Decizia nr. 342/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2297/2022 a Tribunalului Iași

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, la 24.06.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., constatarea caracterului simulat în totalitate al contractului de cesiune autentificat sub nr. x din 14.10.2015 la B.N.P. C., precum și al actului adițional autentificat sub nr. x din 14.10.2015 la B.N.P. C.; constatarea nulității absolute a acelorași acte în temeiul dispozițiilor art. 1238 C. civ. constatarea calității sale de asociat al D. S.R.L. Iași, cu un aport la capitalul social de 10 părți sociale, în sumă totală de 100 RON, reprezentând 50% din beneficii și pierderi, precum și a calității de administrator al societății; radierea din Registrul Comerțului a înregistrării mențiunilor D. S.R.L. Iași, operate cu privire la capitalul social, transmitere părți sociale, modificare date și retragere asociați, înregistrare efectuată prin rezoluția nr. 28212 din 23.12.2016 în dosarul nr. x/2016, în temeiul contractului de cesiune și al actului adițional menționate în primul capăt de petit; obligarea pârâtului B. la suportarea cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 2297 din 29.09.2022, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., și a respins cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată. Împotriva sentinței civile nr. 2297/29.09.2022 a Tribunalului Iași, secția I civilă, a declarat apel reclamantul A..

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 65/14.02.2023, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 2297/2022/29.09.2022 a Tribunalului Iași, secția I civilă, sentința pe care a păstrat-o.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 65/14.02.2023 a Curții de Apel Iași, secția Civilă a declarat recurs reclamantul A.. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul a susținut, în esență, următoarele aspecte: Susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală prin prisma aplicării în mod greșit a normelor de drept material în prezenta speță, respectiv a dispozițiilor art. 1238 C. civ., art. 66 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și prin faptul că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cu privire la incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) (1) pct. 6 C. proc. civ., consideră că instanța de apel nu a făcut o analiză motivată a susținerilor reclamantului în ceea ce privește aplicarea art. 1266 alin. (2) C. civ., în sensul că la stabilirea voinței concordante a părților se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate, de comportamentul părților avut ulterior încheierii contractului, ceea ce conduce la concluzia că, sub acest aspect, lipsește motivarea deciziei asupra criticilor și apărărilor formulate în apel. Astfel, instanța de apel a înțeles să răspundă exclusiv la o parte din apărările formulate, iar redarea trunchiată în motivarea deciziei din apel a unor aspecte de fapt, fără înlăturarea motivată a aspectelor contrare susținute de părțile în cauză, nu este de natură a suplini motivarea hotărârii sub aspectul criticilor formulate, care trebuie să se refere în special la încălcările săvârșite de către prima instanță, deoarece apelul este o a doua etapă a judecății, un al doilea grad de jurisdicție supus unor rigori speciale, iar acesta nu presupune de plano o reluare a analizei situației de fapt, în lipsa aprecierii, în prealabil, ca fondate a unor critici formulate în apel. Susține că a supus analizei instanței de apel și faptul că recurentul s-a comportat inclusiv ca un asociat, nu doar ca administrator. Instanța de apel procedează într-o manieră identică cu instanța de fond, analizând aspectele relative la calitatea de administrator, concluzionând că a continuat recurentul să efectueze acte de administrare a societății și după ce a cesionat părțile sociale, împrejurare care nu poate conduce singură, în lipsa coroborării cu alte probe, la concluzia că părțile ar fi convenit fictiv ieșirea recurentului din societate. Instanța de apel, însă, nu motivează sub nicio formă faptul că recurentul a semnat bilanțul firmei, conform art. 7 din Statut și art. 194 din Legea nr. 31/1990 și faptul că a preluat bani din societate, în calitate de asociat, cu acordul intimatului. Cu privire la aceste apărări, nu există absolut nicio motivare a instanței de apel, deși art. 7 din Statut menționează, fără echivoc, faptul că aprobarea bilanțului este de competența asociaților, nefiind, astfel, un act de administrare. Cu privire la invocarea propriei incorectitudini la încheierea actelor juridice pentru a obține protecția juridică a dreptului, instanța de apel nu a motivat sub nicio formă aspectul invocat de către recurent, și anume, faptul că această situație a fost creată, în realitate, de către intimat, care a achiziționat imobilele de la societate, fără a mai efectua plata, determinând, prin acțiunile acestuia, cercetarea penală a recurentului, punerea sub sechestru a bunurilor societății și obligarea recurentului de a ieși din societate, pentru a proteja bunurile societății. Protejarea bunurilor societății este de natura evidenței, inclusiv prin raport la dispozițiile art. 66 din Legea nr. 31/1990. Apreciază instanța de apel că "întârzierea operațiunilor la ORC a fost intenționată și realizată pentru a permite reclamantului să poată, legal, față de terți, reprezenta societatea în demersurile civile care ar fi condus la clasarea dosarului penal, și nu din considerentele invocate de către reclamant, însă tribunalul arbitral a pronunțat hotărârea arbitrală nr. 16 în data de 08.12.2015, iar înregistrarea a fost efectuată la ONRC în decembrie 2016. Astfel, decizia instanței de apel conține motive contradictorii. Arată că a menționat și demonstrat faptul că, inclusiv în perioada prezentă, recurentul a continuat, cu acordul intimatului, semnarea actelor financiare anuale, în speță a bilanțurilor, aspecte pe care instanțele nu le-au analizat, nici cea de fond și nici instanța de apel. Deciziile pe care recurentul le adopta nu erau doar cele de administrare, ci și cele ce sunt de apanajul exclusiv al asociaților, astfel, raționamentul instanței de judecată, conform căruia și un terț poate administra societatea, nu este unul complet, hotărârea recurată nefiind, sub acest aspect, al actelor efectuate din prisma calității de asociat, motivată. Un alt aspect la care nu răspunde instanța de apel este transferul părților sociale cu titlu gratuit. Este evident că există aici o prezumție coroborată cu calitatea de frați a asociaților. Cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 66 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, menționează că, în mod greșit, instanța de apel reține faptul că scopul încheierii contractului de către părți, declarat de către recurent, anume pentru a-și crea o stare de insolvabilitate în care ar trebui să răspundă patrimonial în urma unei condamnări penale, nu este de natură a justifica încheierea contractului de cesiune, cât timp o răspundere penală doar a recurentului pentru evaziune fiscală nu avea cum să pună în pericol bunurile societății, care sunt distincte de bunurile proprii. Este adevărat că bunurile societății au fost supuse sechestrului, dar ieșirea din societate a reclamantului nu putea avea drept consecință ridicarea sechestrului. În acest sens, arată că, în iunie 2015, a fost adoptată Legea nr. 152/2015 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul înregistrării în registrul comerțului și a modificat art. 66 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în sensul că se permitea pentru prima dată creditorului să poprească, în timpul duratei societății, părțile ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare sau putea sechestra și vinde părțile sociale ale debitorului lor. Astfel, ieșirea recurentului din societate se justifica pe deplin, creditoarea putea vinde părțile sociale care aparțineau recurentului, fiind bunuri proprii ale acestuia, cu un evident risc pentru societate și patrimoniul societății. Într-adevăr, anterior lunii iunie 2015, părțile sociale nu puteau fi vândute de către creditor, însă, prin modificarea Legii nr. 31/1990, se crea această posibilitate, omisă de către instanța de judecată în raționamentul său, astfel bunurile societății erau puse în pericol, și nu cum greșit a reținut instanța. Critica este susținută de dispozițiile art. 66 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, ale cărei prevederi au fost ignorate de către instanța de judecată. Astfel, părțile au înțeles să realizeze această simulație în scopul evident de a proteja interesele societății. Faptul că intimatul B. avea și scopul ascuns de a deveni unic asociat și de a-i prejudicia interesele recurentului A. au fost învederate instanței de judecată în scopul ilustrării caracterului imoral și al faptului că nu a încercat recurentul să se folosească de propria sa incorectitudine. Cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1238 alin. (2) C. civ., arată că, în condițiile în care recurentul a demonstrat faptul că toate deciziile luate au fost în scopul protecției societății și a patrimoniului societății, toate efectuate din cauza acțiunilor iresponsabile ale intimatului B., care a prejudiciat interesele societății și a determinat adoptarea actelor subsecvente, societatea fiind în debit pentru sumele neîncasate de la intimat, în mod evident este indicată culpa acestuia în actele încheiate, și nu culpa recurentului A., care a acționat în permanență în scopul salvării societății și a bunurilor societății. Astfel, se impunea reținerea incidenței dispozițiilor art. 1238 alin. (2) din C. civ. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului. Nu a fost formulat răspuns la întâmpinare.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 3 mai 2023 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 24 iunie 2020, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. La termenul din 8 februarie 2023, instanța a rămas în pronunțare asupra recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul reclamant A., este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul reclamant A., în contradictoriu cu intimații pârâți B., D. S.R.L. și Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași, fiind menținută soluția dispusă de prima instanță în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată având ca obiect acțiunea în constatarea simulației și acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. x/14.10.2015 la BNP C. și a actului adițional autentificat sub nr. x/14.10.2015 la BNP C.. În esență, instanțele de fond au reținut că, în privința acțiunii în declararea simulației, nu s-a făcut dovada actului secret și a înțelegerii părților în sensul încheierii fictive a contractului de cesiune de creanță, cu intenția reală ca reclamantul A. să rămână asociat și administrator al societății D. S.R.L., iar în privința acțiunii în nulitate întemeiate pe cauza ilicită sau imorală, reclamantul și-a invocat propria culpă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul reclamant A., invocând lipsa motivării corespunzătoare a hotărârii și greșita aplicare a unor dispoziții de drept material, urmărind să obțină constatarea calității sale de asociat al societății D. S.R.L., cu o contribuție de 50% la constituirea capitalului social, precum și constatarea calității sale de administrator, în condițiile în care, prin actele atacate cu acțiunea în declararea simulației și în constatarea nulității absolute, a pierdut aceste calități, transferând către intimatul pârât B. părțile sociale deținute. În esență, recurentul reclamant susține că a convenit în mod fictiv retragerea din societate prin cedarea cu titlu gratuit a părților sociale și renunțarea la calitatea de administrator în favoarea fratelui său, B., în scopul protejării patrimoniului societății, în contextul cercetării penale derulate împotriva lui A.. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurentul reclamant, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au justificat soluția de respingere a cererii de apel și a cererii de chemare în judecată, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părți. În aceste condiții, părțile au posibilitatea de a înțelege argumentele care au determinat pronunțarea acestei soluții, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanța de apel. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curtea observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției în apel, astfel că hotărârea recurată conține motivarea conformă în fapt și în drept. Împrejurarea că recurentul reclamant nu este de acord cu soluția la care a ajuns instanța de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esențial este faptul că instanța de apel a prezentat în clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția de respingere a apelului și de menținere a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar. În concret, recurentul reclamant a invocat insuficiența motivării, criticând decizia instanței de apel prin raportare la modalitatea de interpretare, de apreciere și de coroborare a probelor administrate. Criticile legate de modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în legătură cu chestiunea existenței actului secret exced motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., reprezentând, în realitate, critici de netemeinicie, care nu pot fi supuse cenzurii în calea de atac extraordinară a recursului. Din expunerea tuturor criticilor rezultă că recurentul reclamant este nemulțumit de modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul, acesta susținând că a dovedit încheierea contractului secret cu probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri, martori, interogatoriul pârâtului și prezumții. Toate aceste susțineri nu pot fi analizată prin invocarea motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., deoarece țin de temeinicia hotărârii atacate. Probele administrate au fost coroborate și apreciate de către instanța de apel, conform puterii de apreciere rezultate din caracterul devolutiv al apelului, neputând fi reapreciate sau reinterpretate de către instanța de recurs în sensul reținerii unei situații de fapt contrare, atât timp cât recursul este o cale extraordinară de atac ce urmărește să supună instanței de control judiciar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Recurentul reclamant a invocat faptul că instanța de apel nu a efectuat o analiză motivată a susținerilor sale întemeiate pe prevederile art. 1266 alin. (2) C. civ., conform cărora, la stabilirea voinței concordante a părților, se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate, de comportamentul părților avut ulterior încheierii contractului. Contrar acestor susțineri, instanța de apel a avut în vedere întregul context în care au fost încheiate și executate actele contestate, pornind de la transferul imobilelor societății în patrimoniul pârâtului B., rezoluțiunea acestui transfer patrimonial, derularea cercetărilor penale față de A. și soluția de clasare pronunțată în dosarul penal, determinată de intervenirea rezoluțiunii contractului de vânzare a imobilelor societății către intimatul pârât E.. Ambele instanțe de fond nu s-au aflat în situația de a nesocoti prevederile art. 1266 alin. (2) C. civ. și, raportat la probatoriul administrat, au reținut lipsa dovezilor necesare dovedirii existenței actului secret invocat de către reclamant, nepunându-se problema interpretării vreunor clauze contractuale. Subsumat motivului de casare analizat, s-a invocat lipsa înlăturării motivate a apărărilor susținute de reclamant, însă aceste critici sunt generice, fiind relevant faptul că argumentele expuse în decizia recurată sunt în măsură să fundamenteze soluția pronunțată. Altfel spus, prin reținerea situației de fapt, pe baza probatoriului administrat, instanța de apel a înlăturat, fie explicit, fie implicit, toate susținerile în legătură cu încheierea fictivă a actelor contestate, reținând, în esență, lipsa dovezilor apte să susțină realitatea actului secret, invocat prin cererea dedusă judecății. Recurentul reclamant a arătat că a indicat instanței de apel faptul că, după încheierea actelor privind cesiunea părților sociale și renunțarea la calitatea de administrator, a continuat să se comporte atât ca asociat, cât și ca administrator al societății. Cu privire la administrarea în fapt a societății, ambele instanțe de fond au precizat că efectuarea actelor de administrare după cesiunea părților sociale nu poate conduce singură, în lipsa altor probe, la concluzia că părțile ar fi convenit fictiv ieșirea recurentului din societate. Prin motivele de recurs i se reproșează instanței de apel faptul că nu a oferit niciun răspuns în raport de susținerea că reclamantul a semnat bilanțul societății, conform art. 7 din statutul acesteia și art. 194 din Legea nr. 31/1990, și că a preluat bani din societate, în calitate de asociat, cu acordul intimatului. În raport de aceste critici, Înalta Curte constată că instanța de apel a răspuns implicit acestor apărări, atât timp cât a reținut că actele de administrare de fapt a societății, fără coroborare cu alte probe, nu sunt în măsură să susțină convenția părților cu privire la ieșirea fictivă din societate a lui A., fiind relevantă, sub aspectul permisiunii de efectuare a actelor de administrare, împrejurarea că între asociatul unic E. și fostul asociat și administrator A. există o relație de rudenie, aceștia fiind frați. Aceleași considerente sunt suficiente și pe deplin valabile pentru a înlătura și susținerile recurentului reclamant în sensul că a semnat bilanțul societății și a preluat bani din societate, acte justificate prin prisma calității de asociat. Pornind de la relația de rudenie dintre actualul asociat unic și fostul asociat și ținând seama că nu au fost administrate probe care să dovedească încheierea actului secret, nu se poate aplica o prezumție simplă, judiciară, în sensul ieșirii fictive din societate a reclamantului, dedusă din implicarea acestuia în viața societății ulterior cesiunii părților sociale și renunțării la calitatea de administrator. Semnarea bilanțului societății și preluarea unor sume de bani din societate de către recurentul reclamant A. sunt activități care pot primi semnificații juridice multiple, pornind de la executarea unui mandat, fie și tacit, primit de la asociatul E., și până la îndeplinirea abuzivă sau nelegală a unor astfel de activități. Deci, actele invocate de către recurentul reclamant nu pot, prin ele însele, fără alte probe, să susțină ideea că acesta nu a intenționat, în realitate, să încheie actul translativ al părților sociale și actul de renunțare la mandatul de administrator al societății. În orice caz, instanța de apel nu a reținut prezumția judiciară invocată de către reclamant, astfel încât nici instanța de recurs nu o poate reține, față de dispozițiile art. 492 C. proc. civ., care permit doar administrarea unor înscrisuri noi în recurs, iar nu și a altor probe, precum prezumțiile. Sunt relevante și prevederile art. 329 C. proc. civ., conform cărora prezumțiile judiciare, lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, pot fi avute în vedere doar dacă au greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins și doar dacă este vorba despre o cauză în care legea admite dovada cu martori. Or, în cauza de față, semnarea bilanțului și ridicarea unor sume de bani din societate nu au puterea de a susține caracterul fictiv al cesiunii părților sociale și al renunțării la mandatul de administrator și nici nu pot fi valorificate ca prezumții judiciare, pentru prima dată, de către instanța de recurs. Mai trebuie spus că, formal, criticile anterior analizate au fost invocate sub aparența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă, în realitate, acestea constituie tot critici de netemeinicie a hotărârii, tinzând la o reinterpretare a probatoriului administrat, ceea ce nu intră în atributul instanței de recurs, în cadrul controlului de legalitate permis de lege în această cale extraordinară de atac. Criticile legate de reținerea propriei incorectitudini la încheierea actelor juridice contestate nu constituie critici de nelegalitate, susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., referindu-se tot la situația de fapt, la valorificarea și la interpretarea probatoriului, date în puterea instanței de apel, ca instanță devolutivă. În plus, trebuie spus că împrejurarea că, la baza formării dosarului penal, s-a aflat tocmai conduita ilicită a intimatului pârât B., care nu a înțeles să efectueze plata prețului pentru imobilele cumpărate de la societatea D. S.R.L., a fost apreciată ca irelevantă de către instanțele de fond, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și la probatoriul administrat. Astfel, lipsa unor motive în legătură cu conduita neconformă a intimatului pârât nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei recurate, ci este justificată de faptul că aceasta excede obiectului litigiului, o atare apărare fiind irelevantă în contextul în care recurentul reclamant avea calitatea de administrator statutar la momentul încheierii contractului de vânzare privind imobilele societății, astfel încât, în această calitate, îi revenea răspunderea pentru actele juridice încheiate. Faptul că recurentul reclamant a încheiat actele atacate în scopul de a proteja bunurile societății înseamnă o încercare de zădărnicire a recuperării eventualului prejudiciu ce ar fi fost reținut în dosarul penal, în care persoana cercetată era A., iar nu B., însă aceste susțineri nu pot demonstra caracterul fictiv al cesiunii părților sociale și al renunțării la mandatul de administrator, ci tocmai realitatea acestor acte, astfel încât fostul asociat și administrator să devină străin de societate, în eventualitatea în care dosarul penal s-ar fi finalizat cu o soluție care ar fi afectat patrimoniul societății D. S.R.L. Criticile legate de motivarea contradictorie a instanței de apel în legătură cu întârzierea îndeplinirii formalităților de înregistrare în evidențele registrului comerțului sunt irelevante sub aspectul legalității soluției de respingere a apelului și a cererii de chemare în judecată, deoarece și în lipsa acestor considerente nu se poate reține o altă situație de fapt decât aceea că probele administrate nu au fost în măsură să probeze încheierea actului secret cu privire la situația asociaților și administratorului societății. Recurentul reclamant a mai criticat lipsa unei argumentări în legătură cu împrejurarea că cesiunea de creanță a părților sociale s-a făcut cu titlu gratuit, iar nu cu titlu oneros, ceea ce, în opinia părții, ar putea prezuma tocmai caracterul fictiv al cesiunii. Cu privire la aceste susțineri, sunt pe deplin valabile considerentele anterior expuse în legătură cu neaplicarea prezumției judiciare, fiind suficient a se menționa că încheierea actului juridic cu titlu gratuit ar putea fi explicată inclusiv prin prisma legăturii de rudenie, respectiv aceea de frați, între cedent și cesionar, astfel că nu se justifică a se pune semnul echivalenței între gratuitatea actului și fictivitatea acestuia. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluția de respingere a apelului, să răspundă apărărilor ambelor părți, să permită acestora și instanței de recurs să înțeleagă argumentele care au stat la baza soluției dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât primul motiv de recurs invocat este nefondat. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurentul reclamant a invocat pretinsa greșită aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 66 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 a societăților și art. 1238 alin. (2) C. civ. Înalta Curte constată că primul text legal invocat se referă la faptul că creditorii unui asociat al societății poate popri părțile ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare sau pot sechestra și vinde părțile sociale ale debitorului lor. Indiferent de modalitatea în care instanța de apel a interpretat această prevedere legală, se constată că respectivele considerente nu sunt esențiale pentru susținerea soluției dispuse, deoarece fictivitatea cesiunii nu poate fi dedusă exclusiv din susținerea intenției de a sustrage respectivele părți sociale urmării silite ce s-ar fi declanșat în cazul pronunțării unei soluții defavorabile lui A., în procesul penal în care era cercetat pentru infracțiunea de evaziune fiscală. Dimpotrivă, riscul pronunțării unei condamnări și al obligării la plata unei sume de bani poate susține tocmai ideea contrară, respectiv voința reală de a ieși din societate, în scopul de a nu periclita patrimoniul acesteia, structura asociaților și împărțirea capitalului social. Deci, dorința de sustragere de la urmărirea silită a părților sociale nu demonstrează caracterul fictiv al cesiunii, ci doar caracterul fraudulos al respectivului act juridic, susceptibil de a fi atacat pe calea acțiunii revocatorii, în măsura în care s-ar fi pus problema condamnării recurentului reclamant și a obligării sale la plata unei sume de bani. De aceea, ignorarea sau greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 66 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 de către instanța de apel nu prezintă relevanță sub aspectul legalității soluției de respingere a acțiunii în declararea simulației. Mai mult decât atât, recurentul reclamant a invocat o intenție ascunsă a intimatul pârât B. de a deveni asociat unic, afirmație care nu vine să susțină decât ideea realității voinței comune de a perfecta contractul de cesiune a părților sociale, iar nu a unei voințe secrete în sensul păstrării de către recurentul reclamant A. a calității de asociat și de administrator al societății D. S.R.L. De asemenea, apărarea anterior analizată nu este aptă să susțină temeinicia acțiunii în nulitatea actului juridic încheiat de debitor în fraudarea intereselor creditorului său, atât timp cât intenția frauduloasă a recurentului reclamant nu a fost contestată de către acesta, ci dimpotrivă, reafirmată pe parcursul întregului litigiu. Or, nulitatea absolută a unui act juridic nu poate fi dispusă la solicitarea părții care a încheiat actul juridic cu intenția de a frauda interesele altuia, deoarece nimeni nu se poate folosi de propria incorectitudine pentru a obține protecție juridică, astfel cum a reținut instanța de apel. Al doilea text legal pretins greșit aplicat de instanța de apel este cel prevăzut de art. 1238 alin. (2) C. civ., conform căruia cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască. În această privință, nu se poate reține o greșită aplicare a acestor prevederi, atât timp cât respingerea acțiunii în nulitate s-a întemeiat pe principiul conform căruia nimeni nu se poate prevala de propria incorectitudine la încheierea actelor juridice pentru a obține protecția juridică a dreptului, acest principiu constituind o excepție de la regulile care guvernează sancțiunea nulității absolute. Invocarea culpei intimatului pârât B., dedusă din împrejurarea că nu a achitat prețul imobilelor cumpărate de la societate și astfel a declanșat cercetarea penală a recurentului reclamant, în calitate de administrator al societății D. S.R.L., nu este în măsură să susțină temeinicia motivului de nulitate întemeiat pe existența cauzei comune ilicite sau imorale, atât timp cât sustragerea de la eventuala urmărire silită a fost avută în vedere de recurentul reclamant A., în calitatea sa de potențial debitor în urma derulării dosarului penal, nefiind administrate probe care să ateste o intenție frauduloasă comună din partea cesionarului părților sociale. Mai mult decât atât, fapta imputată intimatului pârât are natură civilă, fiind sancționată prin intervenirea rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare a imobilelor ca urmare a neplății prețului, neputându-se deduce, în acest context, cauza ilicită sau imorală la dobândirea părților sociale în baza actului juridic atacat în prezentul litigiu. Așadar, raportat la probele administrate și situația de fapt reținută pe baza acestora, instanța de apel a efectuat o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 1238 alin. (2) C. civ., neprobându-se cauza ilicită sau imorală comună care să justifice nulitatea absolută a actelor juridice contestate de recurentul reclamant, privind cesiunea părților sociale și renunțarea la mandatul de administrator. Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reține caracterul nefondat al motivului de casare invocat prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nereliefându-se vreo încălcare sau greșită aplicare a dispozițiilor de drept material anterior analizate. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 65 din 14 februarie 2023 a Curții de Apel Iași, secția Civilă.