ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, decizie (scj.ro #192283)

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, decizie (scj.ro #192283) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

A. Omisiunea instanței de a se pronunța asupra probelor solicitate. Încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității. Vătămare procesuală

B. Opere muzicale. Comunicare publică în incinta unei unități de cazare turistică. Remunerații datorate de utilizator. Criterii de calcul

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Judecata

Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe

Index alfabetic: cerere de probe

principiul contradictorialității

dreptul la apărare

vătămare procesuală

comunicare publică

remunerații

C.proc.civ., art. 13 alin. (2), art. 258, art. 488 alin. (1) pct. 5

Legea nr. 8/1996, art. 139

Modalitatea în care instanța a procedat la soluționarea apelului, statuând atât în fapt, cât și în drept, fără a asculta concluziile părților asupra motivelor de apel ce vizau fondul cauzei și fără a se pronunța în mod explicit asupra probelor solicitate de către partea pârâtă în legătură cu fondul cauzei, este de natură să afecteze dreptul părții la apărare, în condițiile în care, potrivit art. 13 alin. (2) C.proc.civ., părțile au dreptul să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral.

Corelativ dreptului la apărare, revine instanței de judecată obligația de a asigura exercitarea efectivă și deplină a prerogativelor acestuia, atât prin punerea în discuție a tuturor cererilor părților, inclusiv a celor referitoare la probe, cu respectarea principiului contradictorialității, respectiv prin soluționarea efectivă a acestora, cu motivarea corespunzătoare a dispoziției de admitere sau, după caz, de respingere a acestora, dar și prin ascultarea tuturor susținerilor părților, în fiecare etapă a cercetării procesului și la momentul dezbaterii în fond a acestuia, relevante fiind, din atare perspectivă, și dispozițiile art. 258 C.proc.civ., referitoare la încuviințarea probelor, din care rezultă a contrario că probele pot fi respinse numai dacă nu sunt întrunite cerințele din art. 255 din același cod, al cărui alin. (1) prevede că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului.

Așadar, încuviințarea sau respingerea probelor trebuie să fie expresă și fundamentată pe îndeplinirea sau neîndeplinirea cerințelor prevăzute la art.255 C.proc.civ., neputând fi dedusă din modul de soluționare de către instanța de judecată a altor cereri sau excepții invocate de către părți în cursul procesului.

În cuprinsul art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, legiuitorul a prevăzut în mod expres că despăgubirile reprezentând triplul remunerațiilor pot fi acordate „în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a)”.

Întrucât art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 conține o ordine de preferință în aplicarea criteriilor de cuantificare a prejudiciului, acordarea de despăgubiri în condițiile de la lit. b) trebuie justificată prin imposibilitatea aplicării ipotezei de la lit. a) din aceeași normă, calcularea triplului remunerațiilor fiind o chestiune subsecventă, de analizat doar în măsura în care nu este posibilă aplicarea criteriilor de la lit. a).

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 106 din 25 ianuarie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă la data de 17.04.2019, reclamanta UCMR-ADA a chemat în judecată pe pârâta A. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei:

- la plata sumei de 80.842,41 lei, inclusiv TVA, egală cu valoarea triplului remunerațiilor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiile, perioadele și modalitățile menționate la capetele 1.1, 1.2, 1.3 și 1.4., corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în:

- unitatea de cazare Pensiunea X, Județ Neamț, în perioada aprilie 2016 - aprilie 2019;

- restaurantul (crama) din cadrul Pensiunii X, Județ Neamț, în perioada aprilie 2016 - aprilie 2019;

- salonul mic dejun situat în cadrul Pensiunii X, Județ Neamț, în perioada aprilie 2016 - aprilie 2019;

- în cadrul evenimentelor ocazionale desfășurate în restaurantul amplasat în Pensiunea X, Județ Neamț, în perioada aprilie 2016 - aprilie 2019;

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 2468 din 11.11.2019, Tribunalul București – Secția a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta UCMR-ADA, a obligat pe pârâta A. SRL să plătească reclamantei suma de 67.765 lei, despăgubiri reprezentând triplul remunerației plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeași categorie, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unitățile turistice deținute de pârâtă, cu funcțiuni de cazare și cu funcțiuni de alimentație publică, respectiv Pensiunea X, restaurantul din cadrul Pensiunii X, Salonul pentru mic dejun situat în cadrul Pensiunii X, precum și în cadrul evenimentelor ocazionale desfășurate în incinta restaurantului, în perioada aprilie 2016-aprilie 2019, a respins ca neîntemeiată cererea formulată în subsidiar, cu cheltuieli de judecată în sumă de 3.095 lei.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 579 din 7.04.2021, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A. SRL împotriva sentinței civile menționate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 579A/2021 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5 și 6 C.proc.civ. și susținând, în esență, următoarele:

Procedura de citare și de comunicare în fața primei instanțe a fost viciată, fiind încălcate prevederile art. 155 alin. 1 pct. 3, art. 157 alin. 1 lit. e, art. 163 alin. 1 și 8 C.proc.civ.

Cererea de chemare în judecată nu a fost comunicată niciodată efectiv, iar citațiile au fost înmânate unor prepuși ai societății pârâte care nu aveau calitatea de a reprezenta societatea, nici măcar în vederea primirii corespondenței.

Singurul reprezentant al societății este administratorul societății, persoană care nu a delegat această atribuție, aspect ce rezultă din certificatele constatatoare depuse de pârâtă, dar și de către reclamantă ca anexă la cererea de chemare în judecată, iar prin petitul cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat pe administrator ca fiind reprezentantul pârâtei.

În același timp, nici comunicarea cererii de chemare în judecată, nici citațiile pentru termenele de judecată, nu sunt legale, nepurtând mențiunea reprezentantului persoanei juridice, conform dispozițiilor legale incidente. Din acest motiv, prin afișarea înștiințării cu privire la cererea de chemare în judecată sau prin înmânarea citațiilor altor persoane decât reprezentantului pârâtei, aceste acte de procedură nu au fost legale și procedural îndeplinite.

Nefiind legal citată pe întreg parcursul judecății în fond, societatea pârâtă nu a putut invoca excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, nici alte excepții și nicio apărare în acea fază a judecății, dar pe care le-a invocat cu prima ocazie, respectiv în calea de atac a apelului.

Recurenta a reiterat susținerile referitoare la caracterul de ordine publică al excepției de necompetență teritorială, în raport de care instanța de la sediul pârâtei ar fi competentă în orice situație, fie că s-ar aplica regula generală în materie de competență, fie că ar fi activată competența alternativă, astfel încât părțile nu ar fi putut să o înlăture, potrivit art. 129 alin. 2 pct. 3 C.proc.civ.

Recurenta a fost privată de dreptul de acces efectiv la calea de atac a apelului, soluția pronunțată fiind dată cu încălcarea dreptului la apărare, dar și cu suprimarea principiilor contradictorialității și oralității procesului civil, prin respingerea tuturor probelor solicitate.

Motivele pentru care instanța de apel a respins solicitarea de administrare a probelor, chiar asumate și apreciate utile de ambele părți, nu se întemeiază pe considerente concrete. Instanța a apreciat probele inutile în măsura în care ar fi admis apelul pentru nelegala citare și comunicare a actelor de procedură, dar nu a luat deloc în discuție utilitatea și oportunitatea probelor pentru analizarea temeiniciei hotărârii, considerându-le oportune într-o eventuală rejudecare.

Atunci când hotărârea primei instanței de fond este nulă pentru nelegala citare a pârâtei, instanța de apel este obligată să anuleze sentința și să dispună, după caz, rejudecarea cu reținere sau cu trimitere, situație în care, într-adevăr, nu era oportun să se administreze probe legate de temeinicia hotărârii pronunțate.

Instanța de apel nu a admis, însă, apelul pentru vreunul din motivele de nelegalitate, astfel încât probele ar fi trebuit repuse în dezbaterea contradictorie, ceea ce nu s-a mai întâmplat, instanța pronunțându-se asupra tuturor aspectelor ce făceau obiectul apelului, fără a mai acorda cuvântul asupra probelor și fără ca părțile să fi pus concluzii asupra temeiniciei hotărârii primei instanțe.

În aceste condiții, în măsura în care instanța de recurs nu va aprecia fondat primul motiv de recurs care ar atrage casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond, admițând acest al doilea motiv de recurs, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel, ocazie cu care să fie puse în dezbaterea părților probele și sub aspectul temeiniciei apelului, nu doar al legalității. Dacă prima instanță a reținut că pârâtul nu a contestat pretențiile, nu a răspuns la interogatoriu, nu a formulat nicio apărare - ceea ce a condus la concluzia eronată a unei „mărturisiri depline”, cu atât mai mult ar fi trebuit ca, în apel, pârâtul să beneficieze de dreptul la apărare și la un proces echitabil prin asigurarea echilibrului de forțe și chiar contraprobe, ca o garanție a asigurării și respectării dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Decizia recurată cuprinde considerente contradictorii și/sau străine pricinii în legătură cu cercetarea temeiniciei apelului.

Instanța de apel a reținut ca mijloc de probă contractul nr.14039/24.04.2014 încheiat de pârât cu UPFR, dar, pe de altă parte, nu a reținut și faptul că doar o suprafață de 80 mp este afectată comunicării de fonograme, cu mult mai mică decât suprafața de 550 mp precizată în sentință și menținută prin decizia de apel.

Mai mult decât atât, instanța de apel a apreciat că prin contractul încheiat cu UPFR se face dovada difuzării muzicii în scop ambiental ca obiect al dreptului de autor al cărei gestionar ar fi reclamanta. Or, prin acel contract s-a atribuit doar dreptul de comunicare a fonogramelor, care nu trebuie confundate cu muzica ambientală.

Astfel, aprecierea instanței de apel în sensul că încheierea contractului cu UPFR face dovada faptelor contestate chiar de apelantă, în sensul că în restaurantul/pensiunea sa se difuzează muzică în scop ambiental, este străină pricinii și în contradicție cu considerentele prin care s-a apreciat că reclamanta este gestionarul colectiv al altor drepturi, respectiv al drepturilor autorilor de opere muzicale, iar nu al drepturilor producătorilor de fonograme.

Recurenta a mai arătat că din niciuna dintre probele administrate la fond de către reclamantă nu rezultă că în încăperile pensiunii sau restaurantului, salonului, ar fi difuzată muzică în scop ambiental și în niciun caz că pe o suprafață de 550 mp.

Decizia nu este motivată sub aspectul acordării despăgubirilor egale cu triplul remunerațiilor datorate în mod uzual.

Acordarea despăgubirilor în cuantum triplu față de suma datorată în mod uzual de utilizatori asemănători poate fi primită doar și numai prin eliminarea posibilității cuantificării despăgubirii prin raportare la consecințele economice negative, la câștigul nerealizat sau la beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor.

Or, niciuna dintre instanțele de fond din cauză nu a argumentat de ce nu poate fi cuantificată despăgubirea prin raportare la acest criteriu eliminatoriu, mult mai aproape de o evaluare judicioasă și concretă a eventualului prejudiciu, s-a conchis prin motivele de recurs.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza motivelor de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

O primă critică a vizat modul de apreciere de către instanța de apel a legalității procedurii de citare și de comunicare a actelor de procedură la judecata în primă instanță.

Recurenta - pârâtă A. S.R.L. a susținut, în esență, că procedura de citare și de comunicare a actelor de procedură în fața primei instanțe a fost viciată, deoarece a fost realizată prin prepuși ai săi care nu aveau calitatea de a reprezenta societatea, nici măcar în vederea primirii corespondenței, cu toate că, potrivit art. 155 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ., atare procedură trebuia efectuată prin administratorul societății, singura persoană în drept să primească respectivele comunicări.

Critica astfel formulată este nefondată.

Sub un prim aspect, trebuie observat că, în considerentele deciziei recurate, s-a reținut că în memoriul de apel nu se regăsește nicio critică legată de o nelegală afișare a corespondenței, susținerile apelantei vizând acele comunicări care au fost primite sub semnătură.

Potrivit art. 488 alin. 2 C.proc.civ., interpretat

a contrario

, motivele de nelegalitate prevăzute la alin. 1 al aceleiași norme nu pot fi primite dacă puteau fi invocate pe calea apelului.

Pe acest temei și față de împrejurarea că cererea de recurs nu cuprinde nicio critică referitoare la limitele învestirii instanței de apel, stabilite potrivit celor arătate anterior, Înalta Curte va înlătura susținerile recurentei prin care se tinde la demonstrarea nelegalității comunicării realizate prin afișare (respectiv comunicarea cererii de chemare în judecată), întrucât sunt formulate

omisso medio

, pentru prima dată în prezentul recurs, cu toate că era posibilă invocarea prin motivele de apel a chestiunii invocate.

Sub un al doilea aspect, instanța de apel a constatat în mod corect incidența în cauză a dispozițiilor art. 162 alin. 1 C.proc.civ.

Conform acestei norme, în cazurile prevăzute, printre altele, de art.155 alin. 1 pct. 1 – 5 din cod, înmânarea citațiilor și a tuturor actelor de procedură se poate face funcționarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenței, iar în lipsa acestora, „înmânarea citației sau a actelor de procedură se va face administratorului clădirii, iar, în lipsă, paznicului sau agentului de pază, care va semna procesul – verbal întocmit în acest scop de către agent, după ce acesta din urmă a certificat în prealabil identitatea și calitatea sa”.

Prin urmare, deși, ca regulă, persoanele juridice de drept privat se citează „prin reprezentanții lor”, astfel cum prevede art. 155 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ. – la care se face referire prin motivele de recurs -, art. 162 alin. 1 din cod conține o derogare în privința efectuării prin înmânare a citațiilor (și a tuturor actelor de procedură), norma fiind, de altfel, denumită „Înmânarea făcută altor persoane”.

Se constată, astfel, că nu au suport susținerile recurentei conform cărora procedura de citare a unei persoane juridice de drept privat nu ar fi legal îndeplinită atunci când citația nu este înmânată reprezentantului său ori persoanei însărcinate cu primirea corespondenței.

Este adevărat, pe de altă parte, că legalitatea procedurii îndeplinite în conformitate cu art. 162 alin. 1 C.proc.civ. depinde de efectuarea acesteia prin înmânare uneia dintre persoanele arătate în cuprinsul textului, ale cărei identitate și calitate trebuie certificată de către agent.

Din acest punct de vedere și față de susținerile recurentei legate de calitatea persoanelor care au primit citațiile, instanța de apel a reținut, cu privire la citarea pârâtei pentru primul termen de judecată în fața primei instanțe, cel din 2.09.2019, că citația a fost primită de persoana care și-a declarat calitatea de administrator/portar/înlocuitor de portar al clădirii față de agentul procedural care a efectuat înmânarea.

Prin motivele de recurs, nu s-a făcut nicio referire particulară la această persoană, nu a fost contestată calitatea acesteia, declarată în fața agentului, recurenta indicând atribuțiile în cadrul societății doar ale celorlalți angajați ai săi, care au primit citațiile remise pentru următoarele două termene de judecată în fața primei instanțe.

Prin urmare, nu există nicio rațiune pentru infirmarea constatării instanței de apel în privința legalității procedurii de citare pentru primul termen de judecată.

Această constatare este suficientă pentru respingerea criticii recurentei, în aplicarea prevederilor art. 229 alin. 1 teza finală C.proc.civ., potrivit cărora partea nu va mai fi citată în tot cursul judecății la acea instanță – prezumându-se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare – în cazul în care i s-a înmânat citația pentru un termen de judecată.

Așadar, fiind legal citată pentru primul termen de judecată în fața primei instanțe, pârâta a avut termen în cunoștință, motiv pentru care este lipsită de relevanță conformitatea citării sale pentru termenele următoare cu dispozițiile art. 162 alin. 1 C.proc.civ., din perspectiva calității persoanelor care au primit citațiile.

În acest context, este nefondată critica recurentei referitoare la aprecierea instanței de apel asupra legalității procedurii de citare la prima instanță și, subsecvent, nu au temei nici susținerile vizând chestiunea necompetenței teritoriale a Tribunalului București, formulate în considerarea nelegalității citării sale la prima instanță.

În schimb, este fondată cea de-a doua critică regăsită în motivele de recurs, privind încălcarea principiilor ce guvernează procesul civil.

După cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință din data de 7.04.2021, la care au avut loc dezbaterile asupra apelului, apelanta – pârâtă A. S.R.L. a solicitat administrarea de probe pe fondul raportului juridic dedus judecății, solicitare pe care instanța de apel a respins-o, cu motivarea că probele nu sunt utile în această etapă a soluționării apelului.

În acest sens, s-a arătat că, în măsura în care sentința ar fi nulă pentru nelegala citare a pârâtei, în temeiul art. 480 alin. 3 C.proc.civ., sentința ar fi anulată, procedându-se la o nouă judecare a fondului, ocazie cu care ar urma să se dezbată în contradictoriu aceste probe, ce pot fi utile și relevante pentru o atare rejudecare în fond.

Aceste considerente ale deciziei recurate conturează două posibile constatări în privința aprecierii instanței de apel asupra solicitării probelor solicitate asupra fondului cauzei.

Astfel, este plauzibil ceea ce afirmă recurenta în motivarea căii de atac de față, în sensul că instanța de apel, procedând la soluționarea apelului în două etape, în raport de motivele de apel, a amânat dezbaterile asupra solicitării de probe asupra fondului cauzei după clarificarea legalității hotărârii primei instanțe din punctul de vedere al procedurii de citare.

Cu toate acestea, o asemenea dezbatere nu a mai avut loc, procedându-se la soluționarea apelului, instanța pronunțându-se și asupra motivelor vizând fondul cauzei, fără a încuviința sau respinge, după caz, probele solicitate în legătură cu fondul.

Mai mult decât atât, din aceeași încheiere din ședința la care au avut loc dezbaterile asupra apelului, rezultă că părțile au fost ascultate doar asupra motivului de apel referitor la legalitatea procedurii de citare în primă instanță (și, consecutiv, asupra excepției de necompetență teritorială a tribunalului), nefiind consemnate și concluziile asupra criticilor de netemeinicie a sentinței.

În același timp, nu este exclus ca instanța de apel să fi considerat că probele solicitate trebuie supuse dezbaterii contradictorii doar în măsura în care sentința ar fi fost anulată și s-ar fi procedat la o nouă judecare a fondului, ceea ce echivalează cu o respingere implicită a probelor și fără ca această măsură să fie motivată în alt mod decât prin raportare la prioritatea clarificării legalității procedurii de citare în primă instanță.

Înalta Curte constată că, în oricare dintre aceste situații, instanța a procedat la soluționarea apelului, statuând atât în fapt, cât și în drept, fără a asculta concluziile părților asupra motivelor de apel ce vizau fondul cauzei și fără a se pronunța în mod explicit asupra probelor solicitate de către pârâtă în legătură cu fondul cauzei.

O asemenea modalitate de soluționare a cauzei este de natură să afecteze dreptul părții la apărare, în condițiile în care, potrivit art. 13 alin. 2 C.proc.civ., părțile au dreptul să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral.

Sunt relevante, din atare perspectivă, și dispozițiile art. 258 C.proc.civ., referitoare la încuviințarea probelor, din care rezultă

a contrario

că probele pot fi respinse numai dacă nu sunt întrunite cerințele din art. 255, al cărui alin. 1 prevede că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului.

Față de cele ce preced, se constată că dreptul pârâtei la apărare a fost încălcat, prin soluționarea apelului fără ascultarea concluziilor părților asupra motivelor de apel ce vizau netemeinicia hotărârii primei instanțe și fără ca instanța de apel să se pronunțe în mod explicit asupra probelor solicitate de către pârâtă în legătură cu fondul cauzei.

Nulitatea deciziei de apel astfel pronunțate este una virtuală, iar prin nerespectarea unui principiu fundamental ce guvernează procesul civil, pârâta a suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură.

În consecință, este incident art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., în condițiile în care decizia de apel a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Această constatare este suficientă pentru conturarea soluției ce se impune a fi pronunțată în cauză, respectiv casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționarea cererii de administrare a probelor formulate de către pârâta A. S.R.L.

În rejudecare, instanța de apel urmează a statua în fapt și în drept, eventual, după administrarea de probe, astfel încât nu este necesară verificarea legalității deciziei casate prin prisma motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., vizând existența unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei pe aspectul suprafeței spațiului în care s-ar fi difuzat opere muzicale – de care depinde cuantumul despăgubirilor -, cu atât mai mult cu cât probele solicitate se referă și la această chestiune.

În schimb, poate fi cercetată critica de nelegalitate ce formează obiectul ultimului motiv de recurs, referitoare la criteriul de calcul al despăgubirilor cuvenite autorilor de opere muzicale pentru comunicarea publică a acestora, pretins efectuată de către pârâtă, urmând ca dezlegarea dată prin prezenta decizie să fie valorificată cu ocazia rejudecării apelului doar în măsura în care se va stabili că pârâta datorează despăgubiri pentru prejudiciul creat prin comunicarea publică neautorizată de opere muzicale.

Critica recurentei-pârâte referitoare la modul de motivare a deciziei de apel în privința criteriului de calcul al despăgubirilor este fondat.

Instanța de apel a reținut că prima instanță s-a raportat la prevederile art. 139 alin. 2 lit. b din Legea nr. 8/1996 pentru a acorda despăgubiri reprezentând triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate, potrivit metodologiilor în vigoare, pentru comunicarea publică de opere muzicale, dacă s-ar fi obținut autorizația/licență neexclusivă din partea organismului de gestiune colectivă.

Confirmând acest criteriu de calcul, instanța de apel a interpretat norma în discuție doar prin prisma primei părți, vizând posibilitatea cuantificării remunerației legal datorate, însă nu și prin raportare la condiția de aplicare a ipotezei de la lit. b, legiuitorul prevăzând în mod expres că despăgubirile reprezentând triplul remunerațiilor pot fi acordate „în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a)”.

Întrucât art. 139 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 conține o ordine de preferință în aplicarea criteriilor de cuantificare a prejudiciului, acordarea de despăgubiri în condițiile de la lit. b ar fi trebuit justificată, în primul rând, prin imposibilitatea aplicării ipotezei de la lit. a din aceeași normă, calcularea triplului remunerațiilor fiind o chestiune subsecventă, de analizat doar în măsura în care nu era posibilă aplicarea criteriilor de la lit. a.

În aceste condiții, este corectă susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel nu a motivat în mod corespunzător aplicarea criteriului din art. 139 alin. 2 lit. b din Legea nr. 8/1996 și neaplicarea criteriilor de la lit. a din aceeași normă.

Prin urmare, reținând incidența și a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., pe lângă cel descris de pct. 5 din același text de lege, Înalta Curte a admis recursul și a casat decizia recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, în baza art. 497 C.proc.civ.

Notă: Legea nr. 8/1996 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 489 din 14 iunie 2018, textele fiind renumerotate

§ Cauze similare