ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 431/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea, în data de 2 aprilie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat instanței obligarea pârâtei Administrația Penitenciarului Tulcea la plata sumei de 50.000 de euro, reprezentând daune morale, arătând, în esență, că pârâta, cu rea-credință, a încălcat dispozițiile hotărârii nr. 51/25.01.2016 pronunțată de judecătorul delegat, rămasă definitivă. În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 3 CEDO, precum și cele ale Legii nr. 254/2013. În data de 26 mai 2021, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului, invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru acordarea de despăgubiri și excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Prin sentința civilă nr. 3124 din 09 noiembrie 2021, pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Tulcea și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea. La Tribunalul Tulcea cauza a fost înregistrată în data de 15 noiembrie 2021, sub nr. x/2021.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 196 din 08 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive și, în consecință, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Penitenciarului Tulcea.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 12/C din 17 ianuarie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., încarcerat la Penitenciarul Vaslui, împotriva sentinței civile nr. 196/08.02.2022 pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Administrația Penitenciarului Tulcea, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.000 de euro, echivalent în RON la cursul de schimb al BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Penitenciarul Tulcea, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecând cauza, respingerea cererii de chemare în judecată. Printr-o primă critică, recurentul-pârât a criticat soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, arătând că a invocat această excepție și în fața primei instanțe, și în apel, în temeiul dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, a art. 2 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/C/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate (în vigoare până la data de 18 octombrie 2017) și a art. 2 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 2772/C/2017 din 17 octombrie 2017 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate (în vigoare începând cu data de 18 octombrie 2017). Astfel, recurentul a susținut că nu se justifică chemarea în judecată a unităților penitenciare în astfel de litigii, dată fiind și jurisprudența CEDO în materie și practica instanței supreme (deciziile nr. 1174/26.05.2021, nr. 460/19.02.2020 și 705/11.03.2020). Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a stabilit că Penitenciarul Tulcea este titularul obligației de asigurare a suprafeței minime persoanelor private de libertate, inclusiv reclamantului. Printr-o altă critică, recurentul a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 1349 C. civ. care reglementează condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, nefiind îndeplinită condiția existenței faptei ilicite, a vinovăției pârâtului și implicit a existenței unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Instanța de apel a reținut că fapta ilicită săvârșită de Penitenciarul Tulcea este reprezentată de nerespectarea unei încheieri a judecătorului de supraveghere a privării de libertate prin care a fost obligat pârâtul să asigure reclamantului spațiul minim, însă unitățile penitenciare nu pot stabili numărul de persoane private de libertate pe care le au în custodie, fiind un atribut exclusiv al Administrației Naționale a Penitenciarelor, conform prevederilor Legii nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. A mai arătat recurentul că numărul de persoane private de libertate custodiate de Penitenciarul Tulcea este stabilit de Administrația Națională a Penitenciarelor, iar depășirea numărului de deținuți peste limita de asigurare a suprafeței minime nu îi poate fi imputată. Conform dispozițiilor art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254 din 19 iulie 2013, penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabilește de Administrația Națională a Penitenciarelor, avându-se în vedere să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ținându-se seama și de regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, în același sens fiind și prevederile art. 45 alin. (2) din aceeași lege. A mai susținut recurentul că acordarea daunelor presupune probarea cu certitudine a elementelor răspunderii civile delictuale și analizarea situației de fapt, or, în cauză, nu s-a făcut dovada că organele de conducere ale pârâtului, cu prilejul exercitării funcției ce le revine, au săvârșit o faptă cauzatoare de prejudicii. Concluzionând, recurentul a susținut că instanța de apel a pronunțat o decizia nelegală, dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Penitenciarului Tulcea, respectiv săvârșirea unei fapte cu caracter ilicit, vinovăția și legătura de cauzalitate între vinovăție și prejudiciu, respectiv nu s-a demonstrat ce prevederi legale execuțional penale a încălcat, cu vinovăție, pârâtul.

Apărările formulate în cauză În data de 15 mai 2023, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului. În data de 12 iunie 2023, recurentul a depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, în raport cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte reține următoarele: Sub un prim aspect, se constată că, prin memoriul de recurs, recurentul a criticat soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Penitenciarului Tulcea, pronunțată de prima instanță, precum și greșita aplicare și interpretare a prevederilor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. Înalta Curte constată, referitor la critica privind soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive, că, raportat la dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 483 din același cod, această critică este inadmisibilă, întrucât nu a făcut obiectul analizei în etapa procesuală a apelului, fiind invocată omisso medio, direct în recurs. În litigiul pendinte, prin sentința civilă nr. 196 din 8 februarie 2022, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârât, reținând că, în cauză, legitimarea procesuală pasivă aparține Penitenciarului Tulcea, în condițiile în care fapta ilicită invocată de către reclamant constă în nerespectarea unei hotărâri pronunțate de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate în contradictoriu cu Administrația Penitenciarului Tulcea, pârâtul justificând calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecății. Împotriva acestei hotărâri a exercitat calea de atac a apelului reclamantul, solicitând admiterea căii de atac și obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 RON reprezentând daune morale. Învestită cu soluționarea căii de atac a apelului, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă s-a pronunțat în limitele învestirii, analizând criticile apelantului-reclamant, pentru a căror soluționare a apreciat necesară suplimentarea probatoriului, iar după administrare a constat că pârâtul a încălcat încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Tulcea nr. 51/25 ianuarie 2016, prin care a fost admisă plângerea persoanei private de libertate A. privind încălcarea condițiilor de detenție și a fost obligat Penitenciarul Tulcea să asigure petentului un spațiu de cel puțin 4 mp într-o cameră de cazare, motiv pentru care a conchis că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral, acesta fiind cuantificat în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest context, având în vedere că aspectele privitoare la soluția dată de prima instanță excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului nu au fost criticate pe calea apelului, această dezlegare a intrat sub puterea autorității de lucru judecat, iar criticile în acest sens nu pot fi formulate și analizate direct în recurs, în raport cu prevederile art. 457 alin. (1) și art. 483 din C. proc. civ. Luând în examinare, în continuare, cererea de recurs, se observă că, printr-o altă critică, recurentul a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 C. civ., cu privire la îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale. Critica este nefondată. Recurentul-pârât a arătat că fapta ilicită nu există întrucât reclamantului nu i-a fost încălcat niciun drept de către Administrația Penitenciarului Tulcea, astfel încât nu există nici prejudiciu și, drept urmare, nu există nici vinovăția recurentului. Contrar susținerilor părții, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă și completă aplicare a dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ., demonstrând în mod judicios îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. În analiza pretențiilor reclamantului, instanța de apel a apreciat necesar administrarea de probe suplimentare în cauză, fiind audiați martori și efectuată adresă la pârât, în baza cărora a apreciat că există faptă ilicită ce poate fi reținută în sarcina pârâtului și constă în nerespectarea hotărârii judecătorului de supraveghere prin care s-a stabilit ca pârâtul să îi asigure reclamantului un spațiu de minim 4 mp într-o cameră de cazare, acest aspect stabilit printr-o hotărâre judecătorească neputând fi repus în discuție. Referitor la prejudiciul cuvenit pentru neasigurarea condițiilor minime de executare a pedepselor privative de libertate, conforme standardelor prevăzute prin normele naționale și internaționale, de natură a asigura celor încarcerați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a avut în vederea evaluarea făcută de CEDO în jurisprudența sa cu privire la despăgubirile pentru prejudiciul moral determinat de condițiile improprii de deținere. Astfel, fără a fi necesară reluarea argumentelor instanței de apel, se constată că s-a reținut, pe baza probelor cauzei și a situației de fapt ce nu mai poate fi contestată în recurs, îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului. Se reține, ca atare, că instanța de apel raportându-se la criteriile de stabilire a daunelor morale și având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a urmărit să-i asigure reclamantului o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat de supraaglomerarea din celule. Înalta Curte constată că la acordarea despăgubirilor s-au avut în vedere toate criteriile de evaluare, respectându-se cerința justului raport de proporționalitate între prejudiciu și reparația acordată, rezonabilă, echilibrată și îndestulătoare în raport de circumstanțele cauzei și în concordanță de evaluările în echitate pe care Curtea Europeană însăși le aplică pentru determinarea întinderii reparației ca urmare a unei încălcări a art. 3 din Convenție. De asemenea, în aprecierea existenței prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, aceasta se poate face inclusiv pe bază de prezumții, întrucât nerespectarea de către recurentul-pârât a obligației de a asigura condiții decente de detenție, garantate de lege în respectarea demnității umane, produce în mod indiscutabil un prejudiciu moral reclamantului. Totodată, corect a reținut instanța de apel că pârâtul nu a dovedit împrejurări de natură a înlătura prezumția unui prejudiciu moral inerent privării de libertate în condiții improprii, cum ar fi desfășurarea de către reclamant a unor activități care să facă lipsită de veridicitate posibilitatea existenței unui prejudiciu moral. În ceea ce privește jurisprudența națională invocată în cauză, Înalta Curte reține, pe de o parte, că potrivit art. 5 alin. (2) C. proc. civ., că aceasta nu constituie izvor de drept și că fiecare decizie de speță trebuie înțeleasă în contextul cauzei în care a fost pronunțată și a situației de fapt reținute de instanțele respective, iar, pe de altă parte, această jursiprudență a fost invocată în susținerea criticii privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, care s-a constat că a fost invocată omisso medio. Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză motivul de nelegalitate invocat este nefondat, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.