ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 70/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secția I civilă la data de 01.09.2020 sub numărul x/2020, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 (una sută mii) euro sau a contravalorii în ron la data plății, reprezentând contravaloarea împrumutului acordat soțului acesteia, D., la data de 17.08.2018, sumă ce urmează să fie actualizată cu dobânda legală și indicele de inflație calculate de la data scadentă și până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2158-2156, art. 2280-2290 C. civ. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 313/29.04.2021, pronunțată de Tribunalul Olt, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată; a fost admisă acțiunea și obligată pârâta C. să plătească reclamanților suma de 100.000 euro, sumă care va fi actualizată în funcție de indicele de inflație, calculat pentru perioada cuprinsă între data scadenței plății, respectiv 17.01.2020, și data plății efective a debitului; a fost obligată pârâta să plătească reclamanților dobânda legală aferentă debitului de 100.000 euro, calculată pentru aceeași perioadă cuprinsă între data scadenței plății, respectiv 17.01.2020, și data plății efective a debitului dar și să plătească reclamanților suma de 17.445 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 299/16.11.2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul pârâtei împotriva sentinței; a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare. Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 14.02.2022, sub nr. x/2020*. La data de 09.03.2022, reclamanții A. și B. au formulat precizare la cererea de chemare în judecată, prin care, în raport de indicațiile din Decizia nr. 299/16.11.2021 a instanței de control judiciar, au învederat că la soluționarea cauzei trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1599-1605 din C. civ., solicitând să fie pusă în discuția părților această calificare juridică a cererii de chemare în judecată. La data de 14.03.2022, pârâta C. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate că actul juridic denumit chitanță din 17.08.2018, este lipsit de cauză, întrucât nu există un scop personal urmărit de către pârâtă la încheierea acestuia, cu atât mai mult cu cât a divorțat de fostul soț la data de 07.12.2018, în aceste condiții fiind incidentă sancțiunea nulității conform art. 1238 din C. civ., iar potrivit art. 1235 din C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.

Al doilea ciclu procesual Prin sentința nr. 2084/23.09.2022, Tribunalul Olt, secția I civilă a admis cererea reconvențională, formulată de pârâta C.; a constatat nulitatea înscrisului sub semnătură privată denumit "chitanță" din data de 17.08.2018; a respins acțiunea precizată a reclamanților; a obligat pe reclamanți, în solidar, să plătească pârâtei suma de 16.667,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 180/11.05.2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul reclamanților împotriva sentinței pronunțată în rejudecare, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins cererea reconvențională formulată de pârâta C.; a admis, în parte, acțiunea precizată; a obligat pârâta C. să achite reclamanților suma de 100.000 euro datorată în baza contractului de preluare datorie; a obligat pârâta C. să achite reclamanților suma de 17.445 RON cheltuieli de judecată în primă instanță și suma de 9273 RON cheltuieli de judecată în etapa apelului; a respins cererea accesorie formulată de pârâtă privind acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanță și apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6,8 C. proc. civ., pârâta C.. În ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 224 C. proc. civ. Arată recurenta că pe rolul Judecătoriei Balș există dosarul nr. x/2021, având ca obiect partaj bunuri comune, care nu este soluționat definitiv, astfel încât nici condiția suspensivă că urmare a efectuării partajului, bunurile supuse împărțelii să-i revină în proprietate exclusivă, nu este îndeplinită. Prin urmare acțiunea este prematur introdusă, iar instanța de apel în mod greșit a omis că obligația a fost asumată sub condiția suspensivă a efectuării partajului și a atribuirii în natură a bunurilor comune în proprietate exclusivă, condiție neîndeplinită până în prezent. În ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea recurată nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care să permită realizarea controlului judiciar, impunându-se, în aceste condiții, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel spre rejudecare. Instanța de apel, în obligația ce-i revenea de a califica natura convenției încheiată la data de 17.08.2018 între recurentă și intimații din prezenta cauză, trebuia să analizeze atât condițiile și incidența instituției preluării de datorie, cât și pe cea a fideiusiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare. Curtea de Apel Craiova s-a rezumat doar la a reitera dispozițiile art. 1599 C. civ. și a reține că prin convenția încheiată la data de 17.08.2018, noul debitor, recurenta C., s-a obligat să preia datoria debitorului inițial D. față de creditorii A. și B., aceea de restituire a împrumutului contractat de debitorul inițial la data de 17.01.2018, în cuantum de 110.000 euro, în termen de doi ani de la data încheierii convenției de transmitere a datoriei. Ca atare, ceea ce a preluat recurenta, noul debitor al creditorilor A. și B., este componenta de pasiv a raportului obligațional. În consecință, instanța a reținut direct incidența instituției preluării de datorie, fără să analizeze condițiile preluării de datorie, îndeplinirea cumulativă a acestora și fără să indice acele elemente esențiale care să conducă la o astfel de concluzie. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 1599 și urm. C. civ. Pentru a putea constata incidența dispozițiilor art. 1599 lit. b) C. civ., instanța de apel ar fi trebuit să analizeze atât condițiile esențiale pentru valabiliatea oricărei convenții -capacitatea de a contracta; consimțământul valabil al părților; un obiect determinat, posibil și licit; o cauză valabilă a obligațiilor - cât și condiția suplimentară ca obligația ce face obiectul preluării să nu comporte nicio modificare, cu excepția schimbării debitorului inițial cu debitorul subsecvent. În cauză părțile nu au calificat operațiunea ca fiind o preluare de datorie prin convenția denumită "Chitanță" încheiată la data de 17.08.2018. Inclusiv instanța de apel a reținut că pârâta l-a înlocuit pe debitorul inițial D., cel care își asumase obligația de a restitui împrumutul până la data de 17.09.2018, chiar dacă nu s-a prevăzut în mod expres acest lucru în convenția încheiată în 17.08.2018. Voința și înțelegerea părților a fost aceea de a încheia o fidejusiune, de vreme ce și acțiunea a fost întemeiată inițial pe aceste dispoziții, până la momentul lecturării întâmpinării și constatării că aceste dispoziții nu le sunt favorabile. La întrebarea nr. 9 din interogatoriul administrat la prima judecată în fond, reclamantul A. a mărturisit că recurenta și-a asumat obligația de garanție doar cu condiția ca bunurile supuse împărțelii să-i fie atribuite în natură în mod exclusiv. Într-o interpretare doctrinară a textelor C. civ. s-a reținut că nu ne-am afla în cazul preluării de datorie, ci a altei operațiuni juridice, cum ar fi o fideiusiune sau un contract de garanție autonomă, calificarea operațiunii depinzând de cauza angajamentului noului debitor și de regimul excepțiilor ce însoțesc obligația acestuia față de creditor și pe care le poate invoca în apărarea sa. Natura juridică și normele aplicabile par a depinde, așadar, de voința părților: dacă acestea au calificat operațiunea o preluare de datorie, regulile acesteia se vor aplica prioritar și doar în subsidiar cele, de exemplu ale fideiusiunii; dacă părțile nu au prevăzut nimic, (ci doar au descris conținutul operațiunii) s-a apreciat că regulile preluării de datorie vor fi norma generală, iar celelalte vor fi norma specială. În atare situație, instanța era obligată să pună în discuția părților și să analizeze atât nulitatea absolută motivată de lipsa unui obiect determinat în ceea ce privește operațiunea juridică, cât și incidența fideiusiunii. Totodată, ca natură juridică, preluarea de datoriei reprezintă un mod de transmitere a obligației, latura pasivă a raportului juridic obligațional trecând de la debitorul inițial la noul debitor. Transmiterea obligației debitorului inițial în patrimoniul terțului are drept consecință obținerea de către acesta din urmă a exact aceleiași obligații ce a aparținut autorului său. Prin preluarea datoriei, nu se naște un nou raport de obligații, ci acesta se păstrează, schimbându-se numai debitorul, noul debitor fiind plasat în aceeași poziție pe care a avut-o debitorul în raportul juridic obligațional. Obligația nu se stinge, ci se transmite din patrimoniul debitorului inițial în cel al noului debitor, menținându-și întocmai natura juridică. Împrumutul de consumație, astfel cum este definit în C. civ., reprezintă contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate. Din definiția enunțată reiese că obligația împrumutatului este de a restitui după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate. Obligația asumată de D. la data de 17.01.2018 a fost aceea de a restitui suma în cuantum de 110.000 euro la data de 17.09.2018, iar obligația asumată de C. la data de 17.08.2018 a fost aceea de a achita suma de 110.000 euro în termen de 2 ani, cu condiția efectuării partajului și a atribuirii excluvise în natură a bunurilor comune. Prin urmare, la o simplă analiză completă și corectă a condițiilor instituției preluării de datorie, s-ar fi observat cu ușurință că cele 2 obligații sunt diferite prin aceea că obligația asumată de C. reprezintă o obligație nouă contractată sub condiție și cu o scadență diferită și că în realitate C. nu a luat locul fostul debitor D. în obligația de restituire a sumei de 110.000 euro la data de 17.09.2018. Practic, prin obligația asumată de C., împrumutătorii au mai "câștigat" un debitor împotriva căruia să se îndrepte, însă doar în cazul îndeplinirii condiției suspensive a efectuării partajului și a atribuirii exclusive în natură a bunurilor comune. Mai arată recurenta că au fost interpretate greșit dispozițiile art. 1235-1239 C. civ. În analiza existenței sau inexistenței cauzei, instanța de apel a stabilit în mod netemeinic că pe baza probatoriului administrat, tribunalul a concluzionat că pârâta nu a avut nici un motiv pentru care și-a asumat obligația de plată către reclamanți, neavând nici un interes propriu în a restitui suma împrumutată de fostul soț. Considerentele decizorii ale sentinței apelate relevă însă o aplicare greșită a dispozițiilor legale anteferite. Convenția încheiată între reclamanți și pârâtă la data de 17.08.2018 nu este lipsită de cauză, scopul urmărit fiind acela ca în urma partajului de bunuri comune acesteia să îi fie constatată o cotă de contribuție majoritară la dobândirea bunurilor comune. În realitate, din probatoriul administrat, care vizează răspunsurile la întrebarea nr. 9 din interogatoriul administrat la prima judecată în fond (prin care reclamantul A. a răspuns că recurenta și-a asumat obligația de garanție doar cu condiția ca fostul soț să fie de acord ca în urma partajului de bunuri comune acestea să revină exlusiv fostei soții), depozițiile coroborate ale martorilor D. și E., prima instanță a stabilit în mod judicios că înțelegerea părților a fost ca în urma partajului de bunuri comune, recurenta să remită creditorilor suma împrumutată de fostul soț, cu condiția ca bunurile supuse împărțelii să-i revină în proprietate exclusivă. Recurenta nu a avut niciun scop și nici un interes propriu în a prelua pur și simplu datoria fostului soț, întrucât între aceștia nu exista un alt raport obligațional anterior, iar recurenta cunoștea că acesta are o predispoziție în a se îndatora și nu avea vreo certitudine că într-adevăr în urma partajului, bunurile comune îi vor fi atribuite în mod exclusiv. Intenția recurentei a fost aceea de a garanta suma de bani împrumutată de fostul soț sub condiția suspensivă ca bunurile supuse împărțelii să-i revină în proprietate exclusivă.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații A., B. au solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că nu există nici o probă care să fi determinat instanța de apel să aibă în vedere o eventuală excepție a prematurității formulării cererii de chemare în judecată, dat fiind că soluția a fost întemeiată pe preluarea datoriei, iar nu pe asumarea obligației sub condiția suspensivă. În convenția încheiată între părți la data de 17.08.2018, se menționează că "...Subsemnata C. mă oblig ca în termen de doi ani să achit suma de 110.000 euro numiților A. și B… sumă de bani pe care soțul meu D. a împrumutat-o de la aceștia..." Nu există nici o mențiune care să facă referire la condiționarea achitării sumei de efectuarea partajului sau vreo altă condiție suspensivă. În ce privește invocarea prevederilor art. 32, 33 C. proc. civ., apreciază că acestea sunt îndeplinite cumulativ și integral, există capacitate procesuală, calitate procesuală, s-a formulat o pretenție și se justifică un interes. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că dispozițiile art. 1599 și urm. C. civ. au fost corect aplicate de către instanța de apel, în cauză fiind vorba de preluarea datoriei. În ce privește incidența prevederilor art. 1235 - 1239 C. civ., cauza este dovedită, de asemenea, fără putință de tăgadă. În acest sens solicită instanței de recurs să aibă în vedere răspunsul recurentei la interogatoriu, respectiv la întrebarea nr. 6:"Care a fost cauza care v-a determinat să încheiați cu noi acea chitanță, prin care v-ați obligat să achitați datoria d-lui Cantea ?", recurenta răspunde "Urma să facem partajul". Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că respectiv faptul că recurenta nu a indicat care motive sunt contradictorii. Decizia este motivată, se întemeiază pe motivele indicate, care nu sunt contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind legală și temeinică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul declarat de partea pârâtă, în raport de actele dosarului și normele de drept incidente, Înalta Curte constată următoarele: - subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., partea pârâtă invocă omisiunea instanței de apel de a fi luat în discuție, din oficiu, excepția prematurității cererii de chemare în judecată, excepție de fond, peremptorie și absolută încălcând, astfel, prevederile art. 22 alin. (4) și art. 224 C. proc. civ. Se susține că invocarea acestei excepții aflate în legătură cu condițiile de exercitare a acțiunii civile prevăzute de art. 32 și art. 33 C. proc. civ. se impunea instanței de apel pentru că dreptul material la acțiune nu este născut, obligația asumată prin convenția încheiată la data de 17.08.2018 fiind afectată de o condiție suspensivă, constând în atribuirea în natură, în procesul de partaj, a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei cu debitorul inițial, proces aflat în curs de judecată în dosarul nr. x/2021. Critica nu poate fi primită, în considerarea celor ce succed. Normele de procedură pretins încălcate, art. 22 alin. (4) și art. 224 C. proc. civ. prevăd că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică actelor și faptelor deduse judecății, fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă și, respectiv, că poate să pună în discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu. Examinând argumentele expuse în susținerea criticii se constată că, deși pretinde o necercetare din oficiu și nepronunțarea de către instanța de apel asupra unei excepții absolute, în realitate, partea pârâtă pune în discuție, modalitatea în care instanța de apel, în evaluarea probatoriului a apreciat asupra obligației asumate de partea pârâtă prin convenția încheiată la 17.08.2018 cu partea reclamantă. Anume, prin raționamentul exhibat, partea cere instanței de recurs să constate că la judecata în fond a cauzei a făcut dovada că obligația de restituire a împrumutului din convenția menționată a fost asumată sub condiție suspensivă, fapt probat prin mărturisirea părții reclamante obținută la interogatoriu, probă care nu a fost apreciată corect de către instanțele fondului. Or, această solicitare este incompatibilă cu calea extraordinară de atac a recursului, întrucât aprecierea probelor în vederea stabilirii existenței sau inexistenței actelor și faptelor deduse judecății este dată de legiuitor în puterea necenzurabilă a judecătorilor fondului și se realizează pe temeiul art. 264 C. proc. civ., prin examinarea fiecărei probe în parte și pe toate în ansamblul lor, în mod liber și potrivit convingerilor acestora. Verificând lucrările dosarului se constată că, evaluând conținutul convenției încheiate de părți la 17.08.2018 și dovezile administrate, instanța de apel a statuat că faptul pretins de partea pârâtă, anume atribuirea în procesul de partaj, în natură, a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei cu debitorul inițial, a constituit motivul pentru care aceasta a preluat datoria debitorului inițial, nu condiție suspensivă ce ar afecta obligația asumată prin convenția de preluare de datorie. Prin urmare, cum la judecata fondului nu s-a reținut asumarea de către partea pârâtă a vreunei obligații sub condiție suspensivă, instanței de apel nu i se poate imputa omisiunea de a nu fi examinat, din oficiu, excepția prematurității acțiunii. Așa fiind, susținerile părții privind încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 22 alin. (4) și 224 C. proc. civ. cu ocazia pronunțării hotărârii recurate, astfel argumentate, urmează a fi respinse, ca fiind nefundamentate. - invocând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care au fost respinse apărările privind natura convenției încheiate cu partea reclamantă și, totodată, că motivele expuse în cuprinsul hotărârii sunt contradictorii și nu fundamentează soluția. Invocând jurisprudența instanței de contencios european în materie, se susține că motivarea hotărârii recurate nu respectă exigențele art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu face dovada examinării motivelor și argumentelor invocate prin întâmpinare în apel în sprijinul apărării potrivit căreia operațiunea juridică încheiată cu partea reclamantă concretizează contractul de fideiusiune și nici nu cuprinde argumentele în baza cărora s-a reținut îndeplinirea cerințele edictate de legiuitor pentru încheierea valabilă a contractului de preluare de datorie și silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care să permită realizarea controlului judiciar. Critica nu este fondată. Examinând hotărârea recurată se constată că aceasta expune motivele de fapt și de drept care au determinat admiterea apelului și schimbarea sentinței primei instanțe, cu consecința admiterii cererii părții reclamante și obligării părții pârâte la plata datoriei preluate, precum și motivele ce au fundamentat soluția de respingere a cererii reconvenționale prin care partea pârâtă a solicitat constatarea nulității absolute a înscrisului sub semnătură privată denumit "chitanță" din data de 17.08.2018. Hotărârea precizează, de asemenea, limitele rejudecării, arătând că în rejudecare se va examina cauza în limitele impuse de efectul devolutiv al apelului reglementat prin art. 477 alin. (1) C. proc. civ., anume că instanța de apel va examina legalitatea sentinței doar sub aspectul motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate prin cererea de apel, cerere formulată de partea reclamantă. Se argumentează că efectul devolutiv al căii ordinare de atac a apelului este o consecință a principiului disponibilității părții în procesul civil, limitele rejudecării în această fază procesuală fiind determinate prin voința titularului căii de atac care, în cauza pendinte, a criticat hotărârea primei instanțe în ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1235-1239 C. civ. cu referire la cauza convenției încheiate de părți la data de 17.08.2018 și ale art. 1599-1601 C. civ. ce vizează instituția preluării de datorie. Or, motivele invocate de partea pârâtă prin întâmpinare privind incidența normelor de drept relative la fideiusiune în privința convenției încheiate la 17.08.2018 pretins neexaminate de către instanța de apel nu se încadrează în limitele fixate pentru rejudecarea cauzei în apel, astfel că se susține fără temei lipsa de motivare în privința acestor motive. Lucrările dosarului evidențiază, de altminteri, faptul că în primul ciclu procesual al cauzei, prin decizia nr. 299/16.11.2021, Curtea de Apel Craiova a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe în vederea stabilirii cadrului procesual în care se desfășoară judecata din perspectiva obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată, precum și a pretențiilor formulate de partea pârâtă, prin calificarea juridică a acestora. Instanța de trimitere a reținut, totodată, că nu este utilă cercetarea în acest stadiu al judecății a aspectelor privitoare la condițiile fideiusiunii, deoarece acestea pot fi examinate numai subsecvent calificării de către prima instanță a cererii formulate de partea reclamantă, întemeiate pe operațiunea juridică intervenită la 17.08.2018, în condiții de contradictorialitate. În respectarea statuărilor din decizia instanței de apel menționate, în rejudecare, prima instanță a pus în discuția părților, printre altele, calificarea juridică a cererii deduse judecății de partea reclamantă, astfel cum a fost precizată la data de 9.03.2022, iar prin încheierea de dezbateri de la termenul de judecată din 9.09.2022 a statuat că a fost dedusă judecății o cerere formulată pe temeiul preluării de datorie, respectiv art. 1599-1604 din C. civ., calificare avută în vedere la pronunțarea sentinței nr. 2084/23.09.2022. Partea pârâtă nu a exercitat apel împotriva sentinței primei instanțe sub motivul stabilirii eronate a naturii operațiunii juridice încheiate la data de 17.08.2018 și a greșitei calificări a cererii de chemare în judecată, așa că susținerile potrivit cărora operațiunea juridică încheiată la 17.08.2018 ar avea natura unei garanții personale, anume a fideiusiunii reglementate prin art. 2280 C. civ., exceda limitele rejudecării cauzei în apel, impuse prin art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Calificarea juridică a actelor și faptelor ce sunt deduse judecății de către instanța de judecată concretizează, într-adevăr, principiul rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 22 C. proc. civ., însă, aplicarea acestui principiu, așa cum corect a reținut instanța de apel, nu poate conduce la înlăturarea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în respectarea căruia părțile au a supune analizei instanțelor de control judiciar, cu respectarea regulilor procedurale, greșelile pretins săvârșite la judecata în primă instanță. Prin urmare, susținerile părții pârâte bazate pe lipsa de motivare a hotărârii recurate, în considerarea celor ce preced, urmează a fi respinse ca fiind nefundamentate. Cât privește susținerile relative la motivarea contradictorie ce ar împiedica înțelegerea soluției date de instanța de apel se constată că partea pârâtă nu le subsumează argumente care să pună în discuție acest viciu de formă al hotărârii care să poată face posibilă exercitarea controlului judiciar. De altminteri, verificând hotărârea rezultă că aceasta expune raționamentul logico-judiciar ce fundamentează soluția pronunțată într-o manieră clară, precum și normele de drept ce stau la baza acestuia, aspecte ce urmează a fi examinate prin considerentele ce urmează, în contextul verificărilor impuse de criticile bazate pe nelegalitate. - subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material care reglementează condițiile esențiale de validitate a contractelor prevăzute de art. 1171 C. civ., precum și a acelora care reglementează contractul de preluare de datorie prevăzute de art. 1599 și urm. C. civ. Cât privește condițiile prevăzute de art. 1171 C. civ., partea pârâtă face trimitere la condiția relativă la obiect, susținând calificarea greșită a convenției încheiate la 17.08.2018 ca fiind de preluare de datorie argumentat prin aceea că părțile nu au intitulat-o astfel prin înscrisul constatator întocmit și nici nu au stipulat că partea pârâtă îl înlocuiește pe debitorul inițial. Se arată că în această situație, într-o interpretare doctrinară a textelor C. civ., nu ne-am afla în cazul preluării de datorie, ci a altei operațiuni juridice, cum ar fi fideiusiunea sau un contract de garanție autonomă, calificarea depinzând de cauza angajamentului noului debitor și de regimul excepțiilor ce însoțesc obligația acestuia față de creditor și pe care le poate invoca în apărare, astfel că natura juridică și normele aplicabile depind voința părților. Se susține că voința concordantă exprimată de părți, contrar statuărilor instanțelor fondului, a fost în sensul încheierii unui contract de fideiusiune și că a probat acest fapt prin mărturisirea părții reclamante la interogatoriu, așa că se vădește a fi greșită statuarea potrivit căreia convenția ar avea natura unui contract de contract de preluare de datorie. Critica nu poate fi primită în considerarea celor ce succed. Obiectul contractului îl reprezintă, potrivit art. 1225 alin. (1) C. civ., operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale. Norma de drept prevăzută de art. 1170 alin. (1) pct. 3 C. civ. impune ca și condiție de validitate ca obiectul contractului să fie determinat, ceea ce semnifică că obiectul obligației căreia contractul îi dă naștere trebuie să întrunească cerințele prevăzute de art. 1226 alin. (2) din cod. Or, aspectele critice expuse de partea pârâtă nu pun în discuție lipsa operațiunii juridice din data 17.08.2018 și nici caracterul nedeterminat al prestației la care s-a angajat partea pârâtă în calitate de debitor, astfel că normele de drept menționate nu susțin critica de nelegalitate. Prin argumentele dezvoltate partea pârâtă pune în discuție, în realitate, stabilirea greșită a naturii convenției încheiate la 17.08.2018 și, astfel, aplicarea greșită a normelor de drept civil care reglementează contractul de preluare de datorie. Se susține că evaluarea acestei convenții nu se putea realiza pe temeiul normei de drept prevăzute de art. 1599 lit. b) C. civ., argumentat prin aceea că această normă impune o condiție suplimentară pentru încheierea valabilă a contractului de preluare de datorie pe care îl reglementează, anume ca obligația care face obiectul acestui contract să nu comporte nicio modificare, cu excepția schimbării debitorului inițial cu debitorul subsecvent, condiție neîndeplinită în cauză de convenția încheiată de părți la 17.08.2018. Aceasta, întrucât, în opinia părții, prin noua convenție a fost modificată obligația din contractul inițial, încheiat la 17.01.2018, prin aceea că s-a stabilit un alt termen de restituire a sumei împrumutate, fapt ce exclude examinarea sa pe temeiul normelor de drept civil care reglementează contractul de preluare de datorie. Argumentul invocat nu poate fi primit. Art. 1599 lit. b) C. civ. prevede că obligația de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestație poate fi preluată de o altă persoană printr-un contract încheiat între creditor și un debitor nou, prin care acesta din urmă își asumă obligația debitorului din contractul inițial. Rezultă că acest contract se grefează pe un raport juridic preexistent și că are ca obiect prestația ce făcea obiectul obligației născute din contractul inițial, pe care și-o asumă noul debitor. În speță, potrivit constatărilor de fapt ale instanțelor fondului, contractul intervenit între părți la 17.08.2018 se grefează pe un împrumut de consumație care a fost încheiat de partea reclamantă, în calitate de creditor, cu debitorul inițial (fostul soț al părții pârâte) la data de 17.01.2018, prin care acesta s-a obligat să restituie părții reclamante suma împrumutată într-un termen de maximum 8 luni de la data încheierii contractului, cel mai târziu până la 17.09.2018. Potrivit acelorași constatări de fapt, la data de 17.08.2018, partea pârâtă și-a asumat datoria debitorului inițial, direct și exclusiv față de partea reclamantă (creditor), aceasta urmând să restituie părții reclamante suma împrumutată într-un termen de 2 ani de la data preluării datoriei. Or, termenul de restituire nu afectează existența obligației preluate, în sensul strict de datorie ce incumba debitorului inițial, ci semnifică amânarea exigibilității obligației până la împlinirea acestuia, astfel că nu se constituie într-o condiție de validitate a contractului în care este înserat, cum eronat pretinde partea pârâtă. Prin urmare, stabilirea prin convenția din 17.08.2018 a unui alt termen de restituire pentru datoria preluată de către partea pârâtă de la vechiul debitor nu semnifică modificarea prestației obligației din contractul inițial, ci statuarea de către părțile contractante, în aplicarea principiului libertății contractuale prevăzut de art. 1169 C. civ., a unui moment diferit privind exigibilitatea obligației preluate. Așa fiind, susținerile părții pârâte privind greșita aplicare în privința convenției încheiate de părți de către instanțele fondului a normelor de drept prevăzute de art. 1599 lit. b) C. civ. sunt nefondate și vor fi respinse, în consecință. - printr-o ultimă critică partea pârâtă pretinde că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și/sau aplicarea greșită și a dispozițiilor art. 1235 și urm. C. civ. relative la cauza contractelor. Se susține că prin dovezile administrate a probat că nu a avut un interes propriu sau un anumit scop în încheierea contractului de preluare de datorie, asumându-și obligația debitorului din contractul inițial doar pentru a garanta restituirea sumei împrumutate de către acesta. Prin urmare arată că este greșită statuarea instanței de apel potrivit căreia scopul urmărit prin încheierea contractului de preluare de datorie a fost acela de a obține atribuirea în natură a bunurilor comune în procesul de partaj cu debitorul inițial (fostul soț). Critica nu poate fi primită, întrucât argumentele expuse nu pun în discuție o aplicare greșită a normelor de drept indicate, ci modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra administrării probatoriului și evaluării acestuia din perspectiva motivului urmărit de partea pârâtă prin încheierea convenției din 17.08.2018. Verificând cuprinsul hotărârii recurate se constată că instanța de apel a reținut în privința convenției încheiate la data de 17.08.2018 că nu este lipsită de cauză, așa cum se afirmă, scopul urmărit de partea pârâtă fiind acela ca în urma partajului de bunuri comune să îi fie recunoscută o cotă de contribuție majorată la dobândirea bunurilor comune și, astfel, acestea să-i fie atribuite în natură. Constatarea a avut la bază evaluarea probatoriului, instanța reținând că scopul urmărit de partea pârâtă este probat prin mărturisirea acesteia la interogatoriu, respectiv, prin celelalte dovezi administrate ce relevă faptul formulării de către partea pârâtă în procesul de partaj a unei solicitări de atribuire în lotul său a bunurilor comune, prevalându-se de obligația fostului soț de restituire a împrumutului în cuantum de 110.000 de euro neîndeplinită față de partea reclamantă și de asumarea acestei obligații pentru a rămâne în posesia imobilelor, respectiv, faptul restituirii de către partea pârâtă a sumei de 10000 euro către partea reclamantă și refuzul achitării diferenței în considerarea formulării de către DGRFP a unei cereri de partaj a bunurilor comune în scopul recuperării altor datorii ale fostului soț, debitorul inițial. S-a reținut, totodată, că prezumția existenței unei cauze valabile prevăzută de art. 1239 alin. (2) C. civ. nu a fost răsturnată de partea pârâtă prin înscrisurile, proba testimonială și interogatoriul administrate, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul hotărârii. Or, astfel de operațiuni, de evaluarea probelor, sunt specifice verificărilor efectuate de instanțele fondului și nu sunt supuse controlului de legalitate în fața instanței de recurs, întrucât vizând netemeinica hotărârii recurate, nu pot fi subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În acest sens sunt și prevederile art. 483 alin. (3) din cod, potrivit cărora recursul poate supune instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, nu chestiunile de fapt stabilite de instanțele fondului. Prin urmare, și susținerile subsumate acestei critici urmează a fi respinse ca fiind nefundamentate. În considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul dedus judecății de partea pârâtă, ca nefondat, și va dispune, în baza art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., obligarea acesteia la plata sumei de 11.000 RON, cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea părții reclamante.