ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1788/2024

Ședința publică din data de 26 iunie 2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 12 septembrie 2019 (ca urmare a declinării competenței funcționale de către Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 14 august 2019), reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, anularea deciziei de validare parțială nr. 5621 din 16 aprilie 2019, în ceea ce privește cuantumul compensațiilor bănești, și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii, prin care să acorde despăgubiri pentru toate bunurile care au aparținut autorilor lor, I. și Maria, și care au rămas în Basarabia, respectiv 49 ha și 9.000 mp teren agricol, 1.000 mp teren intravilan, recoltă neculeasă pentru 31 ha viță de vie, 15 ha porumb și 10 ha floarea soarelui, 18 mp cârciumă, 600 mp cramă, 300 mp moară situată în Ceadar-Lunga, moară 8x15x14 situată în satul Moscovei, cu anexă de 48 mp, 352,8 mp locuință situată în Ceadar-Lunga, 25 mp pivniță, 3 grajduri de 270 mp și 2 hambare de 100 mp).

Prin sentința civilă nr. 745 din 30 iunie 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis contestația, a anulat decizia de validare parțială nr. 5621 din 16 aprilie 2019, a obligat pârâta să emită o nouă decizie, prin care să valideze în parte hotărârea nr. 2412/20.02.2019, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, și să acorde compensații bănești în cuantum total de 2.967.113,99 RON, în favoarea reclamanților, a majorat onorariul de expert la suma de 4.500 RON, a obligat reclamanții la plata către expertul J. a diferenței de onorariu de 3.500 RON, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată de 1.000 RON, în favoarea reclamantului F., precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.000 RON, în favoarea celorlalți reclamanți.

Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1707A din 15 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Împotriva acestei decizii civile, la 29 februarie 2024, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivare, recurenta-pârâtă a susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel a reținut, în mod greșit, faptul că valoarea probatorie a adeverinței Primăriei orașului Ceadîr-Lunga nr. 506/2009 ar fi fost statuată prin sentința civilă nr. 2890 din 3 mai 2018, sens în care a învederat următoarele argumente:

Prin sentința civilă nr. 2890 din 3 mai 2018, pronunțată de către Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, s-a stabilit doar îndreptățirea solicitanților de a primi despăgubiri pentru bunurile abandonate de autorii lor în Basarabia, fără a se tranșa forța probantă a înscrisurilor depuse la dosarul administrativ și fără a fi identificate bunurile pentru care urmează a se acorda despăgubiri. Ca atare, prima instanță, în mod corect, a apreciat că "este necesară analiza tuturor înscrisurilor aflate la dosarul administrativ, urmând a se stabili dacă respectă rigorile actelor normative incidente, din perspectiva forței probatorii, cu privire la dovada bunurilor pentru care se cuvine acordarea de despăgubiri în favoarea persoanelor îndreptățite".

În cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului București, secția a II-a, instanța a avut în vedere textele legale aplicabile la momentul emiterii deciziei contestate (decizia nr. 720 din 7 iulie 2014), respectiv art. 2 alin. (1), alin. (4) și alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006.

Întrucât cererea reclamanților era în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, prima instanță a apreciat că, la stabilirea întinderii dreptului la despăgubiri, vor fi avute în vedere prevederile Legii nr. 164/2014, care sunt de imediată aplicare în toate dosarele aflate în curs de soluționare, având în vedere situația juridică aflată în curs de constituire. Aceste considerente nu au fost atacate prin apelul formulat împotriva sentinței nr. 745/30.06.2023.

Dacă, prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2014 s-ar fi recunoscut, cu autoritate cu lucru judecat, valoarea probatorie a tuturor înscrisurilor de la dosarul administrativ, atunci prima instanță nu ar mai fi analizat forța probantă a fiecărui înscris. Contrar susținerilor instanței de apel, adeverința nr. x/19.09.2009 este menționată într-o enumerare a mijloacelor de probă din dosarul x/2014, astfel că se impunea a fi analizată forța probantă a acestei adeverințe în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014.

Or, această adeverință nu poate fi luată în considerare ca dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, întrucât art. 4 din Legea nr. 164/2014 prevede că "cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate". La momentul emiterii deciziei contestate, A.N.R.P. interpreta în mod restrictiv prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, în sensul că dovada proprietății bunurilor deținute și abandonate în Basarabia putea fi făcută doar cu înscrisuri care respectă condițiile de valabilitate a unui act de proprietate, respectiv acte de vânzare cumpărare, acte dotale, cărți ale imobilelor, autorizații de construcție etc. Ulterior, A.N.R.P. a avut în vedere soluțiile pronunțate de instanțele de judecată, care, în majoritate, au considerat că adeverințele emise de Arhiva de Stat a Regiunii din Cernăuți și de Arhiva Națională a Republicii Moldova întrunesc condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Adeverințele eliberate de către Primării, cum este cazul adeverinței nr. x/19.09.2009, în care doar se menționează averea autorului, fără a fi însoțite de copiile documentelor în baza cărora au fost emise, nu pot fi luate în considerare, ca dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, întrucât, prin analogie cu sistemul arhivelor din România, este firesc ca și în Republica Moldova adeverințele sau certificatele de arhivă să fie eliberate doar de către Arhiva Națională, astfel că, în procedura de acordare a despăgubirilor, singura instituție care poate fi solicitată, pentru eliberarea de documente relevante, este Arhiva Națională a Republicii Moldova.

Mai mult, informațiile cuprinse în adeverința nr. x/19.09.2009 nu sunt credibile, întrucât este puțin probabil ca "în registrul de evidență fiscală", pe lângă lista imobilelor supuse impozitării, să fie inserate informații privind descrierea acestora. De altfel, informațiile din adeverința nr. x/19.09.2009 sunt identice cu cele menționate de K. prin memoriul din 13 mai 2008, în care a enumerat și descris bunurile celor trei familii pentru care a solicitat despăgubiri, printre care și cele deținute de autorii I. și Măria.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că opțiunea exprimată de persoanele îndreptățite prin cererea de chemare în judecată, cu privire la acordarea despăgubirilor pentru trei dintre recoltele neculese, poate fi avută în vedere cu ocazia controlului exercitat asupra deciziei nr. 5621/16.04.2019, sens în care a învederat următoarele:

Reclamanții nu pot opta, prin intermediul cererii de chemare în judecată, pentru ce bunuri să beneficieze de despăgubiri, întrucât art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 prevede că persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998, cereri care trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate. Din acest text legal rezultă că, pentru a putea primi despăgubiri, este necesară formularea unei cereri, autoritățile fiind limitate, în analiza dosarului administrativ, de conținutul acestei cereri, atât sub aspectul bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, cât și al persoanelor de pe urma cărora se solicită despăgubiri. Având în vedere că, prin cerere depusă la Comisia Municipiului București, nu au fost solicitate despăgubiri pentru recolte neculese, acestea nu pot fi solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult, pentru dovada recoltelor neculese, instanța trebuie să aibă în vedere exclusiv prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014. Or, în speță, în afara adeverinței nr. x/2009, document care nu întrunește condițiile legale, la dosarul administrativ nu au fost depuse acte care să ateste ce culturi au fost însămânțate și neculese în anul agricol 1943-1944.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepția nulității recursului, în baza prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor".

Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, părțile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, se constată că recurenta-pârâtă a respectat aceste exigențe legale, din moment ce unele dintre argumentele pe care le-a invocat prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte, atunci când, în ședința publică din 13 iunie 2024, a respins, ca nefondată, excepția nulității recursului, invocată de către intimații-reclamanți prin întâmpinări. Mai este de menționat că, deși recurenta-pârâtă nu a invocat, în mod expres, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., totuși prima critică de recurs se circumscrie acestui motiv de casare.

Având a analiza motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a susținut că valoarea probatorie a adeverinței nr. x/19.09.2009, eliberate de Primăria orașului Ceadîr-Lunga, nu a fost reținută, cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 2890 din 3 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014.

Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat.

Contrar celor susținute de către recurenta-pârâtă, instanța de apel a reținut, în mod corect, că valoarea probatorie a adeverinței nr. x/19.09.2009, eliberate de către Primăria orașului Ceadîr-Lunga, a fost recunoscută în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, purtat anterior între aceleași părți.

În acest sens, se constată că, prin sentința civilă nr. 2890 din 3 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2014, definitivă prin decizia civilă nr. 6069 din 8 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă contestația formulată împotriva deciziei nr. 720 din 7 iulie 2014, a fost anulată această decizie și a fost obligată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită o nouă decizie, prin care să admită contestația înregistrată sub nr. x din 13 septembrie 2011, formulată împotriva hotărârii nr. 972 din 7 iulie 2011, adoptate de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, precum și să acorde reclamanților despăgubiri pentru bunurile abandonate în Basarabia de autorii lor, I. și L..

În considerentele acestei sentințe civile, s-a reținut, printre altele, că, potrivit prevederilor art. 2 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, "cererile privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003 trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, iar, în situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate".

Plecând de la aceste dispoziții legale, la pagina 12 din sentință, s-a reținut că reclamanții au depus la dosar înscrisuri care atestă demersurile efectuate în fața autorităților din Republica Moldova, inclusiv certificate de arhivă, copia actului de vânzare-cumpărare autentificat la 29 martie 1929, adeverința nr. x/19.09.2009, eliberată de Primăria orașului Ceadîr-Lunga, și declarațiile autentificate ale martorilor M. și N., privind bunurile deținute de I. și familia acestuia.

Totodată, conținutul adeverinței nr. x/19.09.2009 a fost redat pe larg la paginile 10-11 din sentință, acest înscris fiind reținut de către instanță, alături de alte înscrisuri relevante pentru dovedirea bunurilor care au aparținut autorilor I. și familiei sale și care au fost abandonate în Basarabia (certificatul nr. x/30.03.2004, certificatul nr. x/29.03.2004, adresa nr. x/25.03.2004, declarațiile date de către I., O. și P., adeverința de arhivă nr. 172/03.10.2007, certificatul de arhivă nr. x/07.12.2007, adeverința nr. x/15.01.2008, adresa nr. x/20.10.2017, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.03.1929, declarațiile autentificate ale martorilor M. și N., certificatul de arhivă nr. x/01.02.2017, adresa nr. x/19.04.2017).

Lecturând, în ansamblu, considerentele sentinței civile nr. 2890 din 3 mai 2018, se constată că acestea sprijină dispozitivul privind admiterea contestației, anularea deciziei nr. 720 din 7 iulie 2014 și obligarea pârâtei A.N.R.P. să acorde reclamanților despăgubiri pentru bunurile abandonate în Basarabia de autorii lor, I. și L., în sensul că aceste bunuri au fost dovedite prin înscrisurile prezentate pe larg la paginile 9-12 din considerentele sentinței.

Este de subliniat că mențiunea de la finalul considerentelor sentinței, și anume "bunurile abandonate de autorii reclamanților și întinderea despăgubirilor urmând a fi stabilite de către A.N.R.P.", trebuie privită strict în contextul în care, prin contestația formulată împotriva deciziei nr. 720 din 7 iulie 2014, reclamanții au solicitat instanței, pe lângă anularea acestei decizii și admiterea contestației nr. 6677 din 13 septembrie 2011, formulate împotriva hotărârii nr. 972 din 7 iulie 2011 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, și admiterea cererilor administrative de acordare a despăgubirilor, ceea ce excede competenței instanței de judecată, intrând în atribuția exclusivă a autorității administrative. Cu alte cuvinte, precizând că bunurile abandonate de autorii reclamanților și întinderea despăgubirilor urmează a fi stabilite de A.N.R.P., Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a respectat limitele competenței partajate, în domeniul Legii nr. 290/2003, între autoritățile administrative și instanța de judecată. Mențiunea de la finalul considerentelor sentinței nu poate fi interpretată în maniera propusă de către recurenta-pârâtă, și anume că instanța ar fi stabilit doar îndreptățirea solicitanților de a primi despăgubiri pentru bunurile abandonate de autorii lor în Basarabia, fără a tranșa forța probantă a înscrisurilor depuse la dosarul administrativ și fără a identifica bunurile pentru care urmează a se acorda despăgubiri. A primi această interpretare înseamnă a lipsi de eficacitate juridică considerentele cuprinse la paginile 9-12 din sentință, în cadrul cărora sunt prezentate pe larg toate înscrisurile care atestă bunurile abandonate de autorii intimaților în Basarabia.

În consecință, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut, în mod corect, că, prin sentința civilă nr. 2890 din 3 mai 2018, s-a recunoscut valoarea probatorie a adeverinței nr. x/19.09.2009, eliberate de Primăria orașului Ceadîr-Lunga, din moment ce acest înscris, alături de altele, a fost indicat ca mijloc de probă relevant, de către instanța de contencios administrativ, în expunerea raționamentului ce a stat la baza soluției pronunțate.

În acest context, negarea forței probatorii a adeverinței nr. x/19.09.2009 în prezenta procedură judiciară nu este posibilă, fiind oprită de efectul pozitiv al lucrului definitiv judecat, reglementat la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., chestiunea relevanței probatorii a adeverinței nr. x/19.09.2009 fiind tranșată definitiv în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014

Drept urmare, nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte, în sensul că, în prezenta cauză, se impunea a fi analizată, în mod distinct, forța probantă a adeverinței nr. x/19.09.2009, în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, și să se ajungă la concluzia că această adeverință nu putea fi luată în considerare ca dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, în raport cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014.

În considerarea celor expuse, nu pot fi primite nici susținerile recurentei-pârâte, potrivit cărora adeverințele eliberate de către Primării, în care doar se menționează averea autorului, fără a fi însoțite de copiile documentelor în baza cărora au fost emise, nu pot fi luate în considerare, ca dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, întrucât, prin analogie cu sistemul din România, este firesc ca și în Republica Moldova adeverințele de arhivă să fie eliberate doar de către Arhiva Națională. Pentru aceleași considerente, nu pot fi primite nici susținerile recurentei-pârâte că informațiile cuprinse în adeverința nr. x/19.09.2009 nu ar fi credibile.

Reținând că instanța de apel a apreciat, în mod corect, că valoarea probatorie a adeverinței nr. x/19.09.2009, eliberate de către Primăria orașului Ceadîr-Lunga, a fost recunoscută, cu putere de lucru judecat, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, prin prisma dispozițiilor legale în vigoare la acel moment (art. 2 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006), Înalta Curte constată că nu este fondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că au fost nesocotite prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, având în vedere că, prin cererea depusă la Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, nu au fost solicitate despăgubiri pentru trei dintre recoltele neculese, astfel că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că opțiunea exprimată de persoanele îndreptățite prin cererea de chemare în judecată poate fi avută în vedere cu ocazia controlului judiciar exercitat asupra deciziei de validare parțială nr. 5621/16.04.2019.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, "persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998".

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, această normă de drept material nu a fost nesocotită în cauză, întrucât, la baza hotărârii nr. 2412 din 20 februarie 2019, adoptate de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, au stat cererea nr. x/2959+5336/30.04.2004, depusă de F., precum și cererile înaintate Comisiei Județene Ialomița și înregistrate ulterior la Comisia Municipiului București sub nr. x/2959+5336/13.09.2006, depuse de Q. și K.. Or, prin cererea înregistrată inițial la Comisia Județeană Ialomița sub nr. x/06.11.2003, K. a solicitat acordarea de despăgubiri pentru bunurile abandonate în localitatea Ceadar-Lunga din Basarabia, de pe urma autorilor R. și Maria (părinți), precum și I. și Maria (bunici), menționând explicit recolta neculeasă de viță de vie (100 ha).

În aceste condiții, se constată că, prin cererea depusă în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, persoanele îndreptățite au solicitat acordarea de despăgubiri pentru recolta neculeasă de viță de vie.

Dat fiind că, prin hotărârea nr. 2412 din 20 februarie 2019, adoptată de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, s-a propus acordarea de despăgubiri pentru 5 ha recoltă de grâu, 15 ha recoltă de porumb și 10 ha de floarea-soarelui, iar, prin cererea de chemare în judecată, intimații-reclamanți au solicitat ca despăgubirile propuse pentru recolta neculeasă de grâu să fie înlocuite cu despăgubiri pentru recolta neculeasă de viță de vie, se reține că această solicitare este conformă cu cererea înregistrată la Comisia Județeană Ialomița sub nr. x/06.11.2003, care nu a fost observată de instanțele de fond.

În această ordine de idei, se mai constată că, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, "pentru trei dintre recoltele neculese în anul părăsirii proprietăților în teritoriile prevăzute în Legea nr. 290/2003, la alegerea foștilor proprietari sau a moștenitorilor acestora, se acordă despăgubiri, al căror cuantum se stabilește de către comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin raportare la valorile prevăzute în anexa nr. 2". Totodată, potrivit art. 7 alin. (4) și (6) din Legea nr. 164/2014, "în cazul în care se constată că persoana îndreptățită are dreptul la despăgubiri și pentru alte bunuri decât cele pentru care s-a stabilit valoarea prin hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin decizia prevăzută la alin. (3), stabilește și valoarea bunurilor neevaluate inițial. (...) Stabilirea valorii bunurilor neevaluate inițial în dosarele constituite în temeiul Legii nr. 290/2003, se face potrivit art. 5".

În ceea ce privește critica conform căreia, în afara adeverinței nr. x/19.09.2009, la dosarul administrativ nu au fost depuse acte care să ateste ce culturi au fost însămânțate și neculese în anul agricol 1943-1944, aceasta nu poate fi primită, întrucât recurenta-pârâtă aduce în discuție, în mod evident, mijloacele de probă administrate în cauză. Or, în calea extraordinară de atac a recursului, se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă și/sau reevaluarea situației de fapt.

Cu alte cuvinte, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material. În acest context, nu se poate pretinde în recurs cenzurarea aprecierii probatoriului.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a interpretat sau aplicat, în mod greșit, normele de drept material, fiind nefondat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Față de aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 1707A din 15 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 iunie 2024