ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 702/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 19.08.2020, sub nr. x/2020, reclamanta UAT Comuna Călmățuiu de Sus, în contradictoriu cu pârâtul Ministerului Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.619.008,67 RON reprezentând finanțare conform Contractului de finanțare nr. x/30.10.2019, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.485.923,77 RON reprezentând daune-interese pentru prejudiciul cauzat până la data de 19.06.2020 prin neexecutarea obligației contractuale privind transferul sumelor reprezentând finanțare, obligarea pârâtului la plata de daune-interese de 1% din suma neachitată/zi de întârziere, calculate de la data de 19.06.2020 și până la data plății efective a debitului datorat, reprezentând prejudiciul viilor cauzat prin neexecutarea obligației contractuale privind transferul sumelor reprezentând finanțare; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. La 2.11.2020 a fost înregistrată cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, formulată de pârâtul Ministerului Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației. Prin încheierea pronunțată la 07.12.2020 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia dintre Secțiile civile a III-a -a V-a din cadrul Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 15.01.2021 sub nr. x/2020**. Reclamanta UAT Comuna Călmățuiu de Sus a formulat cerere modificatoare, în sensul completării cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 65.141,56 RON reprezentând daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligației contractuale privind transferul sumelor reprezentând finanțare. Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție prin care a invocat excepția necompetenței materiale funcționale a secției civile, excepția necompetenței materiale procesuale a tribunalului și excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție. La data de 16.09.2021 reclamanta UAT Comuna Călmățuiu de Sus a depus la dosar "cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată" în sensul modificării cuantumului pretențiilor la suma de 8.710.138,24 RON reprezentând daune-interese pentru prejudiciul cauzat până la data de 19.08.2021 prin neexecutarea obligației contractuale privind transferul sumelor reprezentând finanțare și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin încheierea pronunțată la 16.09.2021 a fost admisă în principiu cererea de chemare în garanție. Prin încheierea pronunțată la 30.09.2021 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția necompetenței funcționale privind judecarea cererii de chemare în garanție și a fost unită cu fondul excepția inadmisibilității, invocată de către chematul în garanție. Prin sentința civilă nr. 1651/05.11.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiată; a admis cererea de chemare în judecată modificată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Călmățuiu de Sus, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 8.710.138,24 RON cu titlul de daune-interese; a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de către pârât și a obligat chematul în garanție la plata către pârât a sumei de 8.710.138,24 RON.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1567 A din 7.11.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-pârât Ministerul Dezoltării, Lucrărilor Publice și Administratiei și de apelantul - chemat în garanție Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 1651 din 05.11.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata - reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Călmățuiu de Sus.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1567 A din 7.11.2022 au declarat recurs pârâtul Ministerul Dezoltării, Lucrărilor Publice și Administratiei și chematul în garanție Ministerul Finanțelor. 4.1. Recurentul-pârât pârâtul Ministerul Dezoltării, Lucrărilor Publice și Administratiei a invocat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Arată recurentul că instanța a omis faptul că obligația asumată de debitor (CNSP în contractul de finanțare) este afectată de modalități, astfel cum reiese din Contractul de finanțare, respectiv art. 11 alin. (2) și art. 8 alin. (3) lit. a) și lit. c). Pe cale de consecință, recurentul susține că nu se poate reține existența unei obligații pure și simple în sarcina debitorului, care să conducă la angajarea răspunderii pentru presupusul prejudiciu cauzat intimatei. Cu privire la aplicabilitatea prevederilor art. 1530 C. civ. arată că nu se poate reține în sarcina recurentului o neexecutare nejustificată, cu atât mai puțin culpabilă, a obligațiilor contractuale. Recurentul solicită a se analiza prevederile O.U.G. nr. 114/2018 și ale Ordinului nr. 2023/2019, potrivit cărora între CNSP și UAT Comuna Călmățuiu de Sus a fost încheiat contractul de finanțare nr. x/30.10.2019 prin care s-a alocat suma de 1.786.652 RON din Fondul de Dezvoltare și Investiții (FDI) pentru proiectul "Modernizarea sistemului public de iluminat stradal". În baza prevederilor O.U.G. nr. 1/2020, MDLPA s-a substituit în drepturile și obligațiile CNSP privind obiectivele de investiții finanțate prin Fondul de Dezvoltare și Investiții (FDI), fiind încheiat Protocolul de predare-primire înregistrat la CNSP cu nr. x/04.03.2020 și la MDLPA cu nr. x/01.04.2020. Prin dispozițiile O.U.G. nr. 1/2020 s-au reglementat aspecte precum: (i) Ministerul Finanțelor nu mai acordă împrumuturi din disponibilitățile contului curent general al Trezoreriei Statului pentru alimentarea Fondului de Dezvoltare și Investiții - art. XX alin. (7); (ii) pentru proiectele de investiții finanțate prin Fond, pentru care există contracte de finanțare în derulare, finanțările acordate se diminuează la valoarea cheltuielilor aferente lucrărilor efectuate si recepționate în condițiile legii la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 1/2020 - art. XX alin. (8); (iii) în situația în care există contracte de finanțare în derulare pentru care nu există cheltuieli aferente lucrărilor efectuate și recepționate în condițiile legii de către beneficiari și este prevăzut în contractul de finanțare dreptul finanțatorului de a modifica unilateral contractul, obligațiile finanțatorului de a asigura sumele necesare se aduc la îndeplinire cu respectarea limitelor prevăzute în buget - art. XX alin. (9); (iv) FDI se desființează la data încetării derulării contractelor preluate -art. XXI. Recurentul expune situația de fapt privind transmiterea circularei înregistrată la MDLPA cu nr. x/MDLPA/27.02.2020 (la CNSP cu nr. x/NCS/21.02.2020), notificării înregistrată la CNSP cu nr. x/18.02.2020, a adresei Comisiei nr. x/25.02.2020, circularei nr. x/29.07.2020, adresei nr. x/03.08.2020, înregistrată la MDLPA cu nr. x/04.08.2020, adresei MDLPA nr. 81728/2020. Având în vedere preluarea de către MDLPA a obligațiilor ce decurg din contractele de finanțare încheiate de CNSP cu beneficiarii FDI și ținând cont de faptul că, potrivit alin. (7) al art. XX din O.U.G. nr. 1/2020, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 1/2020, Ministerul Finanțelor nu mai acordă împrumuturi din disponibilitățile contului curent general al Trezoreriei Statului pentru alimentarea Fondului de Dezvoltare și Investiții, MDLPA a solicitat, la rectificarea bugetară, asigurarea de la bugetul de stat a sumei necesare pentru acoperirea acestor obligații. În raport de adresa nr. x/2020, înregistrată la MDLPA cu nr. x/2020 și de lipsa asigurării altor surse de finanțare cu această destinație, MDLPA s-a aflat în imposibilitatea de a deconta beneficiarilor sumele aferente lucrărilor efectuate si recepționate, în condițiile legii, până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 1/2020, conform prevederilor art. XX alin. (8) din O.U.G. nr. 1/2020, situație adusă la cunoștința MF prin adresa nr. x/2020. Față de aceste motive, nu se poate reține, în sarcina recurentului, o neexecutare nejustificată sau culpabilă a contractului. Învederează recurentul că instanța de apel a reținut în mod eronat că, în cauză, nu pot fi aplicate prevederile art. 1534 C. civ.. Soluția diminuării despăgubirilor se aplică și atunci când paguba a fost parțial cauzată de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor. Legiuitorul român a recunoscut inechitabilul situației în care, deși creditorul ar fi contribuit, prin fapta sa culpabilă, la producerea prejudiciului, întreaga răspundere contractuală ar fi rămas în sarcina debitorului. Recurentul arată că din conținutul prevederilor art. 1534 alin. (2) C. civ. rezultă cel puțin două axiome: (i) creditorul are, față de debitor, obligația de minimă diligentă de a evita producerea prejudiciului rezultat din neexecutarea obligației debitorului; (ii) omisiunea executării acestei obligații este sancționată cu pierderea dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul rezultat din neexecutarea obligației debitorului. Liberarea debitorului de datoria de acoperire a prejudiciului poate fi parțială, în măsura în care, cu minime diligențe ale creditorului, prejudiciul ar fi putut fi evitat doar în parte, sau total, dacă întregul prejudiciu putea fi evitat. Contrar susținerilor instanței de apel, pentru liberare, debitorul trebuie să probeze simpla posibilitate (nu și probabilitatea) evitării prejudiciului. Recurentul învederează că legea nu cuprinde o definiție a sintagmei "minimă diligență", astfel că expune definiția conform DEX. Creditorul are obligația unui bonus pater familias față de bunurile sale, inclusiv creanțele, fiind nu numai îndreptățit, dar chiar obligat să își păzească în mod prudent proprietatea. O creanță excesivă, care se augmentează prin simpla trecere a timpului, este greu sau imposibil de plătit de un debitor care, între timp, poate deveni insolvabil. De aceea, creditorul, ca un bonus pater familias, nu poate lăsa acest dezechilibru să se instaleze. Recurentul învederează că intimata a dovedit o atitudine pasivă față de debitul achitat, izvorât din sentința nr. 119/08.07.2020 pronunțată de către Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2020. În justificarea acestei concluzii, recurentul arată că UAT Călmățuiu de Sus nu a chemat în garanție Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației în respectiva cauză, astfel că a fost în imposibilitatea de a formula apărări, intimata nu a solicitat probe din care să reiasă cuantumul sumelor datorate, cauza fiind soluționată la primul termen, nu a exercitat calea de atac împotriva sentinței nr. 119/08.07.2020, a achitat A. S.R.L. doar suma de 1.436.008,67 RON, ignorând dobânzile acumulate- deși MDLPA a înaintat intimatei 1.619.008,67 RON în data de 19.08.2021-, intimata a încălcat dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, riscând, astfel, executarea silită și, urmare a comunicării somației din 09.09.2021, intimata a ales să nu conteste cuantumul evident disproporționat al cheltuielilor de executare (127.343,72 RON), ignorând prevederile Ordinului Ministrului Justiției nr. 2550/2006. Pe cale de consecință, intimata nu s-a comportat ca un bonus pater familias iar pasivitatea sa este dovedită, având în vedere și posibilitatea contractuală de a achita sumele restante din bugetul local, acestea urmând a fi decontate. Subliniază recurentul că intimata nu a fost împiedicată să efectueze o plată parțială, în spijinul dovedirii bunei sale credințe. Pe cale de consecință, apreciază că se impune diminuarea substanțială a sumelor solicitate cu titlu de daune interese. Recurentul susține că instanța de apel face o confuzie surprinzătoare între opozabilitatea hotărârii (reglementată de art. 435 C. proc. civ.) și obligativitatea acesteia, pentru terți. Noțiunea de obligativitate a hotărârii judecătorești este în strânsă legătură cu noțiunea de relativitate a efectelor hotărârii judecătorești. Relativitatea presupune o îngrădire, încadrarea în anumite limite, acest sens fiind transpus și în materie de drept procesual civil. Obligativitatea hotărârii beneficiază de consacrare expresă și presupune că hotărârea produce efecte numai între părți si succesorii acestora. Hotărârea judecătorească nu produce efecte în mod direct față de terți, cât timp terțul (recurentul, în cauză) nu a fost parte în proces, nu a susținut vreo pretenție, nu a formulat apărări și nici nu a beneficiat de garanții procedurale. Ca atare, dat fiind faptul că hotărârea conturează un fapt juridic nou în ordinea juridică, terții nu-l pot ignora, astfel încât hotărârea produce efecte în mod indirect și față de aceștia, dar exclusiv pe tărâmul opozabilității. Obligativitatea efectelor și imposibilitatea punerii în discuție, a reluării dezbaterilor judiciare, rămân aplicabile sferei părților, care au avut posibilitatea să-și afirme pretențiile și să-și apere poziția în cadrul unui proces desfășurat în prezența lor, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale. Opozabilitatea hotărârii judecătorești față de terți înseamnă obligația acestora de a respecta situația juridică născută prin acea hotărâre, însă nu presupune obligativitatea efectelor hotărârii fată de terți și nici imposibilitatea contestării celor tranșate pe cale jurisdicțională, în procesul în care nu au participat. Autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești funcționează cu valoare absolută față de părțile din procesul finalizat prin respectiva hotărâre, dar are caracter relativ fată de terți. Relativ la cuantumul dobânzilor (8.710.138,24 RON) la plata cărora a fost obligată intimata în cadrul dosarului nr. x/2020, nu se poate retine în sarcina recurentului (terț în respectiva cauză) obligația de a achita o sumă la care nu a fost obligată și pe care nu a avut posibilitatea de a o contesta. În subsidiar, învederează că potrivit dispozițiilor contractului de finanțare încheiat între MDLPA și intimată, recurentul ar putea fi obligat, cel mult, la plata dobânzii legale pentru sumele achitate intimatei la data de 19.08.2021, fiind evident că MDLPA nu poate suporta plata unor dobânzi de întârziere excedentare, calculate în baza unei clauze penale excesive prevăzute într-un contract încheiat între intimată și societatea A. S.R.L.. Recurentul solicită a fi analizate și argumentele din cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor, depusă la fondul cauzei. 4.2. Recurentul- chemat în garanție Ministerul Finanțelor a invocat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Învederează recurentul că instanța a interpretat și aplicat eronat prevederile legale referitoare la competența materială funcțională a secției civile și a calificat greșit natura raporturilor juridice dintre părți respectiv, natura juridica a acțiunii - cererii de chemare in garanție. Interpretarea potrivit căreia, în cauză, ar fi incidente dispozițiile art. 123 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. echivalează cu lăsarea fără aplicabilitate a dispozițiilor Legii contenciosului administrativ. Aceste prevederi legale au natura juridică a dreptului comun în materie, iar Legea nr. 554/2004 are natura unui act normativ special derogatoriu, care se aplică cu prioritate potrivit principiului specialia generalibus derogant, sens în care recurentul invocă prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Specificul raporturilor dintre persoana care se pretinde a fi vătămată și autoritatea publică determină incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 554/2004. Facând referire la prevederile art. 22 C. proc. civ., recurentul arată că judecătorul nu poate schimba cauza acțiunii care i-a fost dedusă judecății, trecând peste hotărârea reclamantului, ci este ținut ca, observând cauza acțiunii astfel cum a fost construită de autor, să-i aplice textul de lege incident. Prin cererea de chemare în garanție, pârâtul s-a limitat la a arăta doar faptul că a efectuat demersuri pe lângă Ministerul Finanțelor, în vederea asigurării de la bugetul de stat a sumelor necesare pentru îndeplinirea obligațiilor față de reclamanta UAT Comuna Călmățuiu de Sus, fără a mai arăta, în concret, care sunt pretențiile efective pe care le are față de Ministerul Finanțelor, în ipoteza în care ar fi admisă cererea de chemare în garanție. Arată recurentul că solicitarea unei instituții de a obliga Ministerul Finanțelor la alocarea unor sume de bani, indiferent care ar fi temeiul acestei cereri, intră sub incidența dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, cererea având natura juridică a unei acțiuni în contencios administrativ. Cererea având ca obiect alocarea unor fonduri, trebuie formulată în primul rând de către un ordonator principal de credite și se adresează Ministerului Finanțelor, fiind soluționată în urma parcurgerii unei proceduri administrative. Recurentul susține că trebuie să se facă distincție între două categorii de raporturi juridice, născute între două categorii de persoane/instituții și care au neîndoielnic naturi juridice diferite, astfel: (i) pe de o parte, raporturile juridice existente între reclamanta Comuna Călmățuiu de Sus și paratul MLPDA, raporturi juridice izvorâte din contractul încheiat între părți și care intră sub incidența actelor normative care au reglementat această convenție și, (ii) pe de altă parte, raporturile juridice dintre MLPDA, în calitate de ordonator principal de credite și Ministerul Finanțelor, raporturi juridice de drept public, guvernate de Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, sens în care recurentul face referire la procedura bugetară și invocă prevederile art. 1 alin. (1), art. 28 lit. e), art. 34 alin. (1), art. 47 alin. (5) și alin. (6), art. 22, art. 2 pct. 21 din Legea nr. 500/2002. Pe cale de consecință, cererea de chemare în garanție are natura juridică a unei acțiuni în contencios administrativ, iar instanța/secția instanței competentă material - funcțional să o soluționeze este secția de contencios administrativ. Invocând incidența prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, recurentul susține că o acțiune ce are ca obiect obligarea unei autorități publice centrale la efectuarea unui demers administrativ-emiterea unui act administrativ (în sensul alocării unor resurse financiare), se soluționează în fond de către secția de contencios administrativ a Curții de Apel. Totodată, recurentul învederează că instanța a respins în mod eronat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, față de prevederile art. 72 alin. (1) C. proc. civ. și dispozițiile art. 16 alin. (2) și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Decizia nr. 2830 din 31.05.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. În cauză, raporturile juridice s-au născut între reclamanta UAT Comuna Călmățuiu de Sus și pârâta CNSP, prin încheierea contractului de finanțare nr. x/30.10.2019 iar, pe de altă parte, sumele alocate în vederea desfășurării respectivului contract fac parte din Fondul de dezvoltare și investiții, fond gestionat de către pârâtul MLPDA. În materia contenciosului administrativ, chemarea în garanție are o reglementare de strictă interpretare la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dispoziție care prevede că persoana care a elaborat, a emis sau a încheiat actul administrativ atacat ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, chemată în judecată în condițiile art. 16 alin. (1) din acest act normativ pentru plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere, poate chema în garanție pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul. Prin urmare, având în vedere că dispozițiile Legii nr. 554/2004 reglementează o singură situație în care cererea de chemare în garanție este admisibilă, per a contrario, în oricare altă situație cererea de chemare în garanție este inadmisibilă, aceasta fiind incompatibilă cu procedura specială, derogatorie de la dreptul comun, a contenciosului administrativ. În ipoteza în care instanța apreciază că nu sunt incidente dispozițiile specifice materiei de contencios administrativ și fiscal, ci dreptul comun, cererea de chemare în garanție nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 72 alin. (1) C. proc. civ., respectiv condiția interesului și a legăturii de dependență și subordonare între cererea principală de chemare în judecată și cererea subsidiară de chemare în garanție. Raportul juridic în temeiul căruia reclamanta solicită pretențiile deduse judecății este determinat în mod expres prin contractul încheiat între aceasta, în calitate de beneficiar, și CNSP în calitate de finanțator, aspect care întemeiază raționamentul juridic potrivit căruia Ministerul Finanțelor nu este titularul niciunei obligații de plată în raport cu reclamanta, iar pârâtul MLPDA, la data solicitării deconturilor deținea atributul de a gestiona Fondul de Dezvoltare și Investiții. Cu privire la cererea ce a făcut obiectul adresei nr. x/04.08.2020, recurentul învederează că între momentul solicitării deconturilor de către reclamantă și momentul solicitării suplimentării bugetului de stat de către pârâtul MLPDA, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 1/2020 care prevede faptul că, după intrarea sa în vigoare, Ministerul Finanțelor nu mai acordă împrumuturi din disponibilitățile contului curent general al Trezoreriei Statului pentru alimentarea Fondului de Dezvoltare și Investiții. Faptul că de la data solicitării deconturilor, până la data efectuării demersurilor suplimentării bugetului de stat de către pârâta MLPDA (aproximativ 10 luni de zile), au intervenit anumite modificări legislative care au avut drept consecință neacordarea împrumuturilor de către Ministerul Finanțelor, nu reprezintă un motiv pentru a atrage răspunderea recurentului, întrucât pârâta MLPDA, în calitatea sa de gestionar al Fondului de Dezvoltare și Investiții, la data solicitării decontului de către reclamantă, avea obligația de a depune diligentele necesare suplimentării bugetului de stat cu celeritate, propria sa culpă nefiind de natură a justifica formularea unei cereri de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor. În susținerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în garanție, recurentul invocă jurisprudența națională: Decizia nr. 1631/15.10.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021 de către Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, decizia civilă nr. 1723/27.06.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2020 de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sentința civilă nr. 113/19.01.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Cluj, Decizia nr. 2959/24.11.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Cu privire la fondul cererii de chemare în garanție, recurentul invocă prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018, O.U.G. nr. 1/2020, art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 și susține că este nefondată cererea întrucât, nu există temei pentru cuprinderea sumelor solicitate în bugetul de stat al pârâtei MLDPA în vederea decontării către beneficiari a sumelor aferente lucrărilor efectuate, recepționate și neplătite până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 1/2020. Aspectul potrivit căruia, MLPDA a efectuat demersuri în vederea suplimentării bugetului de stat, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 1/2020 și implicit răspunsul Ministerului Finanțelor potrivit căruia nu există temei legal pentru solicitarea pârâtei, nu este un aspect de natură a atrage răspunderea recurentului. Din contră, prejudiciul invocat de către reclamantă, respectiv neachitarea facturilor indicate de către aceasta se află în legătură de cauzalitate cu modul de gestionare a Fondului de Dezvoltare și Investiții de către MLPDA, putând fi eventual reținută răspunderea acestuia pentru fapta sa de a nu depune diligentele necesare în vederea decontării reclamantei sumelor cuvenite ca urmare a încheierii Contractului nr. x/30.10.2019. În concluzie, recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei apelate, cu consecința trimiterii cauzei spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Apărările formulate în cauză Ministerul Dezoltării, Lucrărilor Publice și Administratiei a formulat întâmpinare la recursul promovat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor, prin care a solicitat respingerea căii de atac. Învederează recurentul-pârât că cererea de chemare în garanție a fost formulată în temeiul prevederilor art. 72 din C. proc. civ., iar sursa de finanțare este bugetul de stat, astfel că nu se poate reține inadmisibilitatea cererii. Susținerile recurentului-chemat în garanție au caracter nefondat în raport de prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018, art. XXIV din O.U.G. nr. 1/2020, art. 8 alin. (3) lit. a) din Contractul de finanțare nr. x/30.10.2019. Relativ la interesul recurentului-pârât, arată că în situația admiterii cererii de chemare în judecată, Ministerul Dezoltării, Lucrărilor Publice și Administratiei se va afla în imposibilitatea de a achita sumele stabilite de instanța de judecată, sens în care invocă prevederile art. XX alin. (7) și alin. (8) din O.U.G. nr. 1/2020. Recurentul-pârât învederează că, în realitate, argumentele Ministerului Finanțelor reprezintă apărări în sensul netemeiniciei acțiunii formulată de UAT Comuna Călmățuiu. Arată că nu se poate reține culpa recurentului-pârât în ceea ce privește intervalul de 10 luni scurs între data solicitării deconturilor și cea a efectuării demersurilor necesare suplimentării bugetului de stat, întrucât această întârziere se datorează în exclusivitate intimatei reclamante. În susținerea argumentelor, recurentul-pârât invocă prevederile art. 17 alin. (3), art. 4 lit. d), art. 5 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul comun MF-CNSP nr. 2023/173/2019 și arată că, în cauză, culpa aparține exclusiv intimatei-reclamante. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile sunt nule pentru considerentele ce urmează să fie expuse. II.1 În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Dezoltării, Lucrărilor Publice și Administratiei: Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. În esență, prin criticile formulate, subsumate de către recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta a învederat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1350, art. 1530, art. 1534 C. civ., O.U.G. nr. 114/2018, ale Ordinului nr. 2023/2019, O.U.G. nr. 1/2020. Deși în conținutul memoriului de recurs se fac referiri la multiple texte de lege pretins încălcate, criticile nu sunt unele propriu-zise și nu pot face obiect concret de analiză pentru instanța de recurs, întrucât, în realitate, recurentul a reluat ad litteram criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței de apel. Recurentul, cu o motivație identică, ce nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate provoca o nouă devoluțiune a cauzei, demers căruia îi corespunde, în realitate, cererea sa de recurs, având în vedere că nu sunt formulate veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. În speță, deși recurentul-pârât a susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, în condițiile în care partea nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raționamentul instanței de apel. Prin urmare, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia atacată și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Această exigență legală nu este îndeplinită de memoriul formulat de pârât împotriva hotărârii din apel, observându-se că, fie acesta susține critici de netemeinicie, cu trimitere la elementele de fapt ale cauzei ori la materialul probator administrat-corespondența dintre părți-, fie invocă argumente de nelegalitate care ignoră, însă, coordonatele judecății înfăptuite în etapa procesuală a apelului. În această din urmă categorie se înscriu, spre exemplu, criticile privind modalitatea în care s-au derulat raporturile juridice dintre părți ca urmare a încheierii contractului nr. x/30.10.2019, aplicarea clauzelor cuprinse la art. 11 alin. (2) și art. 8 alin. (3) lit. a) și lit. c) din convenție și lipsa culpei pârâtului în executarea obligațiilor contractuale. Aceste critici ignoră faptul că în analiza sa -întemeiată pe evaluarea probelor și a situației juridice a dreptului invocat- instanța de apel a analizat prevederile contractuale invocate de parte și modificările O.U.G. nr. 114/2018, prin raportare la adoptarea O.U.G. nr. 1/2020 pe parcursul derulării convenției. Cu referire la argumentele Ministerului Dezoltării, Lucrărilor Publice și Administratiei, în calitate de succesor al Comisiei Naționale de Strategie și Prognoză, instanțele de fond au statuat că prevederile O.U.G. nr. 1/2020 nu sunt incidente raportului juridic dedus judecății în considerarea situației de fapt stabilite, ce relevă că lucrările de investiții au fost finalizate anterior intrării în vigoare a respectivului act normativ, relevante fiind prevederile art. XX alin. (8) din O.U.G. nr. 1/2020. Prin memoriul de recurs, pârâtul nu a adus critici punctuale deciziei atacate prin care s-a reținut că nu este incidentă în cauză ipoteza la care face referire partea atunci când indică prevederile art. 11 alin. (2) din contract. Anume, instanța a reținut că teza invocată de parte este reglementată de prevederile alin. (9) ale art. XX din O.U.G. nr. 1/2020, vizând contractele în curs dar pentru care nu au fost recepționate lucrările de investiții, or nu acesta este raportul juridic dedus judecății. În egală măsură, în raport cu dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ., instanța de apel a analizat prevederile contractuale stipulate la art. 8 alin. (3) lit. b) și lit. c) din contract și a dezvoltat argumentele pentru care nu a validat raționamentul pârâtului. Totodată, se constată că întreaga argumentație din memoriul de recurs reprezintă o reluare cvasi ad litteram a susținerilor cuprinse în cererea de apel. În memoriul de recurs, cu referire la dosarul nr. x/2020, pârâtul a dezvoltat suplimentar față de continutul cererii de apel doar aspecte teoretice privind opozabilitatea și obligativitatea hotărârii, sens în care a învederat că instanța de apel face o confuzie între acestea, fără a indica, în concret, raționamentul logico-juridic care să susțină o pretinsă înțelegere greșită a respectivelor noțiuni de către instanță. De altfel, curtea de apel a analizat criticile privind incidența prevederilor art. 1534 C. civ. și cele referitoare la atitudinea reclamantei din dosarul nr. x/2020 și a reținut că sentința nr. 119/8.07.2020 este opozabilă ca un fapt juridic restrâns, având puterea unui mijloc de probă și că în faza procesuală a apelului Ministerul Dezoltării, Lucrărilor Publice și Administratiei nu a invocat nici o apărare concretă de natură a conduce la o altă soluție decât cea cuprinsă în hotărârea pronunțată în respectiva cauză. Nesocotind aceste dezlegări ale instanței de apel fără să le combată în vreun fel, partea a reluat în cuprinsul memoriului de recurs argumentele expuse în apel referitoare la faptul că reclamanta a achitat societății A. S.R.L. doar o parte din suma rambursată de pârât, precum și pe acelea privind pasivitatea reclamantei (lipsa formulării unei cereri de chemare în garanție a Ministerului Dezoltării, Lucrărilor Publice și Administratiei în dosarul nr. x/2020, lipsa formulării unei contestații la executare privind cuantumul cheltuielilor de executare -127.343,72 RON-). Or, motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurentul critică soluția primei instanțe și ignoră, nepermis procedural, considerentele hotărârii recurate pe baza cărora instanța de apel a apreciat cu privire la netemeinicia acestora. În calea extraordinară de atac a recursului, ceea ce constituie obiect al judecății este exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept, iar în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă. În alți termeni, întinderea controlului judiciar al instanței de recurs este condiționată de conținutul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, astfel încât nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs. În consecință, cum recurentul nu tinde, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, simplele susțineri formulate prin cererea de apel și reiterate, ca atare, prin memoriul de recurs, nu pot fi deduse spre examinare instanței de recurs, ca fiind critici de nelegalitate. Prin urmare, se constată că recurentul-pârât nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, astfel încât nu este posibilă verificarea legalității deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același cod. II.2. Cu privire la recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor: Înalta Curte constată că nici în cadrul recursului chematului în garanție nu sunt invocate critici de nelegalitate ale deciziei recurate, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocat formal. În debutul memoriului de recurs, chematul în garanție arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la competența materială și că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 123 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. În continuare, făcând trimitere la prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 22 C. proc. civ., la procedura și principiile reglementate de Legea nr. 500/2002, partea arată că instanța/secția instanței competentă material și funcțional să soluționeze cererea de chemare în garanție -care are natura unei acțiuni în contencios administrativ- este secția de contencios administrativ. Totodată, recurentul-chemat în garanție arată că instanța a respins în mod eronat excepția necompetenței materiale procesuale a tribunalului, sens în care invocă prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și susține că "o acțiune ce are ca obiect obligarea unei autorități publice centrale la efectuarea unui demers administrativ-emiterea unui act administrativ (în sensul alocării unor resurse financiare) se soluționează în fond de către secția de contencios administrativ a Curții de Apel." Înalta Curte reține că prin cererea de apel chematul în garanție a criticat hotărârea tribunalului sub aspectul omisiunii instanței de fond de a soluționa excepția necompetenței Tribunalului București, secția civilă arătând că "instanța nu a analizat/nu s-a pronunțat asupra excepției necompetenței materiale funcționale a secției civile, calificând în mod greșit natura raporturilor juridice dintre părți și, pe cale de consecință, natura juridică a acțiunii-cererii de chemare în garanție" (pag. 1 a cererii de apel), respectiv "instanța nu a analizat/nu s-a pronunțat asupra excepției necompetenței materiale procesuale a tribunalului" (pag. 4 a cererii de apel). Astfel învestită, instanța de control judiciar a verificat dacă tribunalul a omis a analiza excepția necompetenței materiale funcționale invocată de chematul în garanție prin întâmpinarea depusă la instanța de fond și a reținut că excepția a fost respinsă prin încheierea din 30.09.2021. Din considerentele hotărârii recurate reiese că instanța de apel nu a efectuat o analiză proprie a incidenței prevederilor art. 123 C. proc. civ., nefiind învestită cu o astfel de critică. În acest context, motivele de recurs nu vizează dezlegările instanței de apel- în limitele învestirii- privind caracterul nefondat al criticii din apel referitoare la pretinsa omisiune a instanței de fond de a se pronunța cu privire la excepția invocată de parte, prin întâmpinare. Câtă vreme, prin cererea de apel, chematul în garanție nu a criticat dezlegările tribunalului din încheierea din 30.09.2021, ci a pretins o omisiune a instanței de fond de a se pronunța cu privire la excepția invocată de parte, se constată imposibilitatea analizării de către instanța de recurs a unor critici ce nu au fost supuse dezbaterii și analizei instanței de apel. Sub un alt aspect, recurentul-chemat în garanție a susținut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât instanța de apel ar fi respins în mod eronat excepția inadmisibilității acțiunii, prin raportare la prevederile art. 28 alin. (1) coroborate cu dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și art. 72 C. proc. civ., precum și la practica judiciară invocată de parte. Or, niciunul din argumentele indicate în memoriul de recurs nu se grefează pe statuările instanței de apel care a arată că dispozițiile art. 28 consacră completarea Legii speciale nr. 554/2004 cu normele dreptului comun, iar ipoteza reglementată de art. 16 alin. (2) din legea contenciosului administrativ-introducerea în cauză a superiorului ierarhic- nu exclude posibilitatea de a formula o cerere de chemare în garanție, în alte situații. Curtea de apel a analizat admisibilitatea cererii de chemare în garanție inclusiv prin prisma îndeplinirii condițiilor reglementate de art. 72 C. proc. civ., sens în care a reținut interesul pârâtului de a formula cererea și existența unei legături între cererea de chemare în judecată și cererea de chemare în garanție. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În acest context, se observă, de plano, că întreaga motivare din memoriul de recurs privind excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul motivelor de apel, care au fost, deja, analizate și dezlegate de instanța devolutivă de control judiciar. Așa cum s-a arătat anterior, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei recurate. Aceleași considerente se impun și restului criticilor recurentului ce privesc fondul cererii de chemare în garanție, nefiind expuse argumente de nelegalitate care să combată raționamentul instanței de apel privind obligația chematului în garanție de a rambursa pârâtului sumele datorate în baza contractului de finanțare aflat în derulare la data de 9.01.2020. Instanța de apel a statuat în sensul că interdicția acordării împrumuturilor prevăzută de art. XX alin. (7) din O.U.G. nr. 1/2020 nu se referă la situația lucrărilor finalizate și recepționate pentru care sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (2) lit. a) și art. XX alin. (8) din același act normativ. Recurentul nu a realizat o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept și aptă de cenzură de legalitate, ci s-a limitat la a relua întocmai motivele de apel. Însă, așa cum s-a mai arătat în cuprinsul prezentei hotărâri, pentru a putea fi analizate, criticile de nelegalitate prevăzute la art. 488 C. proc. civ. trebuie să se fundamenteze pe conținutul hotărârii instanței de apel, întrucât instanța de recurs are a examina legalitatea acestei hotărâri, nu a judeca, în afara hotărârii recurate, motive de fapt ori de drept invocate de părțile litigante în susținerea pretențiilor deduse judecății la judecata în fond a cauzei. Deși memoriul de recurs se întinde pe mai multe pagini, modalitatea de formulare a criticilor denotă o nesocotire a cadrului procesual dat de exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, a rolului și funcției acestuia, care constau doar în examinarea conformității hotărârii atacate cu legea (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.) din perspectiva motivelor limitativ reglementate prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Ca atare, cum, în speță, nu se poate proceda la o încadrare a susținerilor formulate de către chematul în garanție Ministerul Finanțelor prin cererea de recurs în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, devine incidentă sancțiunii nulității recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.