ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 660/2023

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 06 februarie 2019, sub dosar nr. x/2019, reclamantul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a chemat în judecată pe pârâții A., B., C., D. și Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, solicitând obligarea acestora în solidar la plata sumei de 370.867,2 RON, reprezentând prejudiciul creat Fondului de ameliorare a fondului funciar, din care 294.666,4 RON reprezintă debit principal, iar 76.200,8 RON reprezintă obligațiile accesorii, respectiv dobânzi (45.850,12 RON) și penalități de întârziere (30.350,64 RON), aferente perioadei 31.10.2013 - 10.07.2015, fiecare dintre pârâții persoane fizice datorând suma de 92.716,8 RON. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k), art. 192 și urm., art. 451 C. proc. civ., art. 1349, art. 1357-1359, art. 1373, art. 1381-1382 C. civ., art. 92 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, precum și dispozițiile O.U.G. nr. 82/2011, ale Legii nr. 138/2004, ale H.G. nr. 1872/2005 și ale H.G. nr. 30/2017. Prin încheierea din data de 14 februarie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale, invocată din oficiu, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 21 februarie 2019, sub nr. x/2019**.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 3056 din 18 decembrie 2019, Tribunalul București – secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1414A din 22 octombrie 2021, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de către reclamant împotriva sentinței.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1414A din 22 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a precizat că, deși instanța de apel a reținut, în mod corect, că suma pretinsă reprezintă taxă datorată Fondului de ameliorare a fondului funciar, fiind, deci, bugetară, iar nu civilă, aceasta nu a avut în vedere dispozițiile art. 110 alin. (1) și (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, art. 2 pct. 42 din Legea 500/2002 privind finanțele publice, respectiv art. 92 alin. (5) din Legea fondului funciar nr. 18/1991. A mai susținut reclamantul și că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile legale din care rezultă caracterul creanței pretinse, ca fiind bugetară, aflată sub incidența dispozițiilor Codului de procedură fiscală, respectiv prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, art. 3 pct. 2 din Legea nr. 69/2010 și art. 1 din Legea nr. 500/2002. Reclamantul a afirmat și că, ținând cont de natura creanței pretinse, respectiv creanță fiscală, termenul de prescripție de 3 ani, reținut de instanța de apel nu respectă prevederile legale anterior menționate întrucât această creanță este supusă termenului de prescripție de 5 ani. Astfel, a susținut că se poate constata că, pornind de la data de 18 februarie 2014, data producerii prejudiciului reclamat prin acțiune, astfel cum se reține în decizia apelată, se poate observa că acțiunea a fost înregistrată în interiorul termenului de prescripție de 5 ani, mai precis în data de 06 februarie 2019. Totodată, a arătat și că, potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., "prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea", astfel încât momentul în care au fost cunoscute persoanele responsabile este cel al emiterii Notei de control nr. x/04.01.2019. A mai susținut reclamantul și că data de la care prejudiciul total a devenit cert este data rămânerii definitive a Deciziei nr. 35/14.08.2015 a Curții de Conturi, ca efect al pronunțării, în dosarul nr. x/2015, a deciziei nr. 4446/11.12.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal. De asemenea, a afirmat și că, potrivit pct. 210 par. 4 din Anexa la H.G. nr. 155/2014, "în condițiile în care instanța de fond admite în totalitate sau în parte acțiunea entității împotriva măsurilor dispuse prin decizie, verificarea modului de ducere la îndeplinire a acestora se suspendă până la soluționarea irevocabilă a cauzei (exercitarea tuturor căilor de atac împotriva hotărârii instanței de fond), în ceea ce privește măsurile anulate prin hotărâre judecătorească." A precizat că, întrucât Decizia nr. 35/14.08.2015 a Curții de Conturi a fost anulată, sub aspectul măsurii II.2, prin sentința nr. 976/22.03.2016 a Curții de Apel București, în raport de dispozițiile pct. 210 par. 4 din Anexa la H.G. nr. 155/2014, prescripția a început să curgă cel mai devreme de la data pronunțării deciziei nr. 4446/11.12.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, când titularul dreptului la acțiune a cunoscut această împrejurare, nefiind împlinit nici termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. De asemenea, a afirmat că, urmare a rămânerii definitive a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 35/14.08.2015, reclamantul a efectuat verificări proprii prin organele sale de control, fiind emisă Nota de control nr. x/04.01.2019. A susținut reclamantul și că, la data rămânerii definitive a Deciziei nr. 35/14.08.2015 a Curții de Conturi, era cunoscut doar prejudiciul total, în cuantum de 663.000 RON, nefiind identificate persoanele responsabile de producerea prejudiciului, precum și cuantumul prejudiciului stabilit în sarcina pârâților, calculat din totalul prejudiciului produs. Astfel, a indicat că prejudiciul total a devenit cert abia la data pronunțării deciziei nr. 4446/11.12.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, iar cuantumul total al prejudiciului stabilit în sarcina fiecărui pârât a devenit cert la data întocmirii Notei de control nr. x/04.01.2019. Prin urmare, a afirmat că sunt eronate considerentele instanței de apel, potrivit cărora reclamantul a stat în pasivitate timp de 5 ani, până la elaborarea notei de control, întrucât ministerul a întreprins toate măsurile legale care s-au impus în vederea recuperării creanței fiscale, reprezentată de prejudiciul creat Fondului de ameliorare a fondului funciar.

Apărările formulate în cauză În data de 04.11.2022, în termenul legal, a formulat întâmpinare pârâta Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În dezvoltarea întâmpinării a arătat că, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) lit. k) din O.U.G. nr. 82/2011, ANIF emite avize tehnice pentru instalațiile care se amplasează și construcțiile care se execută în zona amenajărilor de îmbunătățiri funciare din administrarea sa. Prin avizele tehnice emise de ANIF se constată existența sau inexistența lucrărilor de îmbunătățiri funciare pe terenul respectiv, iar atunci când aceste lucrări există, avizul se acorda sub condiția protejării lor. A precizat că avizul ANIF nu are rol de scoatere din circuitul agricol al unui teren, decizia de aprobare a scoaterii din circuitul agricol fiind emisă de organismele menționate în Ordinul nr. 897/2005. Drept urmare, a afirmat că, în condițiile în care ANIF nu are atribuții exprese în emiterea avizului de scoatere din circuitul agricol a terenurilor, aceasta nu poate fi responsabilă de producerea prejudiciului a cărui recuperare se solicită în prezenta cauză. Privitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, a considerat ca fiind întemeiate susținerile instanței de fond, care a admis excepția și a respins cererea de chemare în judecată. A precizat că, în motivarea recursului, reclamantul susține că momentul de la care ar trebui să curgă termenul general de prescripție de 3 ani este data de 04 ianuarie 2019, când a fost emisă Nota de control nr. x, întocmită tardiv, în afara termenului de prescripție de 3 ani, raportat la data la care reclamantul a cunoscut, fără dubiu, paguba și trebuia să cunoască și persoanele responsabile de producerea ei. De asemenea, a mai menționat și că, prin acest document, se încearcă crearea unei aparente similitudini cu situația prevăzută de dispozițiile art. 252 alin. (1) din Codul Muncii referitoare la răspunderea disciplinară a salariaților, invocându-se răspunderea civilă delictuală. A arătat că instanța însă, în mod corect, a constatat faptul că data producerii prejudiciului invocat de reclamant este data restituirii sumei de 663.000 RON către S.C. E. S.R.L., respectiv data de 18.02.2014, din acest moment începând să curgă termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 2517 C. civ., raportate la dispozițiile art. 2528 C. civ. A afirmat că, întrucât legiuitorul nu a instituit pentru acțiunea în răspundere civilă delictuală termene speciale de prescripție, aplicabil fiind termenul general de prescripție de 3 ani, se înțelege că data de la care păgubitul trebuia să cunoască pe cel care răspunde de producerea pagubei nu poate fi decât înăuntrul termenului de 3 ani de la data de la care acesta a cunoscut paguba. A susținut că, în speță, data de la care reclamantul trebuia să cunoască paguba este clar stabilită, respectiv 18.02.2014, când a fost restituită taxa prevăzută de Legea nr. 18/1991, iar data de la care reclamantul a cunoscut paguba și trebuia să cunoască și pe cei responsabili de producerea ei este 17.07.2015, data Procesului-verbal de constatare întocmit de către Curtea de Conturi. De asemenea, a mai indicat și că momentul de la care reclamantul avea obligația recuperării pagubei este clar stabilit, respectiv data emiterii deciziei Curții de Conturi, 14.08.2015, prin care s-a dispus măsura recuperării pagubei, fiind calculate și accesoriile, în sumă totală de 171.451,80 RON. A arătat că în mod corect a fost constatat că responsabilitatea în ceea ce privește corectitudinea și legalitatea cererii de restituire a taxei către solicitant, aparține reclamantului care, prin intermediul organelor din subordine, avea obligația să verifice documentația depusă, astfel că presupusul prejudiciu este preexistent actelor emise de alte organe cu atribuții de control. În ceea ce privește susținerea reclamantului referitoare la natura juridică a creanței, în sensul că aceasta ar fi de natură fiscală și termenul de prescripție aplicabil ar fi de 5 ani, a susținut că taxa plătită de S.C. E. S.R.L. are natură fiscală, dar vizează doar raportul juridic de fond și nu se transferă și asupra raportului născut ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite. Astfel, în speță, creanța care reprezintă valoarea prejudiciului își păstrează caracterul civil, fiindu-i aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, instituit de art. 2517 C. civ. În data de 08.11.2022, în termenul legal, au formulat întâmpinări și intimații-pârâți D., C., B. și A., prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. În dezvoltarea apărărilor, pârâții au arătat că instanța de apel a reținut în mod corect că, potrivit dispozițiilor art. 92 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, taxa achitată de S.C. E. S.R.L. este o creanță fiscală doar în raportul dintre această societate, beneficiară a scoaterii din circuitul agricol a unui teren, și minister, beneficiar al Fondul de ameliorare a fondului funciar, iar caracterul fiscal nu se transferă în pretenția opusă pârâților în temeiul răspunderii civile delictuale. Au arătat pârâții că, prin acțiunea introductivă, au fost chemați în judecată pentru a fi obligați la plata unor sume reprezentând prejudiciul creat Fondului de ameliorare a fondului funciar și nu la plata unei taxe din care se constituie respectivul fond. Astfel, a fost stabilită natura civilă a raportului juridic și implicit, natura civilă a pretențiilor formulate în contradictoriu cu pârâții, precum și termenul de prescripție de 3 ani, aplicabil acțiunilor în recuperarea prejudiciilor cauzate printr-o faptă ilicită. Au mai susținut pârâții că reclamantul nu poate înlătura caracterul civil al raportului juridic delictual, care constituie temeiul pretențiilor formulate și căruia îi este aplicabil termenul general de prescripție, prevăzut de art. 2517 C. civ., care a început să curgă conform dispozițiilor art. 2528 C. civ. Au aratat și că sunt lipsite de relevanță dispozițiile legale invocate de reclamant pentru demonstrarea caracterului fiscal al creanței și implicit al termenului de prescripție de 5 ani, precum art. 92 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, art. 3 pct. 2 din Legea nr. 69/2010, art. 1 și art. 2 pct. 42 din Legea nr. 500/2002, cât timp caracterul fiscal al taxei nu vizează raportul dintre pârâți și reclamant. Pârâții au indicat că, spre deosebire de o creanță de natură civilă, creanța fiscală este un act juridic declarativ de drepturi și obligații, care este executoriu prin el însuși, fără a fi necesară promovarea unei acțiuni în justiție pentru a obliga debitorul la plată, titlul de creanță devenind titlu executoriu prin simpla ajungere la scadență. Au mai afirmat și că în mod corect instanța de apel a apreciat că termenul de prescripție este de 3 ani, iar momentul producerii prejudiciului este data restituirii sumei de 663.000 RON către S.C. E. S.R.L., respectiv 18.02.2014. Au arătat pârâții și că nu poate fi primită susținerea potrivit căreia prejudiciul a devenit cert la data pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul privind contestația împotriva raportului Curții de Conturi, deoarece reclamantul a restituit taxa către S.C. E. S.R.L. în 18.02.2014, paguba producându-se la momentul restituirii taxei, prevederile art. 2528 C. civ. referindu-se la cunoașterea pagubei, iar nu a cuantumului acesteia. Cu atât mai mult nu reprezintă momentul de începere a cursului prescripției Nota de control nr. x/04.01.2019, întocmită de către o direcție internă a reclamantului în afara termenului general de prescripție de 3 ani, pentru a crea o aparență de legalitate a unui nou moment de început al termenului de prescripție. Ca atare, au susținut că, la data restiturii taxei, reclamantul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Au afirmat că nu există nicio reglementare legală potrivit căreia momentul pronunțării deciziei nr. 4446/11.12.2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal să reprezinte după caz, momentul începutului cursului termenului de prescripție, respectiv o cauză de suspendare sau de întrerupere a cursului termenului de prescripție. Cât privește dispozițiile pct. 210 par. 4 din Anexa la H.G. nr. 155/2014, au arătat că reclamantul confundă suspendarea verificării modului de ducere la îndeplinire a măsurilor stabilite prin decizia Curții de Conturi, de către această instituție, cu suspendarea prescripției dreptului material la acțiune în recuperarea pagubei. În data de 16.11.2022, în termenul legal, intimații-pârâți D., B., A. și C. au formulat răspunsuri la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, prin care au menționat că sunt de acord cu aceasta. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează. Cu titlu prealabil, se impune precizarea că, prin cererea introductivă de instanță, reclamantul a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 370.867,2 RON, reprezentând prejudiciul creat Fondului de ameliorare a fondului funciar. În dezvoltarea cererii, reclamantul a susținut că, prin Decizia nr. 35/14.08.2015 a Curții de Conturi, s-au constatat abateri de la legalitate și regularitate, constând în amplasarea unor construcții noi (centrală fotovoltaică) pe un teren agricol situat în extravilanul comunei Osica de Sus, jud. Olt, fără a se obține în prealabil avizele și aprobările necesare scoaterii definitive a terenului aferent din circuitul civil agricol și fără achitarea taxei prevăzute de Legea fondului funciar nr. 8/1991 către reclamant, valoarea acestor abateri fiind în sumă totală de 834.451,80 RON, prin măsura II.2 din decizie fiind dispusă efectuarea demersurilor ce se impun pentru recuperarea sumei, reținând în sarcina fiecăruia dintre pârâții persoane fizice câte 92.716,8 RON. Reclamantul a arătat că această decizie a rămas definitivă la data de 11.12.2018, când, prin decizia nr. 4446/11.12.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, a fost casată, în parte, sentința civilă nr. 976/22.03.2016 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a fost menținută măsura II.2 din decizia Curții de Conturi. În susținerea pretenției formulate, reclamantul a precizat că prejudiciul produs Fondului de ameliorare a fondului funciar constă în restituirea, prin ordinul de plata nr. x/18.02.2014, a sumei de 663.000 RON către S.C. E. S.R.L., taxă pentru scoaterea terenului agricol extravilan din circuitul agricol, urmare a emiterii, în mod formal, de către pârâta persoană juridică, prin angajații săi, pârâții persoane fizice, a avizului nr. x/20.06.2013 de scoatere din circuitul agricol a suprafeței de 190.000 mp, în care s-a consemnat că terenul este amenajat cu lucrări în complex de îmbunătățiri funciare, deși, în realitate, se cunoștea că societatea deja construise și pusese în funcțiune investiția "Centrală fotovoltaică". În drept, reclamantul a invocat atât prevederile art. 1349, art. 1357-1359, art. 1373, art. 1381-1382 C. civ., cât și dispozițiile actelor normative în materia îmbunătățirilor funciare. Prima instanță, cu ocazia soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune, admisă prin sentința pronunțată în cauză, a constatat că data producerii prejudiciului invocat de către reclamant este 18.02.2014, moment la care a fost restituită suma de 663.000 RON către S.C. E. S.R.L. și de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ. A reținut prima instanță și că, la data restituirii sumei de 663.000 RON, reclamantul trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și pe cel care a determinat producerea lui. Instanța de apel, în exercitarea controlului de temeinicie și de legalitate al sentinței primei instanțe, a respins apelul reclamantului privitor la greșita admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, menținând soluția Tribunalului București. Prin memoriul de recurs, reclamantul susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, criticile formulate fiind întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Deși întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este subsumabil inclusiv prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce acesta vizează modalitatea de soluționare a unei excepții procesuale de fond, urmând a fi analizat din perspectiva ambelor motive de casare. Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit celor ce urmează. Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamantul susține, în esență, că instanța de apel, deși a reținut natura fiscală a creanței, a reținut în mod eronat ca nefiind aplicabil termenul de prescripție de 5 ani aferent creanțelor fiscale, potrivit dispozițiilor art. 110 alin. (1) din Codul de procedură fiscală. Drept urmare, susține reclamantul că instanța de apel ar fi încălcat prevederile 2 alin. (1) și art. 110 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală, art. 1 și art. 2 pct. 42 din Legea 500/2002, art. 3 pct. 2 din Legea nr. 69/2010, respectiv art. 92 alin. (5) din Legea fondului funciar nr. 18/1991. Critica formulată este neîntemeiată. În mod corect a menținut instanța de apel soluția pronunțată de prima instanță, reținând că pretenția formulată de către reclamantă a fost opusă pârâților pe temei delictual. Prin urmare, în raport de obiectul acțiunii civile - răspundere civilă delictuală, în mod corect a apreciat instanța de apel că dreptul la acțiune este supus termenului general de prescripție de 3 ani, reglementat de dreptul comun în materie, art. 2517 C. civ., iar nu celui de 5 ani, prevăzut de art. 110 alin. (1) din Codul de procedură fiscală. Astfel, independent de natura juridică a taxei achitate de către S.C. E. S.R.L. reclamantului, în mod judicios s-a reținut că pretenția formulată în prezenta cauză derivă dintr-un raport juridic civil, prin prisma faptului că obligația pretins încălcată constă în neîndeplinirea corespunzătoare, de către pârâții persoane fizice a atribuțiilor care le reveneau, pârâta persoană juridică fiind chemată în judecată strict în temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepușilor. Mai mult, relevantă în acest sens este și reținerea corectă a instanței de apel, în sensul că pârâții nu au calitatea de beneficiari ai scoaterii din circuitul agricol al terenului respectiv. În opoziție, creanțele fiscale izvorăsc strict din raporturi de drept material fiscal, în legătura cu perceperea impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, de natura celor prevăzute la art. 2 din Codul fiscal, în care părțile nu se găsesc pe poziții de egalitate juridică. În consecință, raporturile juridice derivând din instituirea taxelor, impozitelor și contribuțiilor datorate de persoanele fizice și juridice, expres și explicit reglementate de Codul fiscal și Codul de procedură fiscală, precum este și cazul celui dintre reclamant, în calitatea sa de autoritate publică, și solicitantul avizului, în calitatea sa de beneficiar, sunt distincte de faptul juridic civil, respectiv de instituția răspunderii civile delictuale, deoarece fac parte din altă materie de drept, prin prisma izvorului juridic obligațional deosebit care le generează. Pentru aceste considerente, critica reclamantului relativă la aplicarea termenului de prescripție de 5 ani, specific creanțelor fiscale, prevăzut de prevederile art. 110 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, nu poate fi reținută. Date fiind precizările anterioare, se impune mențiunea că nici restul prevederilor legale pretins încălcate de către instanța de apel, invocate de către reclamant, nu prezintă relevanță în ceea ce privește determinarea naturii juridice a raportului obligațional dedus judecății, în consecință, criticile formulate urmând a fi înlăturate. Printr-o a doua critică de nelegalitate, reclamantul susține că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, în conformitate cu dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., este cel al emiterii Notei de control nr. x/04.01.2019 - moment la care au fost cunoscute persoanele responsabile, respectiv data pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015 – moment la care prejudiciul total a devenit cert. Critica formulată are caracter nefondat. Cu titlu prealabil, se impune precizarea că instanța de recurs nu examinează faptele cauzei, existența și aprecierea lor aparținând puterii suverane a instanțelor de fond, în acest stadiu procesual fiind posibilă doar verificarea legalității deciziei recurate, prin raportare la situația de fapt care a fost deja stabilită. Date fiind aceste precizări, Înalta Curte constată că instanțele fondului au reținut că data producerii prejudiciului reclamat prin acțiune este data restituirii sumei de 663.000 RON către S.C. E. S.R.L., respectiv data de 18.02.2014 întrucât reclamantul trebuia să cunoască, începând cu acea dată, atât prejudiciul, cât și persoanele care l-au produs. Trebuie menționat faptul că, potrivit regulii generale, enunțate de art. 2523 C. civ., prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. Este, însă, posibil ca data nașterii dreptului la acțiune, adică data nașterii dreptului subiectiv sau a unui interes legitim, să nu fie cunoscută imediat de titularul dreptului, după cum se poate întâmpla ca acesta să aibă cunoștință de încălcarea dreptului din momentul în care este încălcat, contestat sau negat, însă se găsește în imposibilitate fizică, morală sau juridică de a acționa imediat. În asemenea situații, începerea prescripției extinctive la data nașterii dreptului la acțiune, ar face ca prescripția să se împlinească înainte ca titularul dreptului subiectiv să aibă posibilitatea efectivă de a acționa pentru a-și apăra dreptul, împrejurare care ar contraveni în mod flagrant principiilor și rațiunilor care guvernează această materie. Principiul consacrat de aceste dispoziții legale are un caracter general, în sensul că se aplică ori de câte ori nu-și găsește incidența vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular. În speță, însă, dată fiind natura juridică a acțiunii ce formează obiectul cauzei, prezintă relevanță normele speciale reprezentate de prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora: "prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea." Doctrina juridică a consacrat două momente alternative de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, respectiv un moment subiectiv, în care victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea și un moment obiectiv, în care victima ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Scopul reglementării momentului obiectiv este acela ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Astfel, referitor la momentul de început al curgerii termenului de prescripție, legiuitorul a legat începutul prescripției extinctive de nașterea dreptului la acțiune, iar nu de nașterea dreptului subiectiv material. Având în vedere aceste considerații, în speță, momentul nașterii dreptului material la acțiune pentru repararea prejuidiciului suferit nu poate fi reprezentat de momentul rămânerii definitive a Deciziei nr. 35/14.08.2015 a Curții de Conturi (ca efect al respingerii contestației formulate), cum în mod greșit afirmă reclamantul. În legătură cu aceast aspect, instanțele fondului au reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, conform cărora paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi, precum și faptul că prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal (par. 57-58). S-a statuat, de asemenea, că intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoare întreruptivă a cursului prescripției (par. 60-62). Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției, înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi, fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului. Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de reclamant, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care decizia Curții de Conturi a rămas definitivă, ar însemna să se admită că, deși partea a pierdut dreptul la acțiune deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului de la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este decizia Curții de Conturi, să îi dea acesteia posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării acestuia în termenul prevăzut de lege. Cu alte cuvinte, a valida opinia reclamantului înseamnă a admite că propria culpă, pe care acesta o invocă, respectiv că nu a cunoscut pretinsul prejudiciu înainte ca un terț să facă constatări asupra acestui aspect, are efect exonerator, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Or, această opinie nu poate fi reținută, deoarece nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru a valorifica un drept. Nici susținerea reclamantului potrivit căreia "cuantumul total al prejudiciului stabilit în sarcina fiecărui pârât a devenit cert la data întocmirii Notei de control nr. x/4.01.2019" nu poate fi reținută. Aceasta întrucât dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., anterior citate, nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. În ce privește întinderea prejudiciului, aceasta este o chestiune de probațiune în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive. Mai mult, o astfel de interpretare excedează scopului instituirii unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, în interiorul căruia titularul dreptului trebuie să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei, care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Cât priveste susținerea privitoare la incidența pct. 210 par. 4 din Anexa la H.G. nr. 155/2014, se observă că această prevedere este invocată pur formal, în condițiile în care nu privește un caz de suspendare a cursului prescripției extinctive, ci vizează strict raportul dintre entitatea verificată și Curtea de Conturi. Date fiind aceste precizări, se observă că reclamantul tinde, în realitate, prin criticile formulate, să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție, ceea ce nu poate fi acceptat. Astfel, în mod judicios, instanța de apel a statuat că, în raport cu data introducerii acțiunii de către reclamant - 06.02.2019, termenul de prescripție prevăzut de art. 2517 C. civ. este împlinit, neputându-se reține motive de întrerupere și/sau de suspendare a termenului de prescripție, de natură să conducă la o soluție contrară. Pentru aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva deciziei civile nr. 1414A din 22 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va fi respins, ca nefondat.