ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 601/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea formulată la data de 09 martie 2018 și înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. de dosar x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la restituirea prin echivalent a bunurilor mobile aparținând Fabricii de cherestea Unirea, naționalizate prin Procesul-verbal nr. x/11.06.1948 emis conform Legii nr. 119/1948, bunuri care nu se mai află în ființă la data acțiunii, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 563 și următoarele din C. civ., Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 2604 din 12 noiembrie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, la data de 02 iunie 2020 a declarat apel reclamantul A., apel care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 01 octombrie 2020.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 1758A din 06 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea de apel și cea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulate de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2604/12.11.2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondate.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1758A din 06 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul A.. Prin cererea de recurs, recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile nr. 1758/06.12.2021 pronunțate de către Curtea de Apel București și, după caz, a sentinței civile nr. 2604/12.11.2019 pronunțate de către Tribunalul București, și trimiterea spre rejudecare a cauzei către Curtea de Apel București, ca instanță de apel, pentru motivele de casare date de dispozițiile art. 488 pct. 5 și pct. 6, raportate la dispozițiile art. 480 alin. (3) și 497 din C. proc. civ. și pentru pentru motivul de casare dat de dispozițiile art. 488 pct. 8 raportate la dispozițiile art. 497 din C. proc. civ., și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în recurs. Recurentul reclamant a solicitat ca, în rejudecare, instanța de apel, în limita motivelor de casare, să dispună admiterea acțiunii reclamantului cu consecința: - obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanțe la restituirea prin echivalent în cuantum de 644.687 RON a bunurilor mobile aparținând fabricii de cherestea Unirea, naționalizate prin Procesul - Verbal nr. x/11.06.1948 emis conform Legii nr. 119/1948, bunuri care nu se mai află în ființă; - obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanțe la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru judecarea în fond și apel a cauzei în cuantum total de 35.246,03 RON, constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 10.052 RON, onorariu expert în cuantum de 9.000 RON și onorariu avocațial în cuantum de 11.168,03 RON, precum și a celor efectuate în apel constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru în cuantum de 5.026 RON. În cadrul cererii de recurs, recurentul reclamant a formulat o cerere pentru sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în temeiul art. 519 - 520 din C. proc. civ. cu întrebarea preliminară: "dacă, în lumina Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, în privința bunurilor mobile preluate în mod abuziv de către statul român, înlocuite, casate sau distruse pe perioada exercitării posesiei de către statul român, exceptate de la procedura specială a restituirii conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sau a bunurilor mobile preluate în mod abuziv, altele decât utilajele sau instalațiile, persoanele îndreptățite care au parcurs procedura specială exclusiv pentru bunurile imobile prevăzute de art. 2 din Legea 10/2001, au deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun mobiliară prin modalitatea restituirii în natură sau prin plata de despăgubiri conform art. 563 C. civ., în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice?". De asemenea, în cadrul cererii de recurs, recurentul reclamant a formulat o cerere prin care a invocat excepția de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. 6 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin raportare la încălcarea art. 44 alin. (1) - alin. (3) din Constituția României privind dreptul de proprietate raportat la art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României. Recurentul reclamant a considerat că dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 sunt neconstituționale în măsura în care acestea s-ar interpreta că, pentru alte categorii de bunuri mobile decât cele prevăzute în mod expres de dispozițiile legale menționate, dobândite de stat, fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 persoana îndreptățită nu poate formula acțiunea în revendicare mobiliară reglementată de art. 563 din C. civ. în condițiile îndeplinirii limitelor și condițiilor stabilite prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008. Printr-un prim motiv de recurs, recurentul reclamant a invocat greșita aplicare a dreptului material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., susținând că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 563 alin. (1) din C. civ., dispozițiile art. 6 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 213/1998 precum și dispozitivul Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 au fost greșit aplicate de către instanța de apel. Sub primul aspect, interpretarea dată de către instanța de apel se bazează pe o confuzie între cele două noțiuni de persoană îndreptățită și bunuri supuse procedurii speciale de restituire din Legea nr. 10/2001, neexistând un semn de egalitate între acestea, atâta vreme cât calitatea de persoană îndreptățită la restituire se răsfrânge doar asupra bunurilor supuse restituirii și nu a celor exceptate asupra cărora, de jure, legea specială nu prevede nimic. Faptul că legiuitorul exceptează de la restituire, pe calea unei proceduri speciale, o anumită categorie de bunuri, acest lucru nu înseamnă că exclude în vreun fel vreun alt drept ce poate fi valorificat cu privire la această categorie de bunuri, printre care și acțiunea în revendicare, în forma restituirii prin echivalent, o astfel de dispoziție fiind necesar a fi expresă pentru a putea deveni, la rândul său, derogatorie de la dreptul comun. Curtea Constituțională care a făcut analiza a priori a textului art. 6 alin. (2) a statuat faptul că, în cazul acestei categorii de bunuri, procedura de restituire putea fi întârziată, proba proprietății precum și dovada preluării abuzive fiind dificil de realizat, în multe cazuri nefiind încheiate procese-verbale sau în alte cazuri, acestea dispărând odată cu trecerea anilor. Pentru proprietarii care au însă această dovadă a deposedării și o identificare exactă a bunurilor, în niciun caz textul legal nu le poate paraliza dreptul de apărare a proprietății lor pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, o astfel de interpretare conducând la încălcarea dreptului de proprietate ocrotit și garantat de dispoziiile art. 44 ale Constituției României și la violarea art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurentul reclamant a invocat Cauza Faimblat c. România, și a arătat că stabilirea unei căi efective printr-o lege specială pentru o anumită categorie de bunuri naționalizate (imobile) nu poate însemna și probabil că nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu va putea aprecia vreodată că poate reprezenta lipsirea de orice cale judiciară pentru cealaltă categorie de bunuri (mobile) într-o interpretare de tip "troc" asupra dreptului de proprietate. Deși instanța de apel reține faptul că la nivelul Legii nr. 10/2001 nu există o ipoteză de excepție cu caracter subiectiv (cu privire la beneficiari), în sensul că proprietarul devenit persoană îndreptățită are la dispoziție doar procedura specială și, în acest caz, dreptul său de proprietate este limitat doar la bunurile ce pot fi solicitate pe calea procedurii speciale, prin interpretarea dată, motivarea instanței încalcă dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 care instituie o excepție obiectivă (cu privire la bunuri). Prin urmare, dacă legea de reparație exceptează anumite bunuri și nu persoane/proprietari de la măsurile de reparație speciale, există un text de lege încălcat prin motivarea instanței care indică în mod clar faptul că aceste bunuri (care nu fac obiectul legislației de reparație) pot face obiectul unei acțiuni în revendicare de drept comun, acțiune în cadrul căreia instanța se va pronunța și asupra valabilității titlului statului prin raportare la dispozițiile legale și constituționale în vigoare la data intrării în proprietatea statului. Considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 în sensul că "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din C. civ.." nu se aplică așa cum a făcut-o instanța de apel, deși ele au fost date în cadrul unui recurs în interesul legii și sunt așadar obligatorii, noțiunea de "persoane cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001" fiind indisolubil legată și de latura obiectivă a legii (bunurile pentru care se poate face cererea în cadrul procedurii speciale de către persoanele îndreptățite conform art. 3 din actul normativ). Prin urmare, calitatea de "persoană îndreptățită" nu se va analiza în lumina considerentelor evocate de sine stătător, așa cum o face instanța de apel prin raportare la art. 3 din Legea nr. 10/2001 (categoria de persoane îndreptățite/beneficiari ai Legii nr. 10/2001) sau de persoane care au parcurs procedura Legii nr. 10/2001, în general, ci în corelare cu bunurile la care este îndreptățită sau era îndreptățită persoana să le solicite în cadrul procedurii speciale. Pentru acele bunuri pentru care nu a existat vocația legală de formulare a unei cereri în cadrul procedurii speciale (bunuri mobile în ființă sau distruse de statul român), acțiunea în revendicare urmează a fi considerată admisibilă, nefiind vorba de o opțiune sau de alegerea uneia dintre căile de valorificare a dreptului ci de promovare a singurei acțiuni posibile pentru apărarea dreptului de proprietate și revendicarea bunurilor - acțiunea în revendicare mobiliară, după cum a reținut și instanța supremă în cadrul Deciziei nr. 33/2008. Printr-un al doilea motiv de recurs, recurentul reclamant a invocat greșita aplicare a dreptului material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., considerând că hotărârea recurată este dată cu încălcarea prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 și art. 13 din Convenție, precum și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțele de judecată. În ceea ce privește încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din motivarea instanței de apel reiese faptul că acest articol nu ar fi încălcat în privința dreptului reclamantului de a revendica bunurile mobile, întrucât în acest caz nu există "speranță legitimă" în măsura în care, pe de o parte, legea specială/legile speciale nu au stabilit și categoria bunurilor mobile în categoria de bunuri pentru care se pot cere despăgubiri și, pe de altă parte, nu există o hotărâre judecătorească definitivă care să stabilească dreptul de proprietate al autoarei reclamantului asupra bunurilor a căror revendicare este solicitată. Cu privire la această analiză a încălcării sau nu a normelor convenționale, ea trebuia făcută particular pe cauza dedusă judecații de chiar instanța de judecată, care, însă, s-a dovedit lacunară într-o motivare juridică prin care încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și a art. 6 și art. 13 din Convenție a fost analizată cu privire la legea specială și nu la temeiul de drept al acțiunii dat de acțiunea în revendicare de drept comun. Or, obligația instanței era să analizeze încălcarea sau nu a Convenției, dar era obligată și să dea prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului, după cum s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 33/2008. Recurentul reclamant a arătat că exact despre neconcordanțe este vorba, căci bunurile mobile care nu mai existau în ființă la data de 14 februarie 2001 (indiferent că erau utilaje sau instalații sau alte bunuri mobile naționalizate) nu puteau face obiectul unei cereri de despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 10/2001 în acest sens fiind și dispozițiile art. 6 alin. (2) ale acestui act normativ și ale normelor de aplicare, pe care le și are în vedere instanța fondului. Recurentul reclamant a susținut că este vorba despre încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției căci nu există nicio cauză legală sau de utilitate publică pentru care autoarea reclamantului să fi fost lipsită de proprietatea bunurilor sale. Recurentul reclamant a invocat decizii din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește noțiunea de "bun" sau de "speranță legitimă". Bunurile a căror revendicare se solicită sunt bunuri corporale, identificate prin actele de naționalizare, bunuri care nu au ieșit nicioadată din patrimoniul autoarei reclamantului întrucât actul de naționalizare a fost ilegal. Nelegalitatea naționalizării în speță, ca temei al speranței legitime, este constatată la modul general prin însăși adoptarea unei legislații speciale în materie de restituire a bunurilor, Legea nr. 119/1948 fiind menționată de prevederile art. 2 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 ca act ce atestă deținerea abuzivă de către statul român a bunurilor imobile, obiect al legii speciale, același efect al reținerii lipsei de titlu valabil sau deținerii abuzive urmând a fi reținut și în cadrul acțiunii de drept comun privind bunurile mobile, atât imobilele cât și mobilele fiind preluate în temeiul aceleiași legi și prin intermediul aceluiași proces-verbal de naționalizare. În particular, nelegalitatea naționalizării rezultă din puterea de lucru judecat de care se bucură sentința civilă nr. 271/10.11.2003 pronunțată de către Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2002, prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri pentru bunurile imobile naționalizate prin același Proces Verbal nr. x/11.06.1948, fundametat pe nevalabilitatea titlului statului și caracterul abuziv al naționalizării. În cadrul prezentei acțiuni în revendicare, dreptul reclamantului și speranța legitimă nu rezultă dintr-o transformare a dreptului de proprietate într-un drept la restituire în cadrul procedurii speciale prin emiterea unei legislații speciale, ci din existența în patrimoniul său a dreptului în sine precum și a "speranței legitime" fundamentată pe dreptul intern, drept intern care are dispoziții adoptate ulterior ratificării Convenției: dispozițiile art. 563 din C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește încălcarea art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 10/2001 nu a conferit titularilor dreptului de proprietate asupra bunurilor întreprinderilor naționalizate prin Legea nr. 119/1948 un drept care să vizeze restiuirea in integrum a proprietății lor nefiind așadar o cale de drept efectivă pentru toate bunurile naționalizate (bunuri mobile) sens în care, contrar motivării instanței de fond, singurul remediu juridic al titularului dreptului de proprietate este acțiunea de drept comun în revendicare. Recurentul reclamant a considerat că nu există o rațiune juridică pentru a considera că inexistența unei reglementări speciale suprimă în tot dreptul proprietarilor bunurilor naționalizate de a se adresa unei instanțe judecătorești și paralizează efectiv protecția legală a dreptului de proprietate asigurată tocmai prin reglementarea unei acțiuni în revendicare. Din perspectiva finalității constatării și aplicării în cauză a Convenției, instanța trebuia să se pronunțe și să aibă în vedere, așa cum s-a stabilit în dispozitivul Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, măsura în care prin aplicarea normelor convenționale s-ar aduce vreo atingere securității juridice sau vreunui alt drept de proprietate, în cauza de față fiind îndeplinită lipsa unei astfel de vătămări atâta vreme cât posesorul neproprietar a dispus fie în tot, fie în parte distrugerea bunurilor obiect al acțiunii în revendicare sau s-a desesizat de acestea. Recurentul reclamant a invocat încălcarea normelor procedurale, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., și lipsa motivării (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.), arătând că nici instanța fondului și nici instanța de apel nu au judecat cauza pe fond, respingând acțiunea ca inadmisibilă, fără ca o excepție de această natură să fie invocată. Lipsa analizei cauzei pe fond (lipsa motivării) a condus și la greșita soluționare a chestiunii admisibilității, vătămare procesuală ce nu poate fi remediată decât prin casarea deciziei recurate. Deși instanța fondului a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată motivarea instanței de fond, validată de instanța de apel, reflectă în mod evident o soluție de inadmisibilitate, din această perspectivă, atât sentința fondului cât și cea pronunțată în apel, impunându-se a fi casate raportat la dispozițiile art. 488 pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ. sub aspectul lipsei motivării în fapt și drept pe aspectele ce țin de temeinicie și pe încălcarea principiului disponibilității părților și a dreptului la apărare. Argumentele instanței de apel cu privire la faptul că problema admisibilității a fost analizată subsumată fondului este contrară normelor procedurale, o excepție a inadmisibilității acțiunii analizată de altfel și de către instanța de apel ca un prim fine de neprimire a demersului judiciar ca și excepție de fond peremptorie fiind necesar a fi analizată distinct de fondul acțiunii, cu posibilitatea părților de a pune concluzii pe acest aspect tocmai pentru respectarea dreptului la apărare, a contradictorialității și disponibilității părților, principii de drept care au fost încălcate prin soluția instanței fondului cu consecința nulității sentinței pronunțate, conform art. 174 raportat la art. 175 alin. (1) din C. proc. civ. Faptul că în concluziile scrise ale reclamantului depuse pe fondul cauzei sunt indicate anumite dispoziții legale în susținerea temeiniciei acțiunii pe care instanța de apel le consideră ca fiind o tratare a chestiunii de drept a admisibilității este o interpretare contrară normelor procedurale, o eventuală excepție a inadmisibilității, excepție de fond cu caracter peremptoriu, care chiar dacă ar fi fost apreciată ca fiind de ordine publică, trebuia pusă în discuția părților dacă ar fi fost invocată din oficiu de către instanța de judecată, anterior administrării probatoriilor, conform obligațiilor ce reveneau judecătorului fondului și ordinii de soluționare a excepțiilor reflectate în dispozițiile art. 14 raportat la art. 245 - 248 din C. proc. civ., norme de procedură încălcate. Solicită a se avea în vedere și încălcarea principiului disponibilității părților în condițiile în care pârâtul nu a formulat nicio apărare legată de admisibilitatea sau nu a acțiunii în revendicare formulată împotriva sa. De asemenea, verificând sentința pronunțată pe fond dar și cea din apel, rezultă fără echivoc faptul că nu există o motivare pe fondul cauzei, nefiind analizată situația de fapt dedusă judecății, fondul dreptului fiind obligatoriu a fi analizat și din perspectiva admisibilității acțiunii. Recurentul reclamant a arătat că instanțele au ignorat cu desăvârșire pretenția dedusă judecății, acțiunea în revendicare mobiliară având ca obiect nu numai bunuri mobile de natura utilajelor și instalațiilor Fabricii de cherestea UNIREA, dar și alte bunuri mobile naționalizate ce nu puteau intra în sfera excluderii prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv bunuri mobile identificate ca gen și caracteristici tehnice în anexele la Procesul-Verbal de naționalizare. Atât instanța fondului cât și instanța de apel, limitându-se la analiza doar a chestiunii de drept ce ține de admisibilitatea acțiunii de drept comun în raport cu legea specială, nu a analizat faptul că bunurile mobile a căror revendicare a fost solicitată nu erau numai utilaje sau instalații, ci bunuri mobile la care nu se face nicio trimitere în Legea nr. 10/2001, pentru aceste bunuri neexistând așadar niciun concurs între legea specială și cea generală, fiind necesară această distincție la nivelul categoriilor bunurilor revendicate. Chiar dacă, contrar argumentelor din recurs, instanța de recurs ar achiesa la concluziile instanței de apel în sensul că utilajele și instalațiile ar putea fi considerate imobile prin destinație sau incorporare, sens în care excluderea celor care nu mai există fizic de la procedura instituită de Legea nr. 10/2001 ar putea avea efecte asupra admisibilitții acțiunii, în privința dreptului de revendicare asupra celorlalte bunuri se poate constata că acest argument nu este aplicabil, pretențiile parțiale ale reclamantului nefiind de fapt analizate și conducând la o lipsă de motivare în tot asupra dreptului pretins. În drept, recurentul și-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Procedura de filtru. Recursul a fost comunicat intimatului la 04 iunie 2022, conform dovezii de comunicare de la dosar recurs. Intimatul nu a depus întâmpinare. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 09 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1758 din 6 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A fixat termen de judecată la data de 28 noiembrie 2023, ora 10 30 , în ședință publică, cu citarea părților. Prin cererea înregistrată pe rolul instanței supreme la data de 25 octombrie 2023, numitul B. a învederat decesul reclamantului A. și a solicitat introducerea sa în cauză, în calitate de moștenitor legatar, iar prin încheierea din 28 noiembrie 2024 s-a dispus suspendarea judecății cauzei, față de lipsa nejustificată a părților. Cauza a fost repusă pe rol la data de 13 februarie 2024, termen la care a fost introdus în cauză numitul B., în calitate de moștenitor al recurentului-reclamant A.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Obiectul demersului judiciar inițiat de reclamantul A. este reprezentat de cererea formulată la data de 09.03.2018 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, prin care acesta a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la restituirea prin echivalent a bunurilor mobile aparținând fabricii de cherestea Unirea, naționalizate prin Procesul-verbal nr. x/11.06.1948 emis conform Legii nr. 119/1948, bunuri care nu se mai află în ființă la data formulării acțiunii. Instanța de apel a observat că prima instanță a respins acțiunea ca nefondată, considerentele evidențiind în esență că reclamantul nu are deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, din moment ce bunurile mobile în discuție nu intră sub incidența legii speciale reparatorii. Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut caracterul inadmisibil al demersului judiciar întreprins de reclamant și conformitatea acestei soluții cu normele convenționale, și a constatat că acest aspect a fost invocat de reclamant ca o chestiune subsumată fondului și a fost analizat de prima instanță în acești parametri. În consecință, instanța de apel a considerat că analiza aspectelor ce țin de fondul propriu-zis al revendicării nu au a fi examinate, în acest cadru înscriindu-se chestiunile referitoare la preluarea imobilului, calitatea reclamantului de succesor în drepturi al fostului proprietar, nevalabilitatea titlului de proprietate al statului și valoarea utilajelor revendicate pe calea dreptului comun. Astfel, soluția de respingere a acțiunii ca nefondată a fost păstrată conform art. 480 alin. (1) din C. proc. civ., apelul fiind respins. În acest context, este întemeiat motivul de recurs prin care recurentul reclamant a invocat faptul că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au judecat cauza pe fond, respingând acțiunea ca inadmisibilă, fără ca o excepție de această natură să fie invocată, susțineri încadrate în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Astfel cum a arătat recurentul reclamant, deși prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, motivarea instanței de fond, validată de instanța de apel, reflectă o soluție de inadmisibilitate. În acest sens, după cum s-a arătat mai sus, instanța de apel a reținut, în considerentele hotărârii, caracterul inadmisibil al demersului judiciar întreprins de reclamant și a arătat că această chestiune a fost subsumată fondului de către reclamant, fiind analizată de prima instanță în aceiași parametri, menționând expres și că, în această situație, aspectele ce țin de fondul propriu-zis al revendicării nu formează obiectul analizei instanței. Păstrarea soluției de respingere a acțiunii ca nefondată presupune efectuarea unei analize care să vizeze aspectele de fond care au format obiectul sesizării instanței însă, în cauză, niciunul din aceste aspecte nu au fost cercetate. Dimpotrivă, instanța de apel a arătat expres că nu examinează aspectele ce țin de fondul revendicării și a reținut inadmisibilitatea demersului judiciar, ceea ce presupune stabilirea împrejurării că legea nu punea la îndemâna reclamantului mijlocul procesual ales pentru realizarea dreptului invocat. Analiza unei astfel de chestiuni, care împiedică cercetarea fondului cauzei, presupune invocarea și dezbaterea contradictorie a excepției inadmisibilității, însă o astfel de excepție nu a fost invocată de partea interesată, și anume, de către pârât, și nici de instanță din oficiu. Pe de altă parte, se constată că, în motivarea deciziei, instanța de apel s-a raportat la chestiunile clarificate prin Decizia instanței supreme nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, având în vedere susținerile apelantului reclamant în acest sens, și a considerat că singura ipoteză în care reclamantul se poate încadra este aceea a persoanelor exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, însă a apreciat că o astfel de încadrare nu este posibilă, din moment ce legea de reparație nu instituie ipoteze de excepție cu caracter subiectiv, precum și din perspectiva faptului că legea specială conține reglementări privind utilajele, dar conferă limitat dreptul la obținerea măsurilor reparatorii, condiționat de îndeplinirea mai multor cerințe, dintre care cea mai importantă este aceea a subzistenței fizice a acestora la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, potrivit prevederilor art. 6 din acest act normativ. Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii, instanța supremă s-a pronunțat cu privire la admisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, statuând: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice." Astfel, instanța supremă a analizat problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994: a fost examinată existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., precum și raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului. Toate statuările din decizia menționată au în vedere situația în care reclamantul solicită restituirea în natură a imobilului, fiind examinată problema admisibilității acțiunii în revendicare imobiliară, întemeiate pe dispozițiile art. 480 din C. civ., aceasta fiind ipoteza avută în vedere la pronunțarea deciziei. În prezenta cauză însă, nu a fost formulată o acțiune în revendicare imobiliară. Astfel, după cum are ca obiect un bun mobil sau un bun imobil, acțiunea în revendicare poate fi mobiliară sau imobiliară. Prin cererea de chemare în judecată formulată în prezentul dosar, reclamantul a precizat expres că acțiunea sa vizează bunurile mobile aparținând Fabricii de cherestea Unirea, naționalizate prin Procesul-verbal nr. x/11.06.1948 emis conform Legii nr. 119/1948. De asemenea, în cererea de recurs, recurentul reclamant și-a calificat cererea ca fiind o acțiune în revendicare mobiliară, arătând că "bunurile mobile naționalizate au constat atât în bunuri mobile considerate imobile prin destinație (utilaje, instalații) dar și în bunuri mobile individuale sau de gen (materie primă, automobil, monede), după momentul demolării C. toate devenind însă mobile prin dezmembrare". În cauză, premisa stabilită de către instanțele de fond și necontestată prin motivele de recurs este aceea că bunurile mobile în litigiu au fost preluate de către stat în baza Legii nr. 119/1948. De asemenea, în cererea de recurs, recurentul reclamant a reiterat că acțiunea privește bunurile mobile "preluate de către Statul Român aparținând fabricii de cherestea UNIREA, naționalizate prin Procesul - Verbal nr. x/11.06.1948 emis conform Legii nr. 119/1948, bunuri mobile constând în utilaje, instalații ale fabricii precum și materii prime sau automobil, monede, identificate prin caracteristici tehnice conform anexelor la procesul-verbal". În ceea ce privește calificarea acțiunii prin raportare la obiectul material acesteia, chiar în considerentele deciziei nr. 33/2008 pronunțate de instanța supremă, invocate de recurentul reclamant, s-a arătat că "revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală". În ceea ce privește starea de fapt la data formulării cererii de chemare în judecată, reclamantul a susținut constant că, la respectiva dată, bunurile nu mai există, arătând expres și în cererea de recurs că "la data formulării acțiunii introductive exista o prezumție a faptului ca posesorul neproprietar, Statul Român, din culpa sa exclusivă a distrus sau casat bunurile obiect al naționalizării" și că bunurile au fost "distruse de către posesorul neproprietar încă din anul 1949". În acest context, prealabil examinării problemei admisibilității acțiunii formulate, apare ca fiind necesară o calificare a acesteia în raport cu motivele de fapt invocate de reclamant, calificare care va permite determinarea legii aplicabile. În principiu, pârâtului îi revine obligația de dezdăunare, ca un efect al admiterii acțiunii în revendicare, dat fiind că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât bunurile mobile nu se mai regăsesc în materialitatea lor în patrimoniul statului. Acest raționament juridic subzistă, însă, doar în cazul în care bunurile mobile existau în materialitatea lor, în posesia pârâtului, la data formulării cererii de chemare în judecată, așadar dacă nu au pierit, total sau parțial, înainte de sesizarea instanței de judecată, întrucât numai în acest caz este viabilă finalitatea urmărită prin cererea în revendicare, anume redobândirea posesiei, ca stare de fapt. Doar dacă restituirea în natură era posibilă la momentul cererii introductive, dar nu mai era posibilă la data soluționării cauzei, se poate vorbi despre înlocuirea obligației de restituire în natură printr-o obligație de dezdăunare. Așadar, obligația de dezdăunare poate reprezenta un efect al admiterii acțiunii în revendicare numai atunci când reclamantul ar fi putut obține restituirea în natură dacă pe parcursul judecății s-ar fi menținut situația faptică de la data cererii de chemare în judecată. Este necesar a se avea în vedere că pretenția de dezdăunare decurge din acțiuni diferite în funcție de împrejurarea arătată, anume starea bunurilor la momentul sesizării instanței și este justificată de necesitatea ca cerințele de exercițiu ale acțiunii să fie întrunite la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Astfel, în cazul în care bunul în discuție există în materialitatea sa, în posesia pârâtului, la acel moment (dar bunul a pierit până la data soluționării cauzei), acordarea de despăgubiri constând în echivalentul valoric al bunului derivă din chiar acțiunea în revendicare, a cărei cauză juridică o reprezintă deținerea abuzivă a bunului, în caz contrar, dezdăunarea decurge dintr-o acțiune în pretenții, ce are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către fostul posesor, care subzista încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Altfel spus, în acest ultim caz, obligația de dezdăunare reprezintă o pretenție de sine - stătătoare, independentă de restituirea în natură, din moment ce nu reprezintă un efect al admiterii acțiunii în revendicare, fără a avea relevanță dacă reclamantul a formulat și o pretenție de restituire în natură, care, oricum, nu poate fi admisă, în situația în care bunul nu mai există. În consecință, obligația de dezdăunare trebuie analizată distinct de obligația de restituire în natură, atunci când reclamantul le-a invocat pe ambele, din perspectiva atât a elementelor cererii, cât și a condițiilor ce interesează exercițiul dreptului la acțiune. În raport de aceste aspecte, prealabil examinării chestiunilor privind admisibilitatea acțiunii, este necesar a se da, potrivit motivelor de fapt invocate de către reclamant, calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, dacă aceasta reprezintă o acțiune în revendicare, a cărei cauză juridică o reprezintă deținerea abuzivă a bunului, sau o acțiune în pretenții, ce are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către fostul posesor, dacă reclamantul a invocat fapta culpabilă a pârâtului care, de rea - credință fiind la data cererii introductive, nu poate restitui bunul în materialitatea sa, dată fiind situația existentă chiar la data sesizării instanței. Astfel, în ipoteza în discuție, chiar dacă reclamantul se adresează instanței și cu o cerere în revendicare, temeiul juridic al cererii în pretenții este unul distinct de cel al cererii în revendicare. Ulterior stabilirii acestor chestiuni, se va stabili dacă prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt aplicabile în situația în discuție, ele reprezentând temeiul juridic al unei cereri în revendicare a bunurilor preluate de către stat, fără titlu valabil, nu și al unei cereri în despăgubiri, atunci când bunurile invocate nu se regăsesc în materialitatea lor în patrimoniul statului, potrivit distincțiilor arătate anterior. De asemenea, în contextul expus, celelalte susțineri fomulate în recurs, întemeiate pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care recurentul reclamant a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 213/1998, a art. 6 alin. (2) din legea nr. 10/2001, a art. 563 alin. (1) din C. civ., a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, precum și cele vizând încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 și art. 13 din Convenție, nu pot fi examinate în această fază procesuală, ele reprezentând o etapă a analizei subsecventă calificării acțiunii formulate în cauză. În consecință, reținând că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., văzând prevederile art. 497 din același cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei nr. 1758 din 6 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale a României, pentru a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate, arătând că aceasta este invocată cu privire la dispozițiile art. 6 alin. (1) și alin. (2) din Legea 10/2001 prin raportare la încălcarea art. 44 alin. (1) - alin. (3) din Constituția României privind dreptul de proprietate raportat la art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României. Petentul a sustinut că dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 sunt neconstituționale în măsura în care acestea s-ar interpreta că, pentru alte categorii de bunuri mobile decât cele prevăzute în mod expres de dispozițiile legale menționate, dobândite de stat, fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoana îndreptățită nu poate formula acțiunea în revendicare mobiliară reglementată de art. 563 din C. civ. în condițiile îndeplinirii limitelor și condițiilor stabilite prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008. Asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările ulterioare, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, instanța de contencios constituțional decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. În ceea ce privește modul de invocare a excepției, art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 stabilește că excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată. Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, astfel cum arată alin. (3) al aceluiași articol. Corelativ, alin. (5) din același articol, dispune că, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), alin. (2) sau alin. (3), instanța respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale. Așadar, marja de apreciere a instanței în soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate este limitată de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 strict la evaluarea condițiilor de admisibilitate, printre care și cea referitoare la existența unei legături între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și soluționarea cauzei deduse judecății. Astfel, instanța este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) și alin. (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăși asupra relevanței ori nerelevanței textului denunțat ca fiind contrar legii fundamentale pentru soluționarea cauzei cu care a fost învestită și în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate. Condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din directa legătură a prevederilor legale în discuție cu rezolvarea litigiului aflat pe rolul instanței. Astfel, se impune a fi luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma obiectului cauzei, a stadiului procesual și a dispozițiilor legale în temeiul cărora judecata va fi realizată. În ceea ce privește condiția privind legătura normei ce face obiectul excepției cu soluționarea cauzei, se reține că pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constată trebuie să producă un efect real, concret asupra cursului procesului și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces. În acest sens, cu privire la condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, "legătura cu soluționarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun aceste dispoziții legale în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului". (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). Referitor la această problematică, Curtea Constituțională a arătat că, în esență, "condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie realmente utilă părților care au invocat-o pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată." (a se vedea decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022). În prezenta fază procesuală o eventuală constatare a neconstituționalității textului de lege criticat nu poate produce un efect util în favoarea petentului întrucât, din formularea excepției, rezultă că acesta avut în vedere situația în care persoana îndreptățită a formulat o acțiune în revendicare mobiliară, or, conform considerentelor anterior expuse, calificarea acțiunii reprezintă o operațiune care urmează a fi realizată în rejudecare, anterior aprecierii asupra măsurii în care dispozițiile legale criticate, art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, ar determina inadmisibilitatea unei astfel de acțiuni, în raport cu natura bunurilor vizate. În consecință, constatând că nu este îndeplinită cerința prevăzută de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, aceea ca dispoziția legală criticată să aibă legătură cu soluționarea cauzei în prezenta fază procesuală, Înalta Curte urmează a respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale. În ceea ce privește solicitarea recurentului reclamant de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept, se constată că, potrivit art. 520 alin. (1) din C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519. Potrivit art. 519 din C. proc. civ. "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". În aplicarea acestui text legal, se impune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condițiilor prevăzute pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, or, conținutul întrebării formulate de recurentul reclamant relevă neîndeplinirea condiției potrivit căreia chestiunea de drept trebuie să fie esențială, în sensul că, de lămurirea ei, depinde soluționarea pe fond a cauzei. Astfel, întrebarea formulată de recurentul reclamant are următorul conținut: "Dacă, în lumina Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, în privința bunurilor mobile preluate în mod abuziv de către statul român, înlocuite, casate sau distruse pe perioada exercitării posesiei de către statul român, exceptate de la procedura specială a restituirii conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sau a bunurilor mobile preluate în mod abuziv, altele decât utilajele sau instațiile, persoanele îndreptățite care au parcurs procedura specială exclusiv pentru bunurile imobile prevăzute de art. 2 din Legea 10/2001, au deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun mobiliară prin modalitatea restituirii în natură sau prin plata de despăgubiri conform art. 563 din C. civ., în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice? După cum s-a arătat mai sus, pricina urmează a fi trimisă spre rejudecare pentru a se stabili cauza juridică a acțiunii formulate, în raport cu aceasta urmând a se da calificarea cererii de chemare în judecată, element care va determina stabilirea condițiilor ce interesează exercițiul dreptului la acțiune. În această situație, lămurirea chestiunii care reprezintă obiectul întrebării formulate de recurent nu este relevantă asupra soluției pronunțate în prezenta fază procesuală. În consecință, constatând, în cadrul verificărilor impuse de art. 520 alin. (1) din C. proc. civ., că nu este îndeplinită una din condițiile prevăzute de art. 519 din C. proc. civ. pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formulată de petentul B. urmează a fi respinsă. Cererea petentul B. de restituire a taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.563 RON urmează a fi admisă, în temeiul art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, taxa plătită nefiind datorată, având în vedere că din eroare petentul B., moștenitor al recurentului A., a fost citat cu mențiunea de a depune taxa judiciară de timbru în cuantum de 2563 RON, aferentă cererii de repunere pe rol a cauzei, întrucât acesta nu avea calitatea de parte la momentul formulării respectivei cereri.