ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 637/2024

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 11.03.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta R.A.P.P.S., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la restituirea către reclamant, în deplină proprietate și posesie, a imobilului situat în București, str. x, compus din construcții și teren. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 563 C. civ. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă: Prin sentința civilă nr. 1259 din 25 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și titularul dreptului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Împotriva sentinței civile nr. 1259/25.09.2017 a Tribunalului București, secția a III-a civilă a declarat apel reclamantul A.. I.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă: Prin decizia civilă nr. 613A din 12 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul împotriva sentinței civile nr. 1259/25.09.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2016, declarat de către apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și cu intimatul-titularul dreptului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. I.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 613A din 12 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A.. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 27 iulie 2023 și a fost repartizată aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris . Prin cererea formulată, recurentul-reclamant, indicând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind nelegală și netemeinică. Astfel, a învederat că imobilul ce formează obiectul cererii de chemare în judecată a fost proprietatea autorilor săi B. și C.. Aceștia au încheiat cu D. actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.07.1927 la Tribunalul Ilfov, prin care autorii reclamantului, în calitate de vânzători, și-au păstrat privilegiul vânzătorului pentru restul de preț de 3.000.000 RON în temeiul art. 1737, art. 1740 din vechiul C. civ., privilegiul fiind înscris în Cartea funciară. Deoarece nu s-a respectat condiția de achitare a prețului în 3 ani de zile, respectiv până la 28.10.1930, imobilul a reintrat în proprietatea vânzătorilor, respectiv în proprietatea autorilor reclamantului, B. și C.. Această situație rezultă și din testamentul autoarei sale, C., întocmit în anul 1939, deoarece aceasta are domiciliul menționat în testament în București, la peste 12 ani după întocmirea actului de vânzare-cumpărare, ale cărui clauze nu au fost respectate de cumpărătoare. Autoarea reclamantului, C., a decedat la data de 19.01.1943, unic moștenitor al acesteia fiind tatăl reclamantului, A., conform testamentului și certificatului de calitate de legatar autentificat sub nr. x/09.05.2013 de BNP E.. Imobilul a fost preluat de statul comunist de la tatăl reclamantului, A., în baza Legii nr. 439/1945 prin procesul-verbal nr. x/1948 în care este menționat A. ca persoană care a predat imobilul. La data de 11.01.1994 a decedat A., reclamantul, care poartă același nume, fiind singurul moștenitor al acestuia în baza certificatului de moștenitor nr. x/14.07.1994 eliberat în dosarul succesoral nr. x/1994 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 2 București. Imobilul este în administrarea RAPPS în temeiul H.G. nr. 533/2002 figurând in anexa 4, poziția 779. Acesta a fost preluat fără titlu valabil în baza Legii nr. 439/1945 și folosit fără drept de statul roman de aproape 50 de ani. Față de cele arătate, recurentul-reclamant a susținut că instanța urmează a analiza în cadrul acestei acțiuni în revendicare titlurile părților și a constata că titlul de proprietate al reclamantului este cel valabil, deoarece este mai bine conturat, este mai vechi și îndeplinește toate condițiile unui titlu autentic, fiind preferabil. Este bine cunoscut în teoria juridică și în practica judecătorească, faptul că, în cazul unei revendicări imobiliare, dacă titlurile provin de la autori diferiți, instanța urmează a compara drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, dând câștig de cauză celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Este evident că titlul pârâților, emană de la un non dominus, statul nefiind titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, și exercită o posesie nelegitimă. Legea nr. 439/1945 nu a avut niciodată efecte legale, ci a constituit doar justificarea abuzurilor statului comunist. Pentru aceste considerente abuzul statului nu a putut și nu poate constitui titlu de proprietate. Totodată, recurentul-reclamant a solicitat ca instanța să examineze probele administrate în dosarul cauzei și în raport de cererea formulată să aibă în vedere că nimeni nu poate fi lipsit de dreptul său de proprietate pentru bunurile care au fost preluate în mod abuziv și fără un titlu valabil, astfel încât potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. coroborat cu art. 480 C. civ. reclamantul are calitatea de moștenitor legal și își justifică titlul de proprietate pentru întregul imobil în litigiu. În consecință, a solicitat instanței să constate că cererea este întemeiată, să o admită și să oblige pârâta și titularul dreptului să îi restituie în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat în petitul cererii. În raport cu legislația internă în materia proprietății și actele normative internaționale la care Romania este parte, titlu de proprietate al autorului reclamantului este mai vechi, preferabil, autentic, invincibil. Deci, titlul reclamantului asupra imobilului este reprezentat de actul de vânzare nr. 354/19.01.1898 transcris de grefa Tribunalului Ilfov, secția Notariat la nr 123/19.01.1898, care se coroborează cu autorizația de construire nr. x/1898 eliberată de Primăria București. Titlul pârâtei și al titularului dreptului este reprezentat de Legea nr. 439/1945 și procesul-verbal nr. x/1948 în care este menționat tatăl reclamantului, A., ca persoană care a predat imobilul. Parata si titularul dreptului au dobândit folosința asupra imobilului în litigiu ca efect al Legii nr. 439/1945 și procesului-verbal nr. x/1948 în care este menționat tatăl reclamantului, A., ca persoană care a predat imobilul, respectiv printr-un act ale cărui prevederi încălcau Constituția din 1948 care ocrotea dreptul de proprietate. Măsura trecerii imobilului în folosința statului a fost abuzivă. Statul român a fost (în perioada 1950-1989) și este un detentor precar al imobilelor preluate abuziv, deci și al imobilului reclamantului. Comparând titlurile prezentate de părți, rezultă că titlul exhibat de reclamant este preferabil, deoarece acesta provine de la adevăratul proprietar și are o vechime considerabilă datând din anul 1898, iar titlul invocat de pârâtă și titularul dreptului este din 1948 și este afectat de modalitatea trecerii imobilului din proprietatea autorului reclamantului în folosința statului în baza unui act abuziv și neconstituțional. Reclamantul va introduce în instanță cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.07.1927 conform considerentelor deciziei pronunțate în apel (pag. 10, alin. (1), fraza a treia). Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 instituie o prezumție absolută, în sensul că "Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării", astfel încât nu poate fi interpretată ca fiind o prezumție relativă astfel cum s-a interpretat de instanța de apel. Nici intimații-pârâți nu au contestat în cauză caracterul abuziv al preluării de către Statul Roman. Acțiunea în revendicare este admisibilă având în vedere și jurisprudența CEDO pronunțată în cauza Iobescu Nadejda contra României. Pentru aceste motive, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 613A/12.04.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, modificarea sentinței civile nr. 1259/25.09.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2016 și pe fond admiterea cererii de chemare in judecată, cu cheltuieli de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 483-502 C. proc. civ., precum și orice alte dispoziții legale în materie. În dovedirea recursului s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, precum și orice altă probă necesară și utilă cauzei. I.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - RA a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 13 octombrie 2023, prin care a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. În ceea ce privește excepția de nulitate a recursului, intimata-pârâtă a susținut că acesta nu se încadrează în motivele indicate, prin criticile aduse hotărârii recurate recurentul-reclamant reluând aceleași susțineri ca la fondul și apelul cauzei, neaducând, astfel, nicio critică substanțială deciziei atacate. De asemenea, a învederat că nu au fost indicate normele de drept material încălcate sau aplicate greșit și nici nu s-au arătat greșelile instanței de apel. Or, simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege. Motivele de nelegalitate au fost invocate pur formal, recurentul fiind nemulțumit de hotărârea pronunțată și de aspectele de fapt reținute de instanță. Recurentul tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o rejudecare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea extraordinară de atac a recursului. În consecință, intimata-pârâtă a solicitat să se constate că recursul este nul. În ceea ce privește fondul recursului, intimata-pârâtă a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. A susținut că, în cererea de recurs, recurentul-reclamant a dezvoltat și dezbătut valabilitatea titlului statului, apreciind, în mod nefondat și inutil, că statul nu este titular al dreptului de proprietate, ci că exercită o "posesie nelegitimă". Această susținere a fost dezbătută și în apel, iar instanța de apel a argumentat în mod amplu că prezenta acțiune în revendicare nu se circumscrie ipotezei ce presupune compararea titlurilor exhibate de părți. Intimata-pârâtă a mai susținut că recurentul-reclamant nu are niciun titlu asupra imobilului revendicat, întrucât prin soluționarea definitivă a acțiunii în rezoluțiunea contractului autentificat sub nr. x/27.07.1927, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului București, valabilitatea acestui contract nu mai poate fi pusă în discuție, întrucât a intrat în puterea lucrului judecat. În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare, intimata-pârâtă a susținut că instanțele fondului nu au apreciat că aceasta ar fi inadmisibilă. De asemenea, a susținut că în speța de față nu se verifică că ar exista neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care reclamantul a uzat atât de prevederile Legii speciale nr. 10/2001, în cadrul căreia a formulat notificarea ce a stat la baza contestației ce a format obiectul dosarului nr. x/2004, dar și de dreptul comun prin promovarea prezentei acțiuni. I.

Răspunsul la întâmpinare Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, susținând că acesta îndeplinește toate condițiile prevăzute de lege. De asemenea, a solicitat respingerea tuturor apărărilor părții adverse și a reluat susținerile din cererea de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate și prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Tot cu nulitatea sancționează și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Criticile trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Așadar, simpla încadrare în drept de către parte a unuia sau a mai multor motive de casare nu este suficientă pentru motivarea căii de atac. Aplicând aceste considerații cu caracter teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte reține următoarele: Procedând la verificarea cererii de recurs, se observă că, deși recurentul-reclamant a indicat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta a reluat în mod fidel cererea de chemare în judecată, neaducând absolut nicio critică deciziei recurate. Or, întrucât recursul este o cale de atac împotriva deciziei pronunțate de ultima instanță de fond, recurentul-reclamant trebuia să se raporteze la considerentele acesteia și să le combată, prin expunerea unui raționament juridic contrar. Simpla reluare a susținerilor expuse în cererea de chemare în judecată, ca și cum hotărârea atacată nici nu ar exista și cu privire la care s-a dat deja o dezlegare jurisdicțională prin hotărârile pronunțate de instanțele devolutive ale fondului, nu reprezintă o motivare valabilă a recursului, întrucât nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din același cod. Modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării instanței de recurs, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel, iar cererea de chemare în judecată, reluată drept recurs, nu poate forma obiect de analiză în coordonatele recursului. Recurentul-reclamant tinde, astfel, la o devoluare a fondului cauzei, a temeiniciei sale, ceea ce este incompatibil cu această cale de atac, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei elementelor de fapt ale cauzei. De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar. Or, decizia atacată conține o argumentare amplă și pertinentă a soluției pronunțate, astfel încât, în absența oricărui element în cererea de recurs care să se constituie într-o critică a celor cuprinse în considerentele deciziei atacate, nu se poate considera că recursul a fost motivat. Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, însă recurentul-reclamant nu s-a conformat acestor imperative, criticile formulate, chiar încadrate formal în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., întrucât acestea nu vizează nelegalitatea deciziei atacate și nu conțin nicio referire la argumentele de drept care au fundamentat soluția instanței de apel. Ca atare, acest aspect este de natură a determina incidența sancțiunii nulității recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, față de cele anterior reținute și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 613A din 12 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.