ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 447/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a civilă, la data de 4.102017, sub dosar nr. x/2017, reclamantul A. S.A., prin lichidator judiciar B., a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: obligarea pârâtului să restituie bunurile mobile proprietatea reclamantului, situate în incinta Stadionului Valentin Stănescu din București, Calea x, sector 6; în subsidiar, în eventualitatea în care aceste bunuri nu mai pot fi restituite, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului C. la plata contravalorii acestor bunuri, în sumă de 2.725.530 RON, astfel cum rezultă din documentele contabile de achiziție a acestora. În drept, a invocat dispozițiile art. 563 C. civ. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și a susținut caracterul nefondat al cererii de chemare în judecată. Prin încheierea din 27 iunie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive. Prin sentința civilă nr. 7359 din 13 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a VII-a civilă, a admis excepția necompetenței funcționale a acestei instanțe și a dispus înaintarea cauzei secției a VI-a civile a Tribunalului București. Prin încheierea din 3 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția necompetenței funcționale, a dispus scoaterea de pe rol a cauzei formulate de reclamantul A. S.A., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu C., și înaintarea acesteia conducerii tribunalului în vederea repartizării aleatorii la una dintre secțiile a III-a, a IV-a sau a V-a civile.

Hotărârea Tribunalului București, secția a IV-a civilă Prin sentința nr. 2143 din 24 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamantul A. S.A., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtul C., ca neîntemeiată; a obligat pe reclamant la plata către pârât a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 6.250 RON, reprezentând onorariu de avocat. Premergător, prin sentință, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, reținând că pârâtul C. justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, întrucât despre acesta se afirmă ar deține posesia bunurilor revendicate, veridicitatea acestor susțineri fiind analizată odată cu fondul cauzei.

Hotărârea Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie La 14 noiembrie 2019, numitul D. a depus cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantului A. S.A., care a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea din 10 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2017. Recursul promovat de D. împotriva acestei încheieri a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 2417 din 18 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017. Prin decizia nr. 1560A din 4 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de reclamantul A. S.A., prin lichidator judiciar B., împotriva sentinței nr. 2143 din 24 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât C., ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1560A din 4 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs B., în calitate de lichidator judiciar al reclamantului A. S.A.. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul susține, în esență, că, prin repartizarea aleatorie a cauzei în apel, completul învestit a administrat o serie de probatorii, însă componența acestuia a fost schimbată. Învederează că decizia recurată nu este motivată cu respectarea exigențelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ. întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii și este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept. Arată recurentul că, în raport cu înscrisurile depuse la dosar, reprezentând contract de execuție lucrări, contracte de prestări servicii și act adițional, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că nu s-a probat că acestea au servit la dotarea stadionului Valentin Stănescu, pentru a da naștere în sarcina intimatului a unei obligații de restituire. Susține că din probele administrate la fond și în apel reiese că la dosar au fost depuse facturile ce atestă achiziționarea bunurilor mobile de către recurent, existând prezumția și dovada proprietății sale. Recurentul arată că instanța de apel s-a limitat la analizarea bunurilor mobile indicate doar în cererea introductivă, fără a avea în vedere că aceasta avea anexe, respectiv facturile de achiziție a tuturor bunurilor solicitate. Învederează că, deși a probat, prin contractul depus, că unele bunuri au fost amplasate efectiv pe stadionul Valentin Stănescu, instanța de apel a considerat că, în lipsa încheierii unui proces-verbal de predare-recepție și a faptului că în contabilitatea pârâtului nu se regăsesc aceste bunuri, nu s-a făcut dovada existenței lor sau a pieirii bunurilor din culpa pârâtului, deși acesta nu a contestat realitatea facturilor de achiziție. Susține că acest raționament al instanței este contrazis de probele administrate și de dispozițiile de drept din materia proprietății, iar procesele-verbale de predare-recepție nu sunt obligatorii pentru amplasarea unor bunuri mobile. Invocând dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 273 din 14 iunie 1994, recurentul arată că nu a construit sau intervenit la edificiile de pe terenul Valentin Stănescu, ci doar a plasat bunuri mobile necesare desfășurării campionatelor de fotbal, procesele-verbale de predare-recepție nefiind obligatorii în acest scop. Simplul fapt că în contabilitatea pârâtului nu se regăsesc aceste bunuri nu semnifică faptul că ele nu au fost achiziționate de către A. și amplasate pe stadionul Valentin Stănescu. Recurentul afirmă că, în mod nelegal a reținut instanța de apel că, fără o ofertă urmată de livrarea bunurilor, recurentul nu poate avea titlu de proprietate asupra acestora, fapt ce denotă o confuzie a instanței față de situația de fapt și aplicarea normelor de drept aplicabile întrucât recurentul a achiziționat bunuri mobile în sumă totală de 2.725.530 RON, care pot fi amplasate doar pe un stadion (mobilier tribună VIP, plase și porți de fotbal, 20.000 bucăți scaune de stadion, tabelă de marcaj), a avut contract de închiriere cu stadionul Valentin Stănescu și deține facturi asupra achizițiilor făcute, probând, în acest fel, dobândirea proprietății asupra acestora. Învederează că aceste bunuri se pot amplasa doar pe un stadion, iar nu la o bază de antrenament, astfel cum a susținut pârâtul. Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că facturile fiscale nu atestă proprietatea asupra bunurilor, fiind nevoie de contracte în formă simplificată pentru bunurile mobile achiziționate, precum și faptul că, în situația bunurilor pentru care există contracte încheiate și procese-verbale, acestea intră sub incidența art. 12.3 din contractul de locațiune nr. x/26.08.2015, potrivit căruia, după încetarea perioadei de închiriere, orice investiție sau modernizare adusă bunului poate trece, în condițiile legii, cu acceptul locatorului și fără vreo pretenție pecuniară din partea locatorului, în proprietatea publică/privată a Statului Român ori în cea a locatorului, după caz, ceea ce denotă că instanța de apel a admis faptul că recurentul are titlu de proprietate. Totodată, Curtea a reținut că mențiunile recurentului cu privire la propriile evidențe, necoroborate cu vreun alt element, rămân izolate în ansamblul probator, recurentul susținând că acest aspect nu corespunde realității, având în vedere că a depus facturile fiscale și contractele de modernizare a stadionului Valentin Stănescu. Mai arată că această motivare a deciziei recurate este contradictorie și străină de cauză și a condus la pronunțarea unei hotărâri greșite, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept. Cu privire la incidența art. 12.3 din contractul de locațiune nr. x/2015, recurentul arată că acordul său nu a fost dat, neexistând vreun document în acest sens. Susține că, în mod nelegal, depoziția martorei E. nu a fost luată în considerare de către instanța de apel, deși susținerile acesteia atestau că toate bunurile au fost amplasate în incinta stadionului Valentin Stănescu. Totodată, Curtea a ignorat și expertiza contabilă dispusă în cauză, care a atestat existența bunurilor amplasate pe stadionul Valentin Stănescu. Recurentul arată că, în mod greșit, curtea de apel a reținut în considerentele deciziei că devin incidente dispozițiile art. 558 C. civ., în condițiile în care riscul pieirii bunului îi era imputabil pârâtului.

Apărările formulate în cauză Intimatul nu a depus întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și alin. (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 noiembrie 2023 a fost admis în principiu recursul declarat de B., în calitate de lichidator judiciar al A. S.A., în faliment, împotriva deciziei nr. 1560A din 4 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a fost fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de B., în calitate de lichidator judiciar al reclamantului A. S.A., în faliment, este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., recurentul a susținut că prin repartizarea aleatorie a cauzei în apel, completul învestit a administrat o serie de probatorii, însă componența acestuia a fost schimbată. Potrivit textului legal menționat, se poate cere casarea unei hotărâri în următoarele situații: dacă hotărârea a fost pronunțată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; dacă hotărârea a fost pronunțată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei; dacă hotărârea a fost pronunțată de un complet a cărui componență a fost schimbată cu încălcarea legii. În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul nu precizează în care dintre cele trei ipoteze s-ar încadra critica sa, însă, din argumentarea acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că această critică se poate subsuma ultimei teze a art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și anume, cea referitoare la pronunțarea hotărârii de un complet a cărui componență a fost schimbată cu încălcarea legii. Se reține că nu orice modificare intervenită în privința completului de judecată sau a componenței acestuia este susceptibilă să determine casarea hotărârii, ci numai cele care nu au o justificare legală, respectiv au fost efectuate cu încălcarea legii, situație care nu se regăsește în speță. Astfel, Înalta Curte reține că, potrivit Regulamentului de organizare interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 3243/2022 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu modificările ulterioare, completurile de judecată sunt stabilite anual prin hotărâre a colegiului de conducere al instanței, iar cauzele se repartizează aleatoriu o singură dată, ca regulă, în sistem informatizat prin programul ECRIS. Este real că la constituirea completurilor de judecată trebuie să se urmărească păstrarea continuității, însă această regulă nu este una cu caracter absolut, fiind posibile modificări ale componenței acestora în împrejurări obiective, cu condiția ca situațiile respective să fie prevăzute de reglementările legale, inclusiv de cele cuprinse în Regulamentul de organizare interioară al instanțelor judecătorești. Potrivit dispozițiilor art. 214 C. proc. civ., membrii completului care judecă procesul trebuie să fie aceiași în tot cursul judecății, dispozițiile procedurale stabilind, însă, că în cazurile în care, din motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluționarea cauzei, acesta va fi înlocuit, în condițiile legii, iar dacă înlocuirea a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părților, cauza se repune pe rol. Prin urmare, numai în această ultimă situație principiul continuității implică, sub sancțiunea nulității actului de procedură, condiția ca hotărârea să fie pronunțată de judecătorii care au participat la dezbaterea cauzei în fond. Nerespectarea acestei exigențe atrage, după sine, casarea hotărârii atacate, conform art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.. Cerința enunțată nu se cere însă a fi întrunită în privința termenelor anterioare judecății în fond, astfel că este posibilă schimbarea ulterioară a completului de judecată, cu singura condiție ca motivele schimbării judecătorilor să se circumscrie reglementărilor legale, potrivit celor deja expuse. Cum, în speță, înlocuirea judecătorilor a avut loc anterior acordării cuvântului în fond, fiind incidente prevederile art. 214 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în lipsa altor elemente care să permită calificarea acestor modificări ca fiind contrară normelor aplicabile, nu poate fi reținută o încălcare a principiului continuității pentru a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Prin criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul susține că motivarea deciziei recurate este contradictorie și străină de cauză. În acest sens, arată că instanța de apel a reținut că facturile fiscale nu atestă proprietatea asupra bunurilor, iar în situația bunurilor pentru care există contracte încheiate și procese-verbale, acestea intră sub incidența art. 12.3 din contractul de locațiune nr. x/26.08.2015. Totodată, curtea de apel a reținut că mențiunile reclamantului cu privire la propriile evidențe, necoroborate cu vreun alt element, rămân izolate în ansamblul probator, recurentul susținând că acest aspect nu corespunde realității, având în vedere că a depus facturile fiscale și contractele de modernizare a stadionului Valentin Stănescu. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. conține diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătorești atunci când lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situația dedusă judecății, precum și atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv sau există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este întemeiată. Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate invocat, care vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., recurenta s-a referit la teza privind motivarea contradictorie a hotărârii. Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt contradictorii acele motive care se anihilează reciproc, în sensul în care din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora, neputându-se stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând, astfel, imposibilitatea exercitării controlului de legalitate. Înalta Curte observă că nu există contradicție între considerentele deciziei recurate, argumentele instanței de apel fiind concordante în sensul nedovedirii dreptului de proprietate asupra unor categorii de bunuri solicitate a fi restituite. Astfel, instanța de apel a reținut că facturile fiscale au valoarea probatorie a plasării unor comenzi și nu atestă proprietatea asupra bunurilor, iar lista de inventar depusă de reclamant nu face prin ea însăși dovada împotriva intimatului cu privire la dreptul de proprietate asupra bunurilor, mențiunile recurentului cu privire la propriile evidențe, necoroborate cu vreun alt element, fiind izolate în ansamblul probator. Ceea ce susține recurentul, de fapt, prin formularea acestei critici, este dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate a fi restituite prin depunerea la dosar a facturilor fiscale și a contractelor de modernizare a stadionului Valentin Stănescu. Obligația de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, permițând, totodată, posibilitatea exercitării controlului judiciar. Prin urmare, având în vedere că nu se regăsesc considerente contradictorii, în sensul mai sus evocat, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției, critica recurentei nu poate fi primită, nefiind în măsură să atragă casarea deciziei atacate, aceasta fiind motivată conform standardelor de calitate ce au ca reper exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurentul a susținut că instanța de apel a reținut greșit că devin incidente dispozițiile art. 558 C. civ., în condițiile în care riscul pieirii bunului este suportat de pârât, care a avut posesia bunurilor. În urma analizei și sintezei probelor administrate în cauză, instanța de apel a reținut că reclamantul a probat amplasarea efectivă pe stadionul Valentin Stănescu a scaunelor din tribuna VIP, conform contractului nr. x din 9 februarie 2007 încheiat cu S.C. F. S.R.L., coroborat, sub aspect probator, cu facturile eliberate de acest partener contractual, însă în lipsa unui proces-verbal de predare recepție încheiat la momentul încetării raporturilor contractuale afirmate între părțile litigante, coroborat și cu faptul că această investiție nu se regăsește în contabilitatea pârâtului, aspect ce rezultă din răspunsul la interogatoriu, s-a apreciat că reclamantul nu a probat că aceste piese de mobilier mai existau fizic în detenția intimatului în anul 2016, respectiv că ar fi pierit din culpa acestuia din urmă, iar nu din culpa apelantului sau chiar fortuit, situație în care ar fi fost incidente oricum dispozițiile art. 558 C. civ. În acest context factual, care nu poate fi repus în discuție în faza procesuală a recursului, cale de atac de reformare prin intermediul căreia se declanșează exclusiv un control de legalitate a hotărârii în limita motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se constată, în cauza pendinte, o valorificare corespunzătoare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 558 C. civ. care prevăd că Proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta n-a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel. Dispozițiile art. 558 C. civ., enunțate anterior, stabilesc regula generală în materia riscului pieirii bunului, respectiv că proprietarul bunului suportă acest risc. Astfel, pentru bunurile mobile pentru care reclamantul a dovedit că le-a avut în posesie, activând prezumția dobândirii dreptului de proprietate asupra acestora în persoană proprie, urmată de amplasarea lor pe stadionul Valentin Stănescu, respectiv scaune din tribuna VIP, riscul aparține proprietarului, potrivit dispozițiilor legale precitate, în cauză nefiind dovedită ipoteza în care bunurile au pierit din culpa pârâtului. Prin urmare, argumentele recurentului, în sensul în care revine pârâtului răspunderea pieirii bunurilor, nu pot fi primite întrucât se opun principiului res perit domino. Cu privire la incidența art. 12.3 din contractul de locațiune nr. x/2015, recurentul arată că acordul său nu a fost dat, neexistând vreun document în acest sens. Potrivit art. 12.3 din contractul de locațiune nr. x/2015, După încetarea perioadei de închiriere, orice investiție sau modernizare adusă bunului poate trece, în condițiile legii, cu acceptul locatorului și fără vreo pretenție pecuniară din partea locatarului, în proprietatea publică/privată a Statului Român ori în aceea a locatorului, după caz. Din analizarea acestei clauze se observă că posibilitatea de a opta pentru trecerea în proprietatea Statului Român sau a locatorului a oricărei investiții sau modernizări aduse bunului aparține locatorului, în speță, pârâtului C., fiind necesar acceptul acestuia, nu al locatarului, cum susține recurentul. O altă critică formulată vizează puterea doveditoare a facturilor de achiziție a bunurilor mobile, recurentul susținând că acestea fac dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate a fi restituite. Cu privire la bunurile mobile pentru care reclamantul a depus facturi fiscale în dovedirea dreptului de proprietate, instanța de apel a reținut că aceste facturi au valoarea probatorie a plasării unor comenzi și, nefiind probată executarea comenzilor de livrare, reclamantul nu a dovedit dreptul de proprietate asupra acestor categorii de bunuri. Această statuare a instanței de apel este corectă, întrucât facturile depuse în probațiune nu pot fi calificate prin ele însele drept acte translative a dreptului de proprietate în sensul C. civ. asupra bunurilor mobile solicitate a fi restituite. Recurentul reclamă și faptul că instanța de apel s-a limitat la analizarea bunurilor mobile indicate în cererea introductivă, fără a avea în vedere că aceasta are anexe, respectiv facturile de achiziție a tuturor bunurilor solicitate, critică ce poate fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Critica este nefondată. Instanța de recurs reține că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevede că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel, aceste texte consacrând principiul disponibilității, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziție al părții corespunzându-i obligația instanței de a se pronunța exclusiv asupra a ceea ce partea a înțeles să supună judecății prin cererea sa, formulată în condițiile legii. Prin principiul disponibilității se înțelege, așadar, faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința obiectului, a cauzei sale juridice, a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le parcurge. Totodată, art. 476 alin. (1) C. proc. civ. consacră efectul devolutiv al apelului, care constă în posibilitatea recunoscută părților de a supune litigiul judecării în apel, cu toate problemele ce au fost ridicate în primă instanță, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept. Devoluțiunea este, însă, limitată prin dispozițiile art. 477 și art. 478 C. proc. civ. Conform dispozițiilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ. (1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. (...) (3) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. Înalta Curte notează că, în prezenta cauză, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul A. S.A., prin lichidator judiciar B. a menționat bunurile a căror restituire sau contravaloare o solicită, respectiv scaune pentru tribune și pentru echipa de fotbal, tabela de marcaj, porțile de acces și sistemul de supraveghere, server și sisteme electronice de imprimare bilete, grup electrogen și diverse articole de întreținere teren. Învestită cu apelul formulat de reclamant împotriva sentinței instanței de fond, curtea de apel și-a limitat analiza la bunurile mobile indicate în cererea introductivă de instanță, reținând că diverse piese de mobilier, bunuri de gen, cu privire la care au fost depuse la dosar facturi de comandă, fără date concrete de identificare, care nu se regăsesc nici cu număr de inventar (dulap, comodă, birou, corp mobil) nu intră în categoria niciunuia dintre bunurile enumerate prin acțiune. Astfel, instanța de apel a analizat pretențiile reclamantului potrivit cadrului procesual configurat prin elementele cererii introductive, în virtutea principiului disponibilității, neputând fi identificată o încălcare a dispozițiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) și ale art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ. pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Relativ la criticile vizând probele administrate în cauză, pe care instanța de apel nu le-a avut în vedere, respectiv declarația martorei audiate și expertiza contabilă, se reține că modalitatea de valorificare a probatoriului administrat este o operațiune circumscrisă sferei controlului de temeinicie impus instanței devolutive și care iese din domeniul verificărilor de legalitate îngăduite instanței de recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de B., în calitate de lichidator judiciar al A. S.A., în faliment, împotriva deciziei nr. 1560A din 4 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.