ÎCCJ, decizie (scj.ro #200250)

Acțiune în despăgubiri. Evaluarea diferită a despăgubirilor pretinse în procese succesive pentru repararea prejudiciului cauzat prin aceeași faptă ilicită. Incidența efectului negativ al autorității de lucru judecat

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în fața primei instanțe. Hotărârile judecătorești

Index alfabetic: acțiune în despăgubiri

excepția autorității de lucru judecat

tripla identitate de obiect, părți și cauză

C. proc. civ., art. 431 alin. (1), art. 488 alin. (1) pct. 7

C. civ. 1864, art. 998, art. 1084

C. civ., art. 1385 alin. (1)

Potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., „nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.”

Cerința identității de obiect presupune valorificarea aceluiași drept subiectiv cu cel dedus judecății anterior.

În cazul în care prin două acțiuni formulate succesiv se tinde la valorificarea aceluiași drept subiectiv reprezentat de dreptul la despăgubiri generat de aceeași faptă ilicită este îndeplinită această cerință. Indicarea unui alt cuantum al despăgubirilor pretinse în cel de al doilea proces nu echivalează cu un obiect diferit, deoarece dreptul subiectiv valorificat în ambele procese este identic, iar identitatea de obiect trebuie să vizeze existența dreptului valorificat, iar nu întinderea sa.

Ca atare, pretinderea unor despăgubiri sub pretextul acoperirii integrale a prejudiciului invocat în primul proces nu echivalează cu un obiect diferit al acțiunii formulate succesiv.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1770 din 27 septembrie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la 24 decembrie 2019, sub nr. x/88/2019, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. I.P.U.R.L., a chemat-o în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 267.496,85 euro (TVA inclus), în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri, pentru repararea prejudiciului reprezentat de degradările aduse imobilului reclamantei prin lucrările efectuate de pârâtă în anul 2007 pe terenul vecin.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.084 C. civ. din 1864 și art. 1.385 alin. (1) C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile autorității de lucru judecat și a prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 199/2021 din 4 februarie 2021, Tribunalul Tulcea, Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția autorității de lucru judecat, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.

Prin sentința civilă nr. 783/2021 din 5 mai 2021, Tribunalul Tulcea, Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus completarea dispozitivului sentinței primei instanțe, în sensul obligării reclamantei la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500 lei.

Reclamanta a declarat apel principal împotriva sentinței primei instanțe prin care a criticat soluția de respingere a acțiunii ca prescrisă.

Pârâta a declarat apel incident împotriva ambelor sentințe prin care a criticat atât soluția de respingere a excepției autorității de lucru judecat, cât și soluția de acordare parțială a cheltuielilor de judecată solicitate.

Prin decizia civilă nr. 421 din 13 octombrie 2021, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate apelurile declarate în cauză.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs principal prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată în privința apelului principal.

În motivare, a relatat istoricul litigiului, după care a susținut că legea aplicabilă în timp se stabilește în funcție de fapta ilicită săvârșită de partea adversă în anul 2007, conform art. 6 alin. (2) și (4) C. civ., art. 3 și art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Sub acest aspect, a subliniat că sunt aplicabile dispozițiile Decretului-lege nr. 167/1958, iar nu cele ale Codului civil în privința prescripției extinctive.

Astfel, a învederat că termenul de prescripție a fost întrerupt prin formularea cererii de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/88/2010*.

În continuare, a arătat că prezenta acțiune a fost introdusă în noul termen de prescripție care a început să curgă la data soluționării irevocabile a primului proces, conform art. 17 alin. (3) din Decretul-lege nr. 167/1958.

A mai susținut că nu trebuie să existe identitate de obiect și cauză între cele două acțiuni pentru a opera cazul întreruptiv de prescripție reglementat de art. 17 alin. (3) din același decret.

În drept, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împotriva aceleiași decizii, pârâta a declarat recurs incident prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate.

În motivare, a relatat istoricul litigiului, după care a susținut că excepția autorității de lucru judecat a fost în mod greșit respinsă.

Astfel, a arătat că o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiași judecății dacă este îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și cauză.

În concret, a susținut că în ambele procese figurează aceleași părți, care au aceleași calități juridice.

În continuare, a învederat că identitatea de obiect presupune formularea acelorași pretenții, în sensul valorificării aceluiași drept subiectiv.

În acest sens, autoarea recursului a subliniat că atât acțiunea din primul proces, cât și acțiunea din prezentul proces au ca obiect obligarea sa la plata de despăgubiri pentru degradările aduse imobilului recurentei-reclamante ca urmare a lucrărilor efectuate în anul 2007 pe terenul vecin.

Totodată, a menționat că indicarea unui alt cuantum al despăgubirilor în prezentul proces nu conduce la concluzia că obiectul este diferit față de primul proces, deoarece identitatea de obiect trebuie să vizeze dreptul valorificat, iar nu întinderea sa.

A mai susținut că cerința identității de cauză presupune ca dreptul valorificat în justiție să aibă același izvor, respectiv același fundament juridic.

Sub acest aspect, a învederat că despăgubirile pretinse în ambele procese au fost generate de pretinsa faptă ilicită săvârșită în anul 2007, iar acțiunile au fost întemeiate pe răspunderea delictuală.

În final, a conchis că evocarea de către recurenta-reclamantă a art. 430 alin. (2) C. proc. civ. echivalează cu recunoașterea de către aceasta a faptului că invocă același prejudiciu.

În drept, au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat.

Examinând decizia recurată în raport cu motivele invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că se impune examinarea prioritară a recursului incident, deoarece acesta vizează modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat, care primează față de soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, criticată prin recursul principal.

Recurenta-pârâtă susține, în esență, că trebuia admisă excepția autorității de lucru judecat, întrucât în cele două procese, purtate între aceleași părți, se valorifică același drept subiectiv și se invocă același prejudiciu, fiind astfel îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Aceste critici de nelegalitate se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., „nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.”

Textul de lege anterior evocat reglementează efectul negativ al autorității de lucru judecat, care presupune că o acțiune nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată.

Acest efect al autorității de lucru judecat, în manifestarea sa de excepție procesuală, împiedică o nouă judecată atunci când este îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Verificând îndeplinirea acestor cerințe, Înalta Curte reține că părțile din prezentul proces au figurat și în primul proces ce a format obiectul dosarului nr. x/88/2010 și au avut aceleași calități juridice. Ca atare, cerința identității de părți este îndeplinită.

Cerința identității de obiect presupune valorificarea aceluiași drept subiectiv cu cel dedus judecății anterior. Astfel, pretențiile formulate în cele două procese trebuie să vizeze același drept subiectiv. Pentru a se stabili dacă există identitate de obiect trebuie examinate comparativ acțiunile din cele două procese.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte constată că atât prin acțiunea din primul proces soluționat irevocabil, cât și prin acțiunea din prezentul proces au fost solicitate despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită săvârșită în anul 2007.

Despăgubirile solicitate în ambele procese au vizat repararea atât a pierderii efectiv suferite, cât și a beneficiului nerealizat.

Ca atare, prin cele două acțiuni formulate succesiv se tinde la valorificarea aceluiași drept subiectiv reprezentat de dreptul la despăgubiri generat de aceeași faptă ilicită.

Indicarea unui alt cuantum al despăgubirilor pretinse în al doilea proces nu echivalează însă cu un obiect diferit, deoarece dreptul subiectiv valorificat în ambele procese este identic. De altfel, identitatea de obiect trebuie să vizeze existența dreptului valorificat, iar nu întinderea sa.

Dacă s-ar admite concluzia contrară s-ar ajunge la repunerea în discuție în cadrul unor procese succesive a cuantumului despăgubirilor acordate pentru repararea aceluiași prejudiciu. Or, o atare soluție ar afecta securitatea raporturilor juridice tranșate prin dezlegări jurisdicționale definitive.

Ca atare, pretinderea unor despăgubiri sub pretextul acoperirii integrale a prejudiciului invocat în primul proces nu echivalează cu un obiect diferit al acțiunii din prezentul proces.

Prin urmare, valorificarea aceluiași drept subiectiv prin ambele acțiuni conduce la îndeplinirea cerinței identității de obiect.

Ultima cerință specifică efectului negativ al autorității de lucru judecat presupune existența identității de cauză între cele două acțiuni.

Prin cauza sau temeiul juridic al acțiunii se înțelege situația de fapt calificată juridic, respectiv fundamentul juridic al dreptului dedus judecății.

Referitor la această cerință, Înalta Curte reține că atât în primul proces, cât și în al doilea proces despăgubirile au fost pretinse pentru repararea prejudiciului reprezentat de degradările aduse imobilului reclamantei prin lucrările efectuate de pârâtă în anul 2007.

Astfel, faptul juridic generator al prejudiciului pretins în ambele procese este reprezentat de lucrările efectuate de pârâtă în anul 2007.

Reclamanta nu invocă în prezentul proces existența unor împrejurări de fapt intervenite ulterior soluționării irevocabile a primului proces, care ar fi condus la amplificarea prejudiciului suferit; un astfel de prejudiciu ar fi fost într-adevăr susceptibil de reparație într-un nou proces, fără a putea fi opusă autoritatea de lucru judecat, întrucât s-ar fi constituit într-o cauză juridică nouă.

În realitate, reclamanta invocă în al doilea proces aceeași faptă ilicită și aceleași consecințe prejudiciabile cu cele invocate în primul proces, astfel cum rezultă din motivarea în fapt a cererilor de chemare în judecată.

De asemenea, deși prima acțiune a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-998 C. civ. din 1864, iar prezenta acțiune a fost întemeiată pe cele ale art. 1.084 C. civ. din 1864 și art. 1.385 alin. (1) C. civ., fundamentul juridic al despăgubirilor pretinse în ambele procese îl constituie răspunderea delictuală.

De altfel, dispozițiile art. 1.084 C. civ. din 1864 și art. 1.385 alin. (1) C. civ. reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului. Or, acest principiu este specific răspunderii delictuale, fiind aplicabil ori de câte ori sunt întrunite cerințele acestui tip de răspundere.

Ca atare, recurenta-reclamantă nu putea învesti instanțele cu o nouă acțiune sub pretextul acoperirii integrale a prejudiciului, în condițiile în care prejudiciul invocat în al doilea proces se fundamentează pe același raport juridic delictual, care a primit deja o dezlegare jurisdicțională în primul proces.

Prin urmare, Înalta Curte reține că este îndeplinită și ultima cerință referitoare la identitatea de cauză între cele două acțiuni.

Având în vedere că este îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și cauză între acțiunea din primul proces soluționat în mod irevocabil și acțiunea din prezentul proces, rezultă că excepția autorității de lucru judecat a fost în mod greșit respinsă, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul incident, a casat decizia atacată și sentința primei instanțe, a admis excepția autorității de lucru judecat și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Față de soluția de admitere a recursului incident și de casare a deciziei atacate și a sentinței primei instanțe, Înalta Curte a respins ca rămas fără obiect recursul principal declarat împotriva aceleiași decizii.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a obligat pe recurenta-reclamantă la plata către recurenta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.000 lei, reprezentând onorariul de avocat aferent recursului, conform dovezilor aflate la filele 78-79 din dosarul de recurs.