Decizia nr. 284/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 31.07.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., Primarul sectorului 3 București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța: - să constatate caracterul ilicit al faptelor săvârșite de către parat, fapte constând în prezentarea prin mijloacele social media (C.), presei scrise sau audiovizuale de afirmații calomnioase și acuzații nesusținute factual și care au adus atingere demnității, onoarei și reputației sale; - să oblige paratul la încetarea încălcării dreptului reclamantei la demnitate, onoare și reputație prin mijloacele social media (C.), presei scrise sau audiovizuale, respectiv prin afirmațiile calomnioase și acuzațiile nesusținute factual pe care le întreprind, întrucât tulburarea pe care au produs-o subzistă în prezent; - să oblige paratul la difuzarea/publicarea hotărârii pronunțate, pe cheltuiala sa, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinței, la posturile de televiziune și publicațiile mass-media prin intermediul cărora paratul a săvârșit faptele ilicite, respectiv D., E., F., G., H., I.; - să oblige pârâtul la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului reclamantei la demnitate, onoare și reputație. La data de 29.11.2019, reclamanta A., a formulat precizări la cererea de chemare în judecată, prin care a arătat că formulează prezenta cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții B. și cu Primarul Sectorului 3 - B. ca reprezentant al subdiviziunii administrativ-teritoriale Sectorul 3 al Municipiului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1691 din 30 octombrie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Primarul Sectorului 3 - B. și B., ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 680A din 09 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva încheierii de ședință din 09.10.2020 și a sentinței civile nr. 1691 din data de 30.10.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019. A luat act că apelanta-reclamantă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. A fost respinsă cererea intimatului-pârât privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 680A din data de 09 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea istoricului cauzei și a situației de fapt, indicând dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a principiului disponibilității, a limitelor învestirii, a efectului devolutiv al apelului și a limitelor acestuia, determinate de ceea ce s-a apelat, astfel cum sunt prevăzute prin dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 476 și art. 477 C. proc. civ. Se susține, în esență, că instanța de apel nu a analizat toate cererile cu care a fost învestită, deși avea această obligație, prezentând o situație de fapt care nu corespunde realității. Arată că, deși la termenul de judecată din 03 iulie 2020 aceasta a formulat, în temeiul art. 204 Cod procedură, cerere precizatoare a acțiunii, însoțită de înscrisuri și suport CD, aceasta a fost omisă de analiză, instanța neraportându-și cercetarea și la cele susținute și probate prin această cerere. Instanța de apel avea obligația de a analiza toate aspectele de fapt din cererea chemare în judecată și cererea precizatoare, aspecte care sunt dovedite de probatoriul administrat în cauză și conduc la o situație de fapt conformă cu realitatea, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o. Menționează recurenta că, în mod eronat, s-a reținut că aspectele relatate de aceasta vizând demersurile concrete pe care pârâtul, în calitate de primar, le-a întreprins pentru a nu-i permite sau a-i limita reclamantei dreptul de proprietate exced analizei pe care o poate realiza în prezenta cauză raportat la limitele învestirii, care vizează exclusiv acele afirmații sau fapte ale pârâtului care aduc atingere onoarei, demnității sau reputației, și că instanța nu ar putea analiza caracterul legal sau nu al demersurilor prin care pârâtul i-ar fi îngrădit sau limitat dreptul de proprietate. Invocă cu titlu de practică judiciară decizia nr. 2381/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Raportat la cauza dedusă judecății, decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt, instanța de apel făcând doar scurte observații asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a analiza în concret conținutul acesteia și a cererii precizatoare în care era prezentată întreaga situație de fapt, și fără a analiza probatoriul administrat de aceasta în susținerea cererilor formulate. Prin urmare, în lipsa prezentării situației de fapt și a încadrării situației de fapt în normele de drept intern care au format convingerea instanței de apel, precum și fără arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei, hotărârea atacată este lovită de nulitate. În mod eronat și contrar probelor din dosar, instanțele de fond au reținut că afirmațiile pârâtului nu sunt calomnioase, nu vizează persoana reclamantei, ci au ca scop demascarea abuzurilor comise în procedura de aplicare a legilor speciale. În continuare, recurenta descrie conținutul probatoriului administrat în dosar, din cuprinsul căreia arată că reiese faptul că pârâtul induce ideea că terenurile proprietatea sa au fost retrocedate ilegal, și că aceasta ar face parte dintr-un grup organizat, fiind paravanul unor politicieni din conducerea administrației locale și centrale. Conchizând, arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aprecierea greșită a probelor administrate, încălcând dispozițiile art. 264 alin. (2) C. proc. civ. Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că hotărârea atacată e pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor legale care protejează dreptul la demnitate, art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8 și art. 10 din CEDO, precum și art. 1349 și urm. C. civ. referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale. Arată că afirmațiile făcute în spațiul public de către pârât constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului acesteia la demnitate, fiind depășite limitele liberei exprimări prevăzute de art. 30 din Constituția României și ale art. 10 din CEDO. Instanța de apel, deși face trimitere în considerentele hotărârii la principiile statuate în jurisprudența Curții privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare și dreptul la viată privată, nu analizează în concret aplicabilitatea acestora conform celor statuate în practica Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în mod greșit consideră instanța că acțiunile pârâtului nu pot fi considerate fapte ilicite ci aspecte care privesc opinia acestuia cu privire la subiectul în discuție, care ar fi un subiect de interes public, respectiv situația retrocedărilor din București. Mai arată recurenta că includerea de către instanță a drepturilor pârâtului în sfera judecăților de valoare, respectiv opinii subiective, este total greșită, în cauză fiind vorba despre cauze obiective, care pot fi dovedite. Un alt aspect pe care îl critică recurenta se referă notorietatea acesteia, reținută de curtea de apel. Sub acest aspect, arată că este necesar să se facă distincția între persoanele particulare și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități politice sau persoane publice. Or, pornind de la faptul că aceasta nu este o persoană de notorietate în context public, este eronată și considerația instanței potrivit căreia tema este una de interes general, în condițiile în care pârâtul cunoștea faptul că face referiri la o persoană particulară, care deține terenurile în proprietate privată. În cadrul acestui motiv de recurs se mai susține că hotărârea este pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ. referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale, arătând că a făcut dovada întrunirii cumulative a tuturor cerințelor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtului: existența faptei ilicite, a vinovăției, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate. În privința caracterului ilicit al faptei, susține că este pur subiectivă și lipsită de orice suport probator considerația instanței în sensul că afirmațiile pârâtului reprezintă simple aprecieri personale ale acestuia în sensul că aceasta nu ar fi adevărata beneficiară a dreptului de proprietate și că faptele nu sunt imputate reclamantei. În ceea ce privește vinovăția, arată recurenta că afirmațiile mincinoase venite din partea unei persoane care deține o funcție publică, deci care avea cunoștință de situația juridică și urbanistică a terenului, nu fac altceva decât să justifice reaua-credință a pârâtului. În privința prejudiciului suferit, arată că aceasta are un caracter grav, fiind lezat dreptul acesteia la demnitate, care a condus la afectarea gravă a stării sale de sănătate. Concluzionând, pentru considerentele expuse, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanței de apel, iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a hotărârii atacate și, în consecință, admiterea acțiunii, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în cauză În data de 20 octombrie 2023, prin e-mail, cu respectarea termenului legal, intimatul B. a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat. În data de 18 octombrie 2023, prin poștă, cu respectarea termenului legal, intimatul Primarul Sectorului 3 București a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefundat. Întâmpinările au fost comunicate recurentei în data de 01 noiembrie 2023, care a depus răspuns la întâmpinare în data de 13 noiembrie 2023, prin care solicită respingerea atât a excepției nulității recursului, cât și a apărărilor intimaților.

Procedura în fața instanței de recurs Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 31 iulie 2019, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 06 februarie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a acordat părților cuvântul în dezbateri asupra excepției nulității și asupra fondului recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prioritar, cât privește excepția nulității, invocată de intimații-pârâți B. și Primarul Sectorului 3 - B., prin întâmpinări, având în vedere că prin motivele de recurs se critică greșita aplicare a dispozițiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 476 și art. 477 C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 72 și 75 C. civ., art. 8, 10 din CEDO și art. 1349 C. civ., și, totodată, se invocă o insuficientă motivare a deciziei atacate, aspecte care pot fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului și procedeze la analiza legalității deciziei recurate din perspectiva motivelor de recurs invocate (mai puțin a acelora care privesc situația de fapt și a celor prin care se tinde la interpretarea probatoriului). Se reține că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a urmărit angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților chemați în judecată, acuzând încălcări ale drepturilor sale personale nepatrimoniale la onoare, demnitate și reputație, produse prin faptele pârâților, de prezentare, prin intermediul site-ului de socializare C., presei scrise sau televiziunii, a unei campanii de denigrare a acesteia, desfășurate în lunile aprilie-mai 2019. Reclamanta a făcut referire, în cuprinsul acțiunii, la o serie de materiale prin intermediul cărora susține că a fost lezată, aceasta referindu-se astfel la următoarele: în lunile aprilie-mai - prin emisiunile televizate "Dosar de politician" E., "În fața ta" I., D., interviurile H., F. și G.; în luna iunie 2019 - prin publicația online discoverproject.ro; în luna iulie 2019 - prin intermediul paginii de C., campania Stop Mafiei Terenurilor. Ulterior primului termen de judecată, la 03.07 2020, reclamanta a formulat "cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată", la care a atașat înscrisuri și suport CD privitoare și la alte publicații, din alte perioade. Prin urmare, cauza a pus în discuție libertatea de exprimare a pârâților, ca drept a cărui existență și exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și eventualele limite ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalți, în speță a dreptului reclamantei la respectarea vieții private, în componența căruia se regăsește și dreptul la reputație, drept garantat și apărat pe tărâmul art. 8 din aceeași Convenție. Considerând că intimații-pârâți și-au exercitat drepturile cu rea-credință, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție, dispunerea unor măsuri (ce corespund unor ingerințe a autorităților statului) în dreptul pârâților la liberă exprimare, anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 și urm. din C. civ., situație în care era necesară verificarea întrunirii în cauză a următoarelor condiții cumulative pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Faptele reclamate privesc conținutul mai multor difuzări/publicări, prin intermediul posturilor de televiziune, publicațiilor media și platformei de socializare C., cu privire la care recurenta a invocat faptul că pârâții, folosindu-se de un subiect de interes public - problema retrocedărilor, au încercat discreditarea acesteia, prin numirea sa drept paravan în spatele căreia se află "rechini imobiliari", "samsari de terenuri", "persoane sus-puse" "băieți-deștepți", și inducând ideea că terenurile acesteia au fost retrocedate fraudulos. Instanța de apel a reținut, în evaluarea circumstanțelor factuale ale cauzei faptul că, în legătură cu articole/aparițiile publice în discuție, limbajul folosit în articolul supus analizei a rămas în libertățile acceptabile ale libertății de exprimare, că acesta nu este unul virulent, având doza permisă de exagerare și de plasticitate pentru a sesiza opinia publică asupra unor probleme sociale, apreciate ca fiind importante pentru bunul mers al societății, că pârâtul nu a adus injurii reclamantei, referindu-se la aceasta doar tangențial, și atunci în sensul că este vorba despre o doamnă în vârstă care apare ca beneficiara unor retrocedări de imobile doar din punct de vedere formal și, prin urmare, că nu s-a făcut dovada faptei ilicite și a prejudiciului produs reclamantei. În acest context, procedând la verificarea analizei instanței de prim control judiciar, prin prisma criteriilor reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, Înalta Curte reține ca fiind corectă statuarea instanței de apel conform căreia materialele care fac obiectul acțiunii nu conțin expresii jignitoare la adresa reclamantei și că termenii folosiți de pârâți nu reprezintă expresii ofensatoare sau insultătoare, acestea fiind folosite într-un anumit context, care exprimă o opinie a pârâtului în legătură cu procesul de acordare a măsurilor reparatorii reglementate prin legile speciale, culpabilizarea asupra consecințelor acestor pretinse ilegalități nefiind făcută la adresa reclamantei, care a fost menționată mai degrabă ca victimă colaterală în legătură cu subiectul dezbătut. Din perspectiva primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică hotărârea atacată arătând că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, a limitelor învestirii, și efectului devolutiv al apelului. În susținerea acestui motiv de recurs se arată că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor criticilor din apel cu care a fost învestită și asupra cererii de chemare în judecată, așa cum a fost precizată prin cererea depusă la 03 iulie 2020, prin care a invocat și alte fapte ilicite săvârșite de pârât încă din anul 2012 și până în prezent, și la care a atașat un set de înscrisuri doveditoare, precum și un suport CD. Criticile sunt nefondate. Sub acest aspect, Înalta Curte remarcă faptul că în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanța de apel a analizat aspectele cu care reclamanta a înțeles să învestească prima instanță și care au făcut obiectul criticii în apel, respectând atât principiul tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat), cât și principiul tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat), respectând dispozițiile art. 477-479 C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Instanța de apel, la pagina 29, ultimul paragraf, și continuând la pagina 30, a reținut că una dintre criticile reclamantei se referă la neanalizarea de către tribunal a tuturor aspectelor de fapt deduse judecății și a probatoriului administrat, însă a apreciat acest motiv de apel ca fiind nefondat, în raport cu obiectul litigiului care a privit următoarele: constatarea caracterului ilicit al faptei pârâtului, încetarea faptei ilicite, constând în încălcarea dreptului la demnitate și onoare, publicarea hotărârii judecătorești în media și acordarea daunelor morale în cuantum de 100.000 RON. Fapta ilicită pretinsă de reclamantă este reprezentată de campania de denigrare a acesteia, prin afirmații calomnioase și acuzații nesusținute factual, în cadrul interviurilor și emisiunilor televizate, precum și prin intermediul postărilor pe platforma de socializare C., astfel că analiza faptelor imputate pârâților s-a realizat la acest context factual, fiind chiar făcute referiri exprese la ceea ce reiese, în opinia instanței, din analiza probelor depuse la dosar, inclusiv a celor atașate cererii precizatoare. Cu privire la susținerile care poartă asupra unor demersuri realizate de pârât în verificarea sau contestarea în justiție a dreptului de proprietate al reclamantei, acestea excedând sferei de analiză a limitelor libertății de exprimare, curtea de apel le-a îndepărtat, apreciind că nu se circumscriu specificului acțiunii și limitelor învestirii prin acțiunea introductivă. În apel, a fost încuviințată cererea apelantei-reclamante de depunere a transcrierilor integrale a emisiunilor live analizate de tribunal și a tuturor celorlalte interviuri sau oricăror manifestări audio/video realizate de pârâți, menționate prin cererea precizatoare. În atare situație, instanța de apel a procedat la analiza întregului material probatoriu administrat în cauză, inclusiv în apel, și a constatat că nu există nici un argument pentru care să se impună schimbarea soluției primei instanțe în sensul solicitat de către apelanta-reclamantă. Faptul că cea de-a doua instanță de fond a procedat la analizarea situației de fapt deduse judecății, în baza tuturor probelor administrate în primă instanță cât și a probelor noi încuviințate în apel, conduce la concluzia că în cauză au fost respectate normele de procedură a căror încălcare a pretins-o recurenta-reclamantă. Astfel, nu se poate reține o încălcare a principiului disponibilității sau a limitelor învestirii instanței, în situația în care aspectele relevate de parte în cererea precizatoare au fost, contrar susținerilor acesteia, examinate de ambele instanțe, care s-au pronunțat asupra a tot ceea ce s-a cerut, cu respectarea limitelor învestirii stabilite prin cererile formulate de reclamantă. De asemenea, instanța de apel a respectat principiile care guvernează judecata în această etapă procesuală, contrar susținerilor recurentei-reclamante în sensul încălcării dispozițiilor art. 476 și 477 din C. proc. civ.. Astfel, curtea de apel a procedat la examinarea criticilor formulate în apel, privind modul în care prima instanță a stabilit situația de fapt și a aplicat legea, statuând atât în fapt, cât și în drept, rejudecând fondul în limitele stabilite de către apelantă. Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2381/6.12.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2019, invocată de recurenta-reclamantă cu titlu de jurisprudență, s-a reținut că "susținerile din cuprinsul cererii precizatoare nu au fost cercetate de niciuna dintre instanțele de fond, cadrul procesual obiectiv fiind restrâns în mod nelegal, prin excluderea acestei cereri din rândul celor cu care instanța a fost învestită în mod legal". Aceste statuări nu pot fi avute în vedere în prezenta cauză, în care situația este diferită de cea reținută de instanța supremă în dosarul menționat. Astfel cum s-a arătat mai sus, în prezentul dosar, cererea precizatoare a fost cercetată de ambele instanțe, curtea de apel analizând modul în care prima instanță a examinat aspectele de fapt din respectiva cerere. Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că, potrivit acestui text legal, casarea se poate cere când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Cazul de casare menționat cuprinde trei ipoteze în care motivarea deciziei de apel prezintă deficiențe care pot conduce la casarea acesteia, însă ele nu se verifică în speță. Astfel, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă argumentele de fapt și de drept care au legătură directă cu soluția pronunțată și pe care o susțin. Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv. Motivarea străină de natura cauzei presupune existența numai a unor astfel de motive, ipoteză, de altfel, nesusținută prin cererea de recurs. Recurenta-reclamantă a susținut că, în soluționarea cauzei, instanța de apel nu a luat în considerare înscrisurile și reportajele video depuse de aceasta la dosar, deși din cuprinsul cărora ar reieși faptele ilicite săvârșite de pârâți, și că acțiunea ar fi fost respinsă fără arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susținerile acesteia. Examinând decizia recurată, se observă că instanța, cu respectarea efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii tribunalului, în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, ținând cont de dispozițiile art. 476 - 479 din C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor, prin raportare la probele administrate în cauză, și argumentând pe larg soluția de respingere a apelului. Decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt și de drept în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea care a condus la soluția adoptată în cauză, fiind prezentate și argumentele pentru care s-au înlăturat susținerile părții în sensul existenței faptei ilicite a pârâtului. Astfel, a reținut curtea de apel că nu există nicio faptă ilicită, deoarece pârâtul nu a urmărit să o denigreze pe reclamantă, chiar plasând-o în afara contextului apreciat ca fiind ilicit, prin numirea acesteia ca nefiind beneficiarul real al retrocedărilor frauduloase, că pârâții nu au folosit la adresa acesteia un limbaj jignitor, adresându-i-se cu respect. În raport cu aceste argumente, dezvoltate pe larg în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, și constatând că a fost respectat principiul existenței unui just echilibru între protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10, pe de o parte, și cea a dreptului la reputație al persoanei care, constituind un element al vieții private, este protejat de art. 8 din Convenție, s-a concluzionat în sensul reținerii caracterului nefondat al acțiunii reclamantei. Se mai susține în cererea de recurs că hotărârea este nemotivată, întrucât instanța de apel nu a analizat motivele de apel ce vizau greșita apreciere a probelor și nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului. Se observă, însă, că instanța de apel a făcut trimitere la probele care i-au format convingerea că nu se poate reține în sarcina intimaților-pârâți săvârșirea unei fapte ilicite. Pe de o parte, prin acest motiv de recurs, recurenta încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reține o altă situație de fapt decât cea pe care instanța anterioară a stabilit-o deja, aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.. În acest cadru se înscriu susținerile recurentei-reclamante prin care se critică modul în care instanța de apel a apreciat asupra probei cu înscrisuri și înregistrări video, precum și susținerile conform cărora afirmațiile pârâtului, prin prisma probelor administrate, a funcției deținute de acesta, a împrejurării că avea cunoștință de situația reală a terenului, ar fi fost făcute cu rea-credință, ceea ce ar contura existența unei fapte ilicite. Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea pronunțată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. În acest sens, instanța de apel a analizat aspectele de fapt esențiale invocate de reclamantă: a avut în vedere conținutul concret al faptelor ilicite imputate pârâtului, funcția publică deținută de acesta și calitatea sa de primar de sector, în virtutea căreia se implică în diverse activități de natură politică sau civică. De asemenea, instanța a avut în vedere calitatea reclamantei de persoană particulară, dar notorie prin raportare la calitatea sa de proprietară a numeroase terenuri pe care le-a obținut în natură, în cadrul aplicării legislației reparatorii speciale, și care făceau subiectul unui interes public, acela al retrocedărilor unor terenuri cu funcționalitate de parc, spații verzi sau locuri de joacă. Instanța de apel a avut în vedere și distincția dintre faptele obiective și judecățile de valoare și a considerat că nu este suficientă invocarea unor aspecte teoretice referitoare la noțiunea și sfera de aplicabilitate a judecăților de valoare, așa cum rezultă din jurisprudența CEDO, ci este necesar ca, în concret, în raport cu afirmațiile pârâtului, să se analizeze în ce măsură acestea reprezintă sau nu judecăți de valoare și dacă există o bază factuală. Or, în cauza de față, după cum rezultă din afirmațiile indicate în cererea dedusă judecății, astfel cum a fost precizată, instanța de apel a constatat că pârâtul nu s-a referit în mod direct la reclamată sau, atunci când a făcut-o, tangențial, nu a apelat la expresii jignitoare (numind-o "octogenară fără chip", "doamnă în vârstă"), nefăcând, deci afirmații care să fie catalogate ca aducând atingere onoarei, demnității sau reputației acesteia, nu a amenințat-o și nici nu a instigat alte persona să aibă o atitudine ostilă față de aceasta. Instanța de apel a concluzionat că intimații-pârâți au acționat în calitate de om politic și, respectiv, primar de sector, în limitele dreptului la liberă exprimare, cu privire la un subiect de mare interes la nivelul capitalei, urmărind un deziderat legitim și anume demascarea abuzurilor comise în procedura de aplicare a legilor speciale, astfel încât nu a reținut existența unei acțiuni de lezare a reputației reclamantei care să rupă echilibrul ce trebuie păstrat între dreptul la liberă exprimare și dreptul la reputație. Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute, nu presupune respingerea fiecărui argument în parte invocat în cauză. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perspectiva hotărârilor CEDO invocate de recurentă, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic. Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă, așa cum s-a arătat, că instanța de apel a motivat judicios soluția pronunțată, înlăturând criticile reclamantei, motiv pentru care nu se poate reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel. Față de considerentele expuse anterior se reține că susținerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt și în drept, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic, și care conduc la soluția din dispozitiv. În concluzie, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat judicios soluția pronunțată, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, se constată că acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Prin criticile formulate în conținutul recursului, subsumabile motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel prin prisma aplicării greșite a dispozițiilor art. 72, 75, 1349 și următoarele din C. civ. și ale art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se reține că, prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit prima instanță, reclamanta A. a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâților B. și Primarului Sectorului 3 - B. pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la propria imagine, a dreptului la viață privată, a dreptului la demnitate, onoare și reputație, prin afirmațiile nesusținute factual ale pârâților, făcute cu depășirea limitelor libertății de exprimare. S-a impus, astfel, primei instanțe și celei de apel necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamantei la protecția reputației sale, ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate, și a dreptului pârâților la liberă exprimare, cu privire la care s-a susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, caz în care nu li se poate imputa săvârșirea unei fapte ilicite. În speță, curtea de apel a verificat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, examinând, prin prisma normelor de drept interne și a jurisprudenței CEDO apreciate ca fiind relevante, în ce măsură exercitarea libertății de exprimare a pârâților a încălcat dreptul la respectarea vieții private a reclamantei. O atare abordare în soluționarea litigiului s-a impus, deoarece doar în ipoteza în care s-ar fi constatat că, prin construcțiile semantice din cadrul postărilor, interviurilor televizate și afirmațiilor din cadrul adunărilor la care a participat, pârâții s-ar fi plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție. Din perspectiva criteriilor de apreciere a dreptului la liberă exprimare, a depășirii limitelor acestuia și respectării dreptului la viață privată, Înalta Curte apreciază relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraf 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care această normă le impune în privința lor. Astfel, analiza modului de exercitare a dreptului la libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a considerat că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit jurisprudenței Curții Europene, orice persoană fizică care exercită libertatea sa de expresie își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Examinând fapta imputată pârâților, instanța de apel a analizat afirmațiile incriminate din cuprinsul postărilor pe rețeaua socială, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetățenii, stabilind că intimatul acționat în calitate de om politic și primar al sectorului 3, în limitele dreptului la liberă exprimare, cu privire la un subiect de mare interes la nivelul capitalei - retrocedarea unor terenuri cu funcționalitate de parc, spații verzi sau locuri de joacă, urmărind un deziderat legitim și anume demascarea abuzurilor realizate în procedura de restituire instituită prin legile reparatorii speciale și menținerea/creșterea suprafețelor de spații verzi de la nivelul orașului. De asemenea, instanța de apel a reținut că niciuna dintre afirmațiile pârâților nu au vizat-o în mod direct pe reclamantă, ci aceasta a fost menționată în mod tangențial, criticile fiind mai degrabă la adresa autorităților locale și a celor care "stau în culisele procedurii de restituire". În consecință, raportat la situația de fapt reținută în cauză de instanța de apel, concluzia care se impune este aceea că afirmațiile pârâților, raportate la contextul real în care au fost făcute, nu au depășit limitele admisibile ale libertății de exprimare și se circumscriu exercițiului normal al libertății de exprimare cu privire la o problemă de interes general - situația retrocedărilor și a spațiilor verzi din București. Reclamanta critică hotărârea instanței de apel prin indicarea faptului că, în mod greșit s-a reținut că intimații nu au expus în spațiul public judecăți de valoare, ci adevărate imputații factuale. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, prin jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincție între afirmarea unor fapte și afirmarea unor judecăți de valoare, iar potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. Stabilirea naturii unor afirmații - situații factuale sau judecăți de valoare - în accepțiunea degajată din jurisprudența Curții, joacă un rol central, de vreme ce de aceasta depinde chiar soluția pe fondul cauzei; proporționalitatea soluției pronunțate trebuie adaptată în funcție de aceste variabile. Ca regulă de principiu, se poate preciza că, atunci când Curtea califică anumite exprimări ca vizând "fapte", este vorba despre acuzații concrete, determinate, ce se cer a fi dovedite de către autorul lor. La polul opus, judecățile de valoare pot fi definite ca fiind opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calitățile personale, profesionale sau morale ale unei persoane sau ale unui obiect, care, prin esența lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism. De asemenea, dacă se acordă o interpretare proprie unor fapte necontestate, calificarea interpretării va fi aceea a unei judecăți de valoare. Totodată, trebuie menționat că, de regulă, Curtea a arătat generozitate în calificarea unor afirmații ca fiind judecăți de valoare, mai cu seamă atunci când în discuție este un interes public. În speță, intimații au invocat faptul că expresiile folosite în materialele ce fac obiectul acțiunii au fost utilizate cu privire la întregul angrenaj care a condus la restituirile în natură a terenurilor apreciate ca făcând parte din Parcul Brâncuși. În susținerea celor afirmate, aceștia s-au bazat pe o serie de elemente faptice: soluțiile de restituire a terenurilor în favoarea reclamantei pronunțate fie pe cale judiciară, fie pe cale administrativa, situația juridică și faptică a terenurilor retrocedate, inclusiv din punct de vedere urbanistic, așa cum se reflectă în evidențele primăriei. Astfel, Înalta Curte constată că, în speță, intimații nu au adus acuzații concrete reclamantei, neafirmând în mod direct cu privire la acesta că ar face parte din "mafia retocedărilor" sau că ar fi o "ticăloasă", așa cum se pretinde prin motivele de recurs. Dimpotrivă, s-au folosit aceste epitete cu privire la autoritățile publice și diverși oameni politici, cu privire la reclamantă chiar susținându-se poziția incomodă a acesteia, față de faptul că, în opinia intimaților, aceasta ar fi fost folosită drept paravan, nefiind beneficiarul real al restituirilor și, pe cale de consecință nu i se impută acesteia săvârșirea vreunei fapte imorale sau ilegale. În acest context, trebuie observat și faptul că hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna - credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate (cauza Radio France si alții c. Franței). Ca atare, este necesară analiza atitudinii subiective a pârâților, în raport atât cu adevărul afirmațiilor acestora, cât și cu scopul demersului, reaua-credință fiind înlăturată dacă se dovedește că aceștia nu au acționat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantei, ci au urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public. Sub acest aspect, astfel cum s-a reținut mai sus, instanța de apel a constatat că afirmațiile imputate pârâților servesc unui interes public - acela de a evidenția chestiuni legate de protecția patrimoniului urban, că pârâții nu au făcut alte referiri la adresa reclamantei, în afara acelora în sensul de a o identifica ca fiind proprietara terenurilor retrocedate, că nu s-au făcut afirmații care să fie catalogate ca aducând atingere onoarei, demnității sau reputației acesteia, nu a amenințat-o și nici nu a instigat alte persone să aibă o atitudine ostilă față de acesta. În consecință, în raport cu aceste statuări de fapt, nu poate fi reținută intenția pârâților de a afecta în mod gratuit reputația reclamantei. Simpla apreciere subiectivă a reclamantei că afirmațiile incriminate i-ar fi defavorabile acesteia nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că pârâții, prin exprimarea opiniilor în chestiuni ce țin de caracterul presupus ilegal al retrocedărilor și de patrimoniul urban, în raport cu o temă de interes public, astfel argumentată, au acționat cu rea-credință, în scopul prejudicierii reclamantei. Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros și obiectiv conduita pârâților, iar concluzia trasă, în sensul că fapta imputată acestora nu depăsește limitele acceptabile ale libertății de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente și nici a normelor convenționale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudența CEDO. Or, în acest context, trimiterile recurentei la probele din dosar, apreciate de parte ca fiind edificatoare în dovedirea faptei ilicite, tind la reaprecierea situației de fapt stabilită pe baza probelor administrate și evaluate de instanțele fondului, deci la verificarea temeiniciei deciziei recurate, susțineri care nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât se plasează în afara controlului de legalitate permis de art. 488 din C. proc. civ. Cum îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1349 C. civ. (și care se referă la fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciu și vinovăția) trebuie să fie cumulativă, constatându-se inexistența faptei ilicite, în mod legal, instanța de apel nu a mai analizat celelalte susțineri ale reclamantei care vizau prejudiciul, inclusiv cele legate de afectarea stării de sănătate, precum și legătura de cauzalitate. Prin urmare, în absența unei fapte ilicite, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, să se fi adus atingere drepturilor subiective ale reclamantei, obligarea intimaților-pârâți la plata unor despăgubiri civile ar reprezenta o ingerință disproporționată și a cărei necesitate imperioasă într-o societate democratică nu poate fi decelată în cauza dedusă judecății. Față de cele ce preced, instanța de recurs apreciază că normele interne și cele convenționale au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății, astfel încât nu poate fi reținută incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.