior celui stabilit în cauză, nu sunt suficiente pentru a putea determina stabilirea unui cuantum majorat al despăgubirilor. Dată fiind natura prejudiciului care le generează, în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor. Așa cum însuși recurentul a arătat, problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, parcursul profesional ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată care se pot orienta doar după o valoare medie stabilită jurisprudențial. Înalta Curte reține că daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanței de judecată. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. Astfel cum s-a arătat, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora, instanța de apel apreciind că suma acordată de judecătorul fondului reclamantului cu titlu de daune morale respectă jurisprudența în materie, reținând în acest sens că: "Astfel, cum s-a arătat mai sus, instanța de fond a avut în vedere principiile și criteriile structurate în jurisprudența CEDO, cum sunt natura faptei, modul de săvârșire și consecințele acesteia, respeciv faptul că a fost preluată înde mai multe publicații on-line; a avut în vedere pregătirea profesională și buna reputație profesională a reclamantului; a avut în vedere și importanța valorilor lezate. Instanța de fond a avut în vedere însă, în contrapartidă și faptul că nu poate fi realizată o cuantificare exactă a prejudiciului moral; subordonarea criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral unei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, ceea ce exclude ideea că prin suma stabilită ca despăgubire să i se fi creat celui în cauză posibilitatea de câștig nejustificat. Curtea apreciază corectă această punere în balanță pe de o parte a necesității acordării unei reparații suficiente și pe de altă parte a păstrării caracterului daunelor morale de satisfacție echitabilă. Din examinarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului se observă că aceasta nu acordă în mod automat o compensație materială atunci când constată o încălcare a unui drept garantat de Convenție, ci acordă o satisfacție echitabilă doar atunci când dreptul intern nu permite repararea integrală a consecințelor încălcării. În multe cazuri, Curtea a decis că însăși constatarea încălcării reprezintă, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă, fără a mai fi necesară acordarea unei compensații materiale." Nu pot fi primite, așadar, susținerile recurentului-reclamant, în sensul că instanța de apel nu s-a raportat la reperele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, se constată că instanța de apel a avut în vedere inclusiv faptul că respectivul comunicat de presă a fost publicat în mediul online, analizând gradul de lezare și prin raportare la domeniul în care reclamantul activează și la reputația sa profesională. Chiar dacă unul dintre elementele ce au aptitudinea de a stabili valoarea profesională a reclamantului este chiar remunerația primită prin exercitarea funcției de conducere, cum susține recurentul, nu poate fi avut în vedere ca reper în stabilirea prejudiciului moral cuantumul remunerației pe care reclamantul a primit-o pe durata mandatului său de director, astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel, nepuând fi stablit vreun criteriu de legătură între cuantumul indemnizației și prejudiciul moral suferit, cu atât mai mult cu cât reclamantul este în continuare angajat al pârâtei, deținând chiar o funcție de conducere. Raportat la situația factuală reținută în cauză, se constată că nu se poate reține că prin acordarea daunelor morale în cuantumul apreciat de instanța de apel a fost încălcată vreo dispoziție legală ce poate fi cenzurată în calea de atac a recursului. Prin cea de-a doua critică, recurentul-reclamant a arătat că inclusiv sub aspectul respingerii solicitării de a obliga pe pârâtă la îndepărtarea de pe website-ul propriu a pasajelor false din comunicatul de presă instanța de apel a procedat la o greșită aplicare a prevederilor art. 253 alin. (1) lit. b) și alin. (3) lit. b) C. civ. Cu privire la acest aspect, instanța de apel a reținut că: "Deși prin apel, apelantul susține că a solicitat la îndepărtarea pasajelor false referitoare la reclamant din comunicatul de presă de pe website-ul societății pârâte, prin acțiune a solicitat obligarea pârâtei B. să îndepărteze de pe website-ul propriu Comunicatul de presă publicat la data de 15.06.2018 sub denumirea "comunicat de presă - Consiliul de Administrație a decis numirea domnului D. în funcția de director general B.". Or, față de cererea reclamantului, în mod corect a constatat instanța de fond că nu se justifică înlăturarea respectivului comunicat întrucât acesta cuprindea și informații care nu-l priveau pe reclamant și care aveau caracter real, referitoare la numirea în funcția de director general a domnului D.,. Faptul că respectivul comunicat continuă să apară pe site-ul pârâtei cu tot cu informațiile nereale la adresa reclamantului nu va mai putea produce efect prejudiciator pentru reclamant, câtă vreme alături va apărea și comunicatul de dezmințire." Contrar susținerilor recurentului-reclamant, considerentul determinant în menținerea articolului postat a fost faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la îndepărtarea/ștergerea articolului în întregime și nu doar a pasajelor false. Or, cât timp respectivul articol conținea și informații care nu-l priveau pe reclamant, informații care aveau un caracter necontestat, măsura ștergerii integrale nu se justifica, astfel cum legal a reținut instanțele de fond. Se reține, totodată, că însăși constatarea, prin hotărâre judecătorească, a atingerii dreptului reclamantului la onoare și demnitate prin expunerea în spațiul public a unor informații nereale reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului moral suferit. Or, în cauză, cu atât mai mult, obligarea pârâților la publicarea unui comunicat de dezmințire are aptitudinea de a satisface exigențele art. 253 C. civ., efectul prejudiciator fiind contracarat prin dispunerea unei măsuri în oglindă, proporțională cu cea vătămătoare. În consecință, în raport de cele anterior reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale indicate de recurentul-reclamant. Cum hotărârea recurată nu este susceptibilă de casare sub incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul formulat de recurentul-reclamant va fi respins ca nefondat. Recursul declarat de pârâta B. S.A. urmează a fi examinat tot din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate vizând faptul că instanța de apel ar fi aplicat în mod greșit prevederile art. 1349, art. 1357 și art. 1385 C. civ., reținând în mod eronat că în cauză sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunerii civile delictuale. Indicând și o greșită interpretare a prevederilor art. 64 2 din O.U.G. nr. 109/2011 (ce vizează încetarea mandatului prin ajungerea la termen și imposibilitatea prelungirii acestuia) și a art. 54 și 55 din Legea nr. 31/1990, din perspectiva scopului comunicatului (respectiv informarea publicului cu privire la numirea noului director general), susținerile recurentei-pârâte formulate în acest sens tind la o reevaluare a situației de fapt. Cu privire la aceste aspecte, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 54 și art. 55 din Legea nr. 31/1990 vizau obligația societății de informare, de publicitate în legătură cu persoanele care, având calitatea de organe ale societății, sunt autorizate să o reprezinte, iar pentru respectarea acestor obligații era suficient ca pârâta să comunice numirea în funcție a noului director general al companiei și încetarea calității de director general interimar a reclamantului. Or, în comunicatul incriminat nu s-a menționat încetarea mandatului reclamantului, ci demiterea/nenominalizarea ca urmare a managementului defect