ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 938/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 11.06.2020 reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro pentru fiecare reclamant, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cereri s-a arătat că se solicită doar repararea prejudiciului moral care le-a fost cauzat, prejudiciu mult mai grav decât cel material. Se arată că, judecători fiind, între anii 2013-2018 au fost suspecți/inculpați, trimiși în judecată, suspendați din funcție 600 de zile, din nou cercetați de DNA, dosarul fiind apoi clasat, pentru toți cei 4 reclamanți, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât faptele ce le-au fost imputate nu au existat.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 290 din 24.11.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Arad a fost respinsa acțiunea exercitată de reclamanții A., B., D. și C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fără cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 108/23.06.2021, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de reclamanți, confirmând susținerile primei instanțe că "în această materie există dispoziții speciale care derogă de la dreptul comun (...) în scopul de a consolida independența corpului magistraților", "pentru situația de fapt invocată de reclamanți nu sunt incidente dispozițiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale (...), ci sunt aplicabile dispozițiile legii speciale edictate tocmai în scopul stabilirii răspunderii statului în aceste situații particulare", "legiuitorul a avut în vedere stabilirea unor reguli concrete, imperative și derogatorii de la dreptul comun în baza cărora să poată fi atrasă răspunderea statului pentru faptele imputate magistraților."

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 108/23 .06.2021Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs reclamanții iar prin decizia civilă nr. 1162/25.05.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanți, a casat hotărârea recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instante de apel reținând că "fără să fie vorba de o eroare judiciară, situație în care legea specială recunoaște victimei o acțiune directă împotriva statului, în același timp, un asemenea demers în instanță, cum este cel al reclamanților, este deopotrivă admisibil întrucât, prin invocarea nesocotirii dreptului la un proces echitabil, se susține o încălcare a obligațiilor asumate de stat prin aderarea la Convenția Europeană și deci, o răspundere obiectivă care se antrenează în sarcina acestuia. Ca atare, soluția instanțelor fondului care au statuat asupra inadmisibilității acțiunii este eronată, ignorând cadrul judecății și făcând aplicarea unei norme speciale, doar pentru a trage concluzia îndeplinirii condițiilor acesteia privind eroarea judiciară, în contextul în care, ceea ce s-a reclamat, în principal, a fost nesocotirea dreptului reclamanților la un proces echitabil, în reperele date de art. 6 CEDO și de jurisprudența dezvoltată de instanța europeană în materie". Potrivit deciziei de casare, faptele ilicite necesar a fi analizate de către instanța de apel sunt: nesocotirea dreptului la un proces echitabil prin încălcarea termenului rezonabil al procedurii penale (art. 6 par. 1 din CEDO), nesocotirea dreptului la un proces echitabil prin încălcarea prezumției de nevinovăție (art. 6 par. 2 din CEDO); nesocotirea dreptului la un proces echitabil prin încălcarea dreptului de a fi informat în procedurile penale (art. 6 par. 3 din CEDO); nesocotirea dreptului de a fi cercetat de un magistrat imparțial.

În rejudecare, după casare dosarul a fost repartizat aceluiași complet de judecată care a pronunțat anterior decizia casata, situație în care au fost formulate cereri de abtinere la 13.07.2022, respinse motivat de faptul că instanța de recurs a dezlegat definitiv aspectele vizând calitatea procesuală pasivă și admisibilitatea acțiunii și a stabilit limitele în care instanța de apel este chemată sa procedeze la rejudecarea apelului, situație în care nu sunt incidente dispozițiile art. 41 alin. (1) C.,pr. civ. În aceste condiții reclamanții au formulat o cerere de recuzare a completului de judecata, invocând faptul că, deși analiza în primul ciclu procesual a avut loc cu ocazia soluționării excepției inadmisibilității acțiunii, judecătorii au statuat expres cu privire la elemente de fapt și de drept care au un rol determinant în ceea ce privește soluționarea fondul cauzei în condițiile în care aceste statuări arată convingerea judecătorilor asupra interpretării și aplicării unor norme de drept, care sunt incidente și la rejudecarea cauzei. Prin încheierea din 04.10.2022, a fost respinsă cererea de recuzare, reținându-se că "nu au fost invocate motive suplimentare celor analizate prin încheierea de respingere a cererii de abținere", că "ÎCCJ a stabilit prin decizia de casare tot ce este obligată instanța de apel să analizeze, cu prilejul rejudecării", iar "în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii". Astfel, în rejudecare prin decizia civilă nr. 120 din 27 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a fost admis apelul declarat de reclamanții-apelanți A., B., D. și C. împotriva sentinței civile nr. 290/24.11.2020, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2020, în contradictoriu cu pârâtul-intimat Statul Român prin Ministerul Finanțelor. A fost anulată sentința apelată și, în rejudecare, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor și excepția inadmisibilității acțiunii. A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., D. și C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor fiind obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro către reclamanta A. cu titlu de daune morale, la plata sumei de 10.000 euro către reclamanta B. cu titlu de daune morale, la plata sumei de 10.000 euro către reclamanta D. cu titlu de daune morale și la plata sumei de 10.000 euro către reclamanta C. cu titlu de daune morale, fiind respinsă în rest acțiunea. A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de: 10.612,5 RON către reclamanta A., 10.315 RON către reclamanta B., 10.315 RON către reclamantul D. și 10.315 RON către reclamanta C. constând în onorariu avocațial în recurs și în rejudecarea apelului și taxă judiciară de timbru în primă instanță, apel și recurs.

Calea de atac formulată în cauză. Reclamanții A., B., C. și D. au declarat recurs principal atât împotriva deciziei nr. 120 din 27 aprilie 2023 precum și împotriva încheierii de ședință din 4 octombrie 2022, ambele pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Împotriva deciziei nr. 120 din 27 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor . De asemenea în cauză reclamanții au formulat și un recurs incident împotriva deciziei nr. 120 din 27 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă - cu privire la soluția asupra excepției inadmisibilității acțiunii și asupra excepției lipsei calității procesuale pasive. Criticile de nelegalitate aduse încheierii de ședință din 4 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă vizează următoarele aspecte din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținându -se aplicarea greșită a dispozițiilor prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ., în condițiile în care în cererea de recuzare au invocat un caz de lipsă de imparțialitate generat de "exprimarea unui raționament juridic referitor la soluția asupra acțiunii", întrucât completul recuzat și-a spus părerea asupra unor elemente de fapt și de drept care au un rol determinant în ceea ce privește fondul cauzei. În acest sens reclamanții au arătat că soluționând cererea de recuzare instanța a asimilat cazul de incompatibilitate absolută, invocat prin cererea de abținere, cu cazurile de incompatibilitate invocate ca motive de recuzare, reținând că acestea nu ar reprezenta "motive suplimentare". Contrar motivării încheierii din 04.10.2022, este absolut nerelevant fap­tul că ÎCCJ prin decizia de casare a stabilit "tot ce este obligată instanța de apel să analizeze cu prilejul rejudecării" și că decizia ÎCCJ| asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie. Or, susțin reclamanții asemenea susțineri golesc de conținut noțiunea de incompatibilite, învederând că în doctrină s-a arătat că "rațiunea acestei dispoziții este evidentă: se pre­supune că o persoană care și-a exprimat o dată părerea asupra unei cauze, nu­mai cu greu și-o va schimba și că de aceea nu este indicat să mai ia parte la judecarea ei,,. Prin urmare, susțin reclamanții, deși este obligată "să analizeze" ceea ce a dispus ÎCCJ cu ca­racter obligatoriu, esențial pentru noțiunea de incompatibilitate este rezultatul acestei analize, respectiv în ce măsură instanța ar putea ajunge la altă soluție decât soluția inițial pronunțată. Se arată că, în ceea ce privește incompatibilitatea Curtea Constituționala a reținut că este un "incident procedural menit să garanteze stabilirea adevărului și asigurarea unei judecăți imparțiale și echitabile în toate cauzele deduse justiției (decizia nr. 543/2014) și "pe prezumția de parțialitate a judecătorului care a soluționat pricina, pro­nunțând o hotărâre pe fond și este presupus a fi în imposibilitatea de a-și cen­zura propria opinie cu privire la situația de fapt și de drept din speță" (Decizia nr. 211/2007 și Decizia CCR nr. 386/2011). Prin urmare, se invederează că instanța trebuia să analizeze în ce măsură în decizia casată doamnele judecător și-au exprimat o opinie cu privire la situația de fapt și/sau de drept, asemenea opinie conducând la incompatibilitatea acestora. Or, susțin reclamanții, contrar motivării încheierii din 04.10.2022, doamnele judecător și-au ex­primat anterior părerea cu privire la soluție, în cauză existând și alte elemente care determină în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea acestora, în condițiile în care în decizia casată doamnele judecător au reținut că "nu poate fi activată o răspundere obiectivă a Statului pentru faptele pretins ilicite ale DNA" și că nu există "calea unei alte reparații în afară de cea recunoscută în sistemul căilor de atac' și ca "reclamanții nu mai pot provoca în cadrul unui proces civil o reeva­luare a măsurilor dispuse de procuror și verificate de judecătorul de cameră pre­liminară". Din această perspectivă, reclamanții învederează că asemenea aspecte reprezintă în mod evident argumente în sensul aplicării art. 42 pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ., susținând că doamnele judecător erau incompatibile să soluționeze în rejudecare apelul, de vreme ce și-au format o părere cu privire la situația de fapt și de drept aplicabilă, motivând decizia casată în sensul că nu se poate atrage răspunderea pârâtului Statul Român pentru faptele imputate aces­tuia. În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei nr. 120, reclamanții au învederat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșita a nor­melor de drept material față de răspunderea obiectivă a Statului Român cu privire la nesocotirea dreptului la un proces echitabil prin în­călcarea prezumției de nevinovăție. Astfel, reclamanții au arătat că prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că "răspunderea Statului în această ipoteză nu poate fi decât una subsidiară, în sensul dispozițiilor art. 224 noul C. civ. și că "nu se poate reține că prin dispozițiile art. 221 noul C. civ. se instituie o răspundere directă, nemijlocită în sarcina Statului Român pentru consecințele păgubitoare produse prin activitatea organelor judiciare". De asemenea, se arată că instanta de apel a reținut că "faptele ilicite pretinse de reclamanții - ape­lanți nu sunt în legătură cu inexistența unor astfel de garanții, ci în mod parti­cular, punctual vizează anumite activități ale instituției (D.N.A.) care ar fi neso­cotit, prin modalitatea de aplicare a normelor prin redactarea comunicatelor de presă și circuitul administrativ al informațiilor din dosare, drepturile subiective ale reclamanților" În acest sens, se învederează că în Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a reținut că "Raportul juridic dintre stat și cetățean în cadrul unui proces penal este un raport de putere publică, oferind autorităților abilitate competența de a folosi în mod legitim forța de constrângere a statului. Aceasta trebuie realizată în limitele prevederilor constituționale și legale, astfel încât sa fie respectate atât procedurile normate prin lege, cât și drepturile și libertățile fundamentale, prin­cipiile de drept și valorile supreme prevăzute în Constituție. Orice acțiune a sta­tului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetățean, trebuie însoțită de un remediu normativ corespunzător în vederea res­tabilirii stării de dreptate atât în privința persoanei în cauză, cât și pentru soci­etate. (...)Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției. (...)Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, con­form căruia orice acțiune sau inacțiune care conduce Ia cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârșit-o să compenseze dauna, funcțio­nează nu numai dacă acțiunea sau inacțiunea încalcă o anumită dispoziție le­gală expresă, ci și dacă aceasta încalcă o reglementare constituțională care vi­zează un drept/libertate fundamentală. De altfel, Curtea, în jurisprudența sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituție nu au o existență abstractă, ele exercitându-se în corelare și coroborare cu celelalte prevederi con­stituționale. Această interdependență funcțională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât și conținutul material concret al acestora (Decizia nr. 1533/2011)". Prin urmare, se susține că întrucât au invocat expres încălcarea unor drepturi fundamentale, rezultă că se impunea constatarea existenței unei răspunderi obiective a Statului pentru buna funcționare a serviciului public al jus­tiției, fiind evident că o buna funcționare presupunea respectarea drep­tului la un proces echitabil, prin respectarea prezumției de nevinovăție. Se mai arată că instanța de apel a reținut că DNA este un parchet independent în raport cu instanțele sau alte parchete, însă acest aspect este nerelevant, deoarece s-a invocat faptul că drepturile fundamentale le-au fost încălcate de o au­toritate publică reglementată constituțional. Conform art. 131 alin. 1și alin. (2) din Constituție, "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii". Prin urmare, reclamanții susțin că, procurorii constituiți în parchete - indiferent de denumirea acestora - fac parte din puterea judecătoreasca, ce reprezintă una din cele trei ramuri ale guvernării. În aceste condiții, Statul răspunde pentru buna funcționare a Ministerului Public, având totodată obligația, așa cum s-a reținut în Decizia CCR nr. 136/2021 "să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri (...), indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferențiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pa­gubei suferite ca urmare a unei disfuncții de orice natură a sistemului judiciar". În aceste condiții, susțin reclamanții că art. 224 C. proc. civ., nu este aplicabil în cauză, fiind înlăturat de la aplicare dispozițiile constituționale, interpretate în lumina Deciziei nr. 136/2021. Concluzia ce se impune este că, atunci când se invocă o încălcare a drep­turilor fundamentale garantate constituțional de una din autoritățile publice re­glementate constituțional, Statul răspunde obiectiv pentru prejudiciul suferit de persoana în cauză, deoarece are obligația să asigure buna funcționare a serviciului public. În același sens invocate dispozitiile art. 1 CEDO, conform cărora "Înaltele părți contrac­tante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul 1 al prezentei convenții, și ca în mod evident, dreptul la un proces echitabil, incluzând dreptul la res­pectarea prezumției de nevinovăție, este garantat de art. 6 § 2 CEDO. Se mai învederează că în doctrină, s-a concluzionat că art. 1 generează două obligații distincte în sarcina Statelor părți: în principal, Statele părți au obligația să se asigure că le­gislația internă este compatibilă cu prevederile Convenției Europene și să facă modificările necesare în cazul contrar, ceea ce presupune implicit o încorporare a textului convențional în dreptul intern, iar în subsidiar Statele părți au obliga­ția să răspundă pentru orice violare a drepturilor și libertăților garantate, expre­sie a răspunderii internaționale și a garanției colective instituite de Convenția Europeană. În același sens, art. 47-48 CDFUE recunosc totodată la nivelul UE atât dreptul la un proces echitabil, cât și dreptul la prezumția de nevinovăție și la apărare. Reclamanții au mai învederat că în cauzele conexate C-6/90 și C-9/90, prin Hotărârea din 19.11.1991, CJUE a arătat că "Trebuie constatat că deplina eficacitate a normelor comunitare ar fi împiedicată, iar protecția drepturilor pe care acestea le recunosc ar fi dimi­nuată în cazul în care particularii nu ar avea posibilitatea de a obține repararea prejudiciului atunci când drepturile le-au fost lezate printr-o încălcare a drep­tului comunitar imputabilă unui stat membru. (...) Rezultă că principiul răspun­derii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcările dreptului comunitar care îi sunt imputabile este inerent sistemului tratatului. Obligația statelor membre de a repara aceste prejudicii se întemeiază și pe articolul 5 din tratat, potrivit căruia statele membre au obligația de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea obligații­lor care le incumbă în temeiul dreptului comunitar. Or, printre aceste obligații se află și aceea de a elimina consecințele nelegale ale unei încălcări a dreptului comunitar. Din toate cele de mai sus rezultă că dreptul comunitar impune principiul potrivit căruia statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate par­ticularilor prin încălcările dreptului comunitar care le sunt imputabile". Prin urmare, reclamanții susțin că, în virtutea art. 20 și art. 148 din Constituție, se impunea constatarea răspunderii Statului pentru încălcarea dreptului lor la prezumția de nevinovăție în cursul procesului penal. Nu în ultimul rând, reclamanții au mai arătat că susținerea instanței privind faptul că se impută "punctual" anumite activități ale instituției DNA este tocmai temeiul răspunderii Statului în condițiile în care formulările din cuprinsul comunicatelor DNA în primul rând arată convingerea organelor judiciare cu privire la vinovăție și creează această prejudecată asupra vinovăției lor și în rândul opiniei publice. În acest sens, se arată că Statul a eșuat în respectarea obligației de a asigura buna funcționare a justiției, de vreme ce unul din drepturile fundamentale de care beneficiază persoanele puse sub acuzare este prezumția de nevinovăție, încălcată în cauză. Reclamanții mai arată că răspunderea Statului este una obiectivă, răspunzând pentru prejudiciile suferite de particulari prin încălcarea nor­melor de drept material sau procesual în procesele penale, dacă se dovedește încălcarea unor drepturi fundamentale. Această răspundere se întemeiază pe obligația Statului de a adopta regle­mentările și de a organiza sistemul judiciar astfel încât persoanele care exercită activitatea de magistrat să corespundă standardelor etice și profesionale .Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, "Magistratura este activita­tea judiciară desfășurată de (...) de procurori în scopul apărării intereselor gene­rale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățe­nilor". În aceste condiții, se învederează că răspunderea obiectivă a Statului trebuie antrenată fie pentru culpa în eligendo (magistrații sunt numiți de Președintele Româ­niei), fie culpa în vigilando (normele de drept material sau procesual nu sunt suficient de clare sau riguroase), dar și riscul activității și obligația degaranție (obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției fiind recunoscută și de Curtea Constituțională). Din perspectiva celor expuse, reclamanții arata că, susținerea instanței de apel că răspunderea Statului fie nu ar exista, fie ar fi înlăturată de răspunderea DNA pentru faptele sale ilicite este nelegală, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea caracterului obiectiv al răspunderii Statului, întemeiat pe: dispozițiile constituționale, convenționale și comunitare, interpretate în lumina jurisprudenței CCR, CEDO și CJUE. În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ce vizează nesocotirea dreptului la un proces echitabil, reclamanții arată că prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că "instanța penală a con­statat că a existat o încălcare nu doar a dispozițiilor procesual penale, da și a cerințelor art. 6 par. 3 lit. a) CEDO și a aplicat sancțiunea specifică (nulitatea actului de procedură) restituind (în mod definitiv) cauza la parchet", iar "vătă­marea este înlăturată prin anulare actului (hotărâre judecătorească), fără ca în plus, părțile să poată pretinde pe cale separată și despăgubiri pentru actul afec­tat de un viciu de legalitate/temeinicie". De asemenea, instanța de apel a reținut că "neregularitățile au beneficiat de un cadru legal de invocare și sancționare, rezultatul și totodată reparația fiind atinse prin soluția de restituire a cauzei la parchet pe fondul neregularității re­chizitoriului și - în final - printr-o soluție de clasare pe motiv că faptele impu­tabile nu există", astfel încât "reclamanții nu mai pot invoca în cadrul unui proces civil o reevaluare a măsurilor dispuse de procuror și verificate de judecătorul de cameră preliminară." Se învederează că în Decizia nr. 136/2021,Curtea Constituțională a reținut că "Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, res­pectiv netemeinicia acuzației în materie penală, acuzație care a determinat lua­rea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeași măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertății individuale,chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acu­zației (...) "Soluția dată/pronunțată pe fondul acuzației în materie penală, fa­vorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată și nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluție nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire". În aceeași decizie Curtea Constituțională a mai reținut că "recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o con­secință a art. 5 paragraful 5 din Convenție, ci al art. î alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Con­venție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare" și ca "în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de pro­cedură penală, sau achitare, valorificarea dreptului ia repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare". Prin urmare,recurenții reclamanți susțin că, constatarea nulității masurilor dispuse în procesul penal re­prezintă tocmai dovada existenței faptei ilicite, care nu înlătura, ci generează dreptul subsemnaților Ia despăgubiri. Conform art. 1349 alin. (2) noul C. civ., persoana care răspunde pentru fapta ilicită "răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integraf. Conform art. 1386 alin. (1) noul C. civ., "Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri. Ca atare sancțiunea specifică - nulitatea actului de procedură - re­prezintă numai o reparație parțială, care urmărește restabilirea situației anteri­oare, fără să aibă în vedere prejudiciul moral suferit de persoana în cauză prin măsurile ilicite dispuse în procesul penal. Contrar susținerilor instanței de apel constatarea caracterului ilicit al mă­surilor dispuse nu înlătură dreptul reclamanților la despăgubiri, ci reprezintă numai dovada faptei ilicite. Astfel, recurenții reclamanți învederează că în Decizia nr. 136/2021. Curtea Constituțională a reținut că "având în ve­dere obligația statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilității libertății individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, (...). Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate Ia care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparație atât materială, cât și morală. De aceea, condițio­narea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție în con­dițiile în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate. In consecință, Curtea constată că, prin prisma art. 1 alin. (3) și art. 23 alin. (1) din Constituție, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal so­luționat prin aplicarea art. 16 alin. (1) Ut. a)-d) din C. proc. pen..­nală generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție". Prin urmare, reclamanții recurenți mai arată că, de vreme ce Curtea Constituțională a reținut răspunderea Statului cu obligația la repararea prejudiciului chiar în cazul măsurilor legale dispuse în procesul penal soluționat prin aplicarea art. 16 lit. a)-d) C. proc. civ., a fortiori aceeași soluție se impune și în cazul constatării nelegalității măsurilor dis­puse în procesul penal, soluția contrară fiind absurdă. Contrar susținerilor instanței de apel, se învederează că nu au invocat "în cadrul unui proces civil o reevaluare a măsurilor dispuse de procuror și verificate de judecătorul de cameră preliminară". Din perspectiva celor expuse, recurentii reclamanti au solicitat admiterea recursului împotriva încheierii din 04.10.2022 și împotriva deciziei civile nr. 120/27.04.2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, casarea încheierii și deciziei recurate și în rejudecare admiterea în totalitate a cererii de chemare în jude­cată, cu consecința obligării intimatului-pârât la plata sumei de 50.000 euro că­tre fiecare recurent reclamant, cu titlu de daune-interese pentru prejudiciul mo­ral. În recursul incident declarat de recurenții reclamanți au învederat că prin Decizia nr. 120/27.04.2023, atacată cu recurs, instanța de apel, în rejudecare, a reținut corect că "instanța de recurs a procedat la calificarea demersului judiciar al reclamanților ca fiind un demers admisibil și corect constituit sub aspectul cadrului procesual pasiv", însă în dispozitivul deciziei recurate, instanța de apel a soluționat și a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive, ceea ce excede limitelor rejudecării. Or, în decizia de casare instanța de recurs a dispus analiza acțiunii pe fond, respectiv cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii pârâtului, dezlegând cu caracter obligatoriu problemele admisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive. Pentru aceste motive, se solicită casarea în parte a deciziei recurate, cu privire la soluțiile asupra excepției inadmisibilității acțiunii și excepției lipsei calității procesuale pasive, cu cheltuieli de judecată. În ceea ce privește recursul declarat de recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor fiind invocate dispozițiile art. 488, pct. 6 și 8 C. proc. civ., se susține că hotărârea recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în cauză, nerespectând nici indicațiile trasate prin hotărârea de casare, ceea ce echivalează cu faptul că aceasta nu este motivată în mod corespunzător. În acest sens se arată că prin decizia civilă nr. 120/27.04.2023 Curtea de Apel Timișoara a considerat că în cauză există o încălcare față de reclamanți a unui proces echitabil determinat de depășirea unui termen rezonabil al procedurilor judiciare la care au participat aceștia. În acest sens, a constatat că Statul Român prin Ministerul Finanțelor justifică calitate procesuală pasivă din perspectiva obligațiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului le au de a proteja drepturile și libertățile fundamentale reglementate de aceasta, Se învederează că instanța de apel a reținut că ar fi vorba de o răspundere obiectivă a Statului, indiferent de persoana sau autoritatea care a generat vătămarea sau de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental, (pag. 67 din decizia civilă, alineatul ultim). Din paragraful enunțat mai sus rezultă că în cauză Curtea de Apel Timișoara a reținut că nu Ministerul Finanțelor ca reprezentant al Statului Român a generat vreo vătămare și nici că ar avea vreo culpă în producerea unei încălcări fundamentale ale drepturilor reclamanților. Din această perspectivă a încălcat în mod evident prevederile art. 1357 C. civ. în sensul că deși a reținut ca pârâtul nu a săvârșit nicio faptă ilicită și nu are vreo culpă, totuși a atras răspunderea Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor. Se cunoaște faptul că pentru a fi în prezența unei răspunderi civile delictuale trebuie să fie îndeplinite cel puțin patru condiții (art. 1357 C. civ.): faptă ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, culpa (vinovăția). În acest sens se arată că cel puțin trei dintre cele patru condiții nu sunt îndeplinite pentru ca Statul Român prin Ministerul Finanțelor să răspundă în prezenta cauză, neexistând faptă ilicită și nici raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, neexistând nici vinovăția cerută de lege, astfel că prima instanță în mod greșit a pronunțat o hotărâre de obligare a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor. Dacă se poate vorbi de un prejudiciu pe care reclamanții apelanți l-au suferit prin procedurile la care au luat parte, acest prejudiciu a fost reparat prin repunerea acestora în situația anterioară, achitându-se toate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare, fiind reinstalați în funcțiile avute anterior, cu toate drepturile prevăzute de lege. Potrivit art. 36 din C. proc. civ. "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Este de principiu că legitimarea, calitatea procesuală pasivă presupune într-o cauză civilă existența unei identității între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecății, cu alte cuvinte cu titularul obligației deduse judecății. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 148 și 194 din C. proc. civ., rezultă că reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice inclusiv calitatea procesuală pasivă, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa, iar instanța de judecata este obligată să verifice chiar din oficiu îndeplinirea acestei condiții obligatorii. Având în vedere fundamentul juridic al acestei cereri, se arată că prin acțiune trebuia chemată în judecată doar persoana fizică/juridică care, se presupune, că a comis fapta, raportat la dispozițiile art. 1373 din C. civ. (corespondentele art. 998-999 din vechiul C. civ.), raportat la art. 219, la alin. (1) al art. 223 și art. 224 din același act normativ. Voința reclamanților de a se judeca cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, nu este de natură să confere și legitimare procesuală pasivă acestuia într-o cauză, având în vedere că o astfel de legitimare se analizează strict și delimitat în funcție de raportul juridic dedus judecații în cauza respectivă. Din această perspectivă se arată că instanța de apel a încălcat prevederile legale aplicabile referitoare la calitatea procesuală pasivă doar pentru că reclamanții și-au exprimat voința de a se judeca doar în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a acordat legitimitate procesuală pasivă pârâtului. Un alt motiv de recurs în legătură cu calitatea procesuală pasivă, este acela că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a nesocotit hotărârea de casare și trimiterea cauzei la rejudecare, respectiv decizia civilă nr. 1162/25.05.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2020, în sensul că în soluționarea apelului, Curtea de Apel Timișoara nu a analizat "în sarcina cui poate fi activată o răspundere civilă delictuală.", aceasta echivalând cu nemotivarea corespunzătoare a hotărârii pronunțate. Înalta Curte de Casație și Justiție în hotărârea de casare a dispus: "instanța de rejudecare va lămuri, în funcție de faptele ilicite concrete imputate, condițiile răspunderii obiective a statului, în ce măsură a asigurat granțiile desfășurării procesului penal cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei sau, dimpotrivă, în sensul dispozițiilor art. 223 C. civ., de care s-au prevalat înșiși reclamanții, răspunderea este stabilită în sarcina altui organ al statului, care ar fi nesocotit, prin activitatea sa, norme ale dreptului obiectiv menite să asigure protecția drepturilor subiective ale persoanei." Cu alte cuvinte, se susține că Înalta Curte de Casație și Justiție a trasat obligația instanței de apel de a decela în funcție de actele normative de care s-au prevalat reclamanții și de eventualele fapte ilicite, care sunt încălcările legale și de către cine au fost făcute aceste presupuse încălcări ale drepturilor fundamentale ale reclamantei. Instanța de apel nu a dat curs celor invocate în hotărârea de casare și nu a lămurit de ce consideră prezența unei depășiri a unui termen de soluționare a unei cereri, neindicând și neindividualizând în niciun fel care sunt în mod concret actele sau procedurile care au condus la depășirea unui termen rezonabil. Lipsa acestor motive ale instanței de apel de a explica în mod concret care sunt procedurile care au condus la depășirea unui termen rezonabil reprezintă o analiză și o motivare incompletă a cauzei aptă să conducă la casarea hotărârii de apel. Se mai arată că instanța de apel avea obligația nu doar de a arăta dacă exista o situație ce depășește termenul rezonabil ci de "a lămuri, în funcție de faptele ilicite concrete" care sunt aceste fapte și cine ar putea fi răspunzător pentru eventualele fapte ilicite. Curtea de Apel Timișoara invocă doar formal o faptă ilicită în cadrul acestui proces și anume faptul că anumite acte procedurale emise de DNA au fost anulate în cadrul contestațiilor făcute de reclamanți. În acest sens se arată că sunt două aspecte nelegale în legătura cu aceasta motivare formală, care sunt motive întemeiate de recurs: pe de o parte anularea unor acte de procedură nu echivalează cu o faptă ilicită și cu încălcarea dreptului la un proces echitabil. Din contră, faptul că reclamanților le-au fost puse la dispoziție accesul la justiție, cu toate mijloacele de apărare și de atacare a actelor emise de DNA echivalează cu respectarea de către Statul Român a prevederilor art. 6 din CEDO și cu oferirea reclamanților a accesului în fața instanței și a garanției desfășurării unui proces echitabil. Că, pe de altă parte, în cazul în care am lua în considerare faptul că anularea unor acte emise de DNA ar însemna și existența unei fapte ilicite, atunci este evident că nu Ministerul Finanțelor ar avea calitate procesuală pasivă în acest dosar. Dacă aceasta este fapta ilicită, răspunderea ar trebui să aparțină ori emitentului actului anulat, ori persoanei fizice care a emis acel act anulat. în niciun caz nu poate fi vorba de o răspundere obiectivă a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor întrucât în acest caz s-ar putea identifica atât instituția emitentă a unui act care ar reprezenta faptă ilicită, cât și persoana fizică ce ar fi emis acel act. În ceea ce privește stabilirea dacă a fost depășit sau nu "termenul rezonabil", se arată că invocarea de către Curtea de Apel Timișoara a numeroaselor hotărâri pronunțate de CEDO nu echivalează cu o motivare întrucât acestea sunt pronunțate pentru motive diferite și nu s-a indicat care ar fi motivul aplicabil în prezenta cauză. Se apreciază că trebuia să existe o motivare în concret a cauzei și nu doar trimiteri la cauze pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Or, susține recurentul, Curtea de Apel Timișoara, în soluționarea apelului s-a mulțumit să constate că ar fi trecut un termen rezonabil dar nu a individualizat în mod concret care sunt procedurile care au condus la termenul de soluționare de 6 ani a procesului penal. Identificarea în concret a faptelor ilicite sau a operațiunilor care ar fi condus la tergiversarea soluționării cauzei este esențială și obligatorie pentru a se stabili calitatea procesuală în cauză, pentru a vedea dacă este vorba de răspunderea obiectivă a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor sau este vorba despre o altă instituție răspunzătoare sau chiar o persoană fizică care nu a întreprins niște proceduri prevăzute de lege care să atragă răspunderea acestuia. Neindicarea în concret a faptei ilicite sau invocarea doar formală a unei fapte ilicite echivalează cu o motivare necorespunzătoare și cu o aplicare greșită a prevederilor legale, cazuri de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Un al motiv de recurs invocat de pârât este acela că în cadrul considerentelor hotărârii există o motivare a instanței de apel care încalcă în mod flagrant prevederile C. civ. și C. proc. civ. referitoare la "Sarcina probei"(art. 249 C. proc. civ.) care are legătură directă cu calitatea procesuală pasivă a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor. Astfel, în motivarea instanței de apel se reține la pagina 69 alin. (3) că: "Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice (n.n. Ministerul Finanțelor), nu a reușit să demonstreze prin argumente substanțiale, raportate la circumstanțele factuale concrete ale cauzei, cum o durată a unei proceduri penate precum cea în speță, la finalul și în baza căreia, reclamanții au primit o soluție de clasare (deci nu s-a derulat nici măcar o procedură de judecată pe fond) pe motiv că faptele nu există, ar putea fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, care să respecte pretinsul echilibru între exigențele celerității procedurilor defașurate în fața organelor judiciare și principiul general al unei bune înfăptuiri a justiției."Această motivare încalcă flagrant prevederile art. 249 din C. proc. civ. Ignorând aceste prevederi legale, se mai arată că instanța de apel a considerat că pârâtul ar trebui să probeze lipsa unui proces echitabil, în condițiile în care C. proc. civ. indică în mod clar că cel care invocă un fapt trebuie sa îl dovedească, în speța de față reclamanții au invocat încălcarea unui drept la un proces echitabil, aceștia fiind obligați să dovedească acest aspect. Nu intra în sarcina Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, care nici măcar nu a participat la procesul penal al reclamanților, de a dovedi un aspect afirmat de reclamanți. Consideră că nu este prezentă situația în care Statul Român să fie reprezentat de Ministerul Finanțelor ci în acest litigiu trebuiau analizate toate documentele încheiate în procesul penal pentru a vedea dacă există în cadrul lor vreo faptă ilicită și doar în acest caz s-ar putea determina dacă Statul Român ar fi reprezentat de Ministerul Finanțelor sau trebuia reprezentat de o altă persoană juridică care a participat la procesul penal sau calitatea procesuală pasivă i-ar reveni unei persoane fizice responsabile de așa zise fapte ilicite care ar fi condus la depășirea unui termen rezonabil în soluționarea unui proces penal, luat lato sensu. De asemenea, se mai arată că tot instanța de recurs a statuat că în soluționarea apelului se va avea în vedere dacă este vorba de încălcarea dreptului la un proces echitabil, dacă este vorba de o depășire a duratei rezonabile a unei proceduri judiciare în condițiile în care în prezenta speță au fost efectutae numeroase contestatții, au fost pronunțate hotărâri de către Consiliul Superior al Magistraturii, de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Cu privire la acest aspect, se susține că instanța de apel a nesocotit din nou hotărârea de casare pronunțată de ICCJ și nu a analizat toate aspectele cauzei penale și anume că în acel dosar au intervenit o serie de hotărâri ale CSM, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărâri de repunere în funcție a reclamanților și de repunere în situația anterioară. Se arată că, din documentele existente la dosar Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor nu a identificat în cadrul procesului penal nicio faptă ilicită care să conducă ta depășirea unui termen rezonabil întrucât toate măsurile luate, toate căile de atac, contestații, excepții, etc invocate atât de reclamanți cât și de DNA - Serviciul Teritorial Oradea, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și toate hotărârile dispuse în cauză de curțile de apel, de C.S.M., de Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt operațiuni prevăzute de Codurile de Procedură Penală și alte legi aplicabile și publicate în Monitorul Oficial. Se mai învederează că instanța de apel nu a luat în considerare că rechizitoriul de trimitere în judecată a fost încheiat 20 iulie 2014, iar după restituirea dosarului la Parchet în anul 2016, hotărârea de clasare a fost dată în anul 2017 pentru trei dintre reclamanții pârâți în temeiul art. 16 lit. a) din C. proc. pen. (pentru un reclamant) și lit. b) pentru doi reclamanți (fapta nu există și fapta nu este prevăzută de legea penală). În anul 2018 a fost soluționată plângerea celor doi reclamanți care au solicitat schimbarea încadrării clasării din fapta nu este prevăzuta de legea penală, în fapta nu există, deci reîncadrarea din art. 16 lit. b), în) art. 16 lit. a) C. proc. pen. Între 2014 și 2017 au fost înregistrate foarte multe evenimente în dosarul penal, nefiind deloc vorba de o tergiversare a cauzei care să conducă la ideea că este depășit un termen rezonabil de soluționare a cauzei. Rezultă că nu există nicio tergiversare a cauzei, nu există o încălcare a unui proces echitabil prin depășirea unei perioade rezonabile de soluționare a cererilor. Se mai susține că aceste aspecte trebuiau luate în considerare de către Curtea de Apel Timișoara în soluționarea cauzei, atât din prisma motivării existenței unei fapte ilicite, cât și cu privire la aspectele care privesc termenul rezonabil ce ar conduce la calitatea procesuală pasivă a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor. Faptul că în anul 2012 a fost înregistrat dosarul nu a adus nicio atingere drepturilor reclamanților apelanți, DNA fiind obligat să înregistreze un dosar de cercetare penală la o sesizare făcută de o persoană cu privire la eventuale fapte penale săvârșite de magistrați. Din cele expuse se învederează că doar perioada 2014 (anul întocmirii Rechizitoriului de către DNA) și 2017 (anul pronunțării hotărârilor de clasare pentru trei dintre reclamanți) pot privi o eventuală depășire a unui termen rezonabil. însă apreciem că un termen de trei ani, nu este de natură să încalce un proces echitabil determinat de depășirea unui termen rezonabil prevăzut de art. 6 din CEDO. Se susține că având în vedere complexitatea cauzei determinată de calitatea de magistrați a celor implicați în cercetarea penală care implica proceduri speciale și specifice cu sesizări ale Consiliului Superior al Magistraturii și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu acțiuni, sesizări, plângeri, contestații, apeluri, etc, sunt aspecte pe care și CEDO în hotărârile pe care chiar instanța de apel le-a enumerat le prevăd ca putând fi legale și nu ar încălca dreptul la un proces echitabil. Neexistând vreo faptă ilicită în concret pe care reclamanții și instanța de apel sa o indice, se susține că nu poate fi atrasă nici răspunderea Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor. În aceste condiții, se învederează că instanța de apel trebuia să aibă în vedere că acțiunea formulată este neîntemeiată, ca în prezentul dosar nu există o încălcare a dreptului la un proces echitabil, că nu există depășirea unui termen rezonabil de soluționare a cererilor. De asemenea trebuia să se constate că în prezenta cauză nu există o fapta ilicită care să atragă răspunderea obiectivă a Statului Român astfel că aceasta acțiune formulată împotriva Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor trebuia respinsă ca îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În subsidiar, cu privire la cheltuielile de judecată acordate recurentul apreciază că acestea sunt excesiv de mari raportat la faptul că apelul, respectiv acțiunea reclamanților au fost admise doar în parte. De asemenea, raportat la despăgubirile de 10.000 euro acordate de instanța de apel, un onorariu de peste 10.000 RON (peste 2.000 euro) pentru fiecare dintre reclamanți reprezintă peste 20% din sumele acordate drept despăgubiri, ceea ce consideră că este disproporționat față de obiectul și valoarea cauzei și de faptul că instanța de apel a admis doar în parte pretențiile reclamanților. În acest sens consideră aplicabile prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Având în vedere aceste aspecte, în subsidiar în cazul în care se va respinge recursul pârâtului, se solicită aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prin reducerea onorariului avocatului pentru fiecare dintre reclamanți, la o valoare rezonabilă având în vedere toate circumstanțele cauzei. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate în sensul respingerii apelului și a acțiunii față de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar în subsidiar solicită reducerea cheltuielilor de judecată stabilite de Curtea de Apel Timișoara.

Apărările formulate în cauză Recurenții - reclamanți A. - București, B. - București, C. și D. au formulat întâmpinare prin care solicită respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de Statul Român împotriva deciziei nr. 120/27.04.2023, și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate sub aspectele criticate, cu cheltuieli de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând încheierea de ședință din 4 oct. 2022, precum și decizia nr. 120 din 27 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele: În ceea ce privește recursul declarat de reclamanți împotriva încheierii de din 4 oct 2022, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a completului de judecată, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 42 pct. 13 C. proc. civ., motivat de faptul că "prin cererea de recuzare a doamnelor judecător nu au fost invocate motive suplimentare - celor analizate prin încheierea de respingere a cererii de abținere - care să genereze vreo îndoială asupra imparțialității obiective și subiective a doamnelor judecător," Înalta Curte reține următoarele Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare -nemotivarea hotărârii- deoarece, astfel trebuie calificata atât o hotărâre care nu este deloc motivata cat și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura litigiului, Din perspectiva dispozițiilor legale enunțate, Î