ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1784/2024

Ședința publică din data de 25 iunie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 27 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții Calea x S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să dispună: anularea Mărcii nr. 171546 înregistrată la data de 8 februarie 2021, obligarea pârâtului Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci să radieze marca "Mocănița Apusenilor" din Registrul Național al Mărcilor, interzicerea utilizării de către pârâta Calea x S.R.L., în orice fel, a mărcii "Mocănița Apusenilor" în activitatea sa comercială, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1642 din data de 22 noiembrie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Calea x S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci.

Prin decizia civilă nr. 740A din data de 15 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1642 din data de 22 noiembrie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimații-pârâți Calea x S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci.

A schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că: a admis în parte cererea; a anulat înregistrarea mărcii "Mocănița Apusenilor" nr. 171546 înregistrată în data de 8 februarie 2021; a obligat pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci să radieze marca "Mocănița Apusenilor" din Registrul Național al Mărcilor la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

A respins în rest cererea ca neîntemeiată.

A obligat pârâta Calea x S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 5.300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecății la prima instanță, reprezentând taxa judiciară de timbru (300 RON), onorariu avocat (4.000 RON) și cheltuieli de transport (1.000 RON), în măsura admiterii cererii.

Împotriva deciziei civile nr. 740A din data de 15 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta Calea x S.R.L.

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București, spre rejudecarea apelului.

Totodată, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că, potrivit art. 56 din Legea nr. 84/1998, acțiunea în anularea mărcii poate fi formulată și susținută doar de către partea care dovedește un interes legitim în acest sens.

A menționat că, la momentul introducerii acțiunii, intimata-reclamantă și-a susținut interesul prin faptul că avea închiriată linia de cale ferată îngustă Buru-Baia de Arieș, pe care practica transport cu Mocănița. La data de 14 iulie 2022, S.A.A.F. S.A. a dispus rezilierea contractului de închiriere al reclamantei pentru respectiva linie de cale ferată, împrejurare în raport de care recurenta consideră că, nemaiavând nicio legătură cu linia de cale ferată sau cu Mocănița, reclamanta nu mai justifică interesul în susținerea acțiunii, deoarece nu mai desfășoară activități cu Mocănița.

Întrucât a subliniat în fața instanței de apel acest aspect și a depus înscrisurile de la S.A.A.F. S.A. din care rezultă rezilierea contractului de închiriere încheiat cu intimata-reclamantă, recurenta susține că este evident că a invocat lipsa de interes a reclamantei și, implicit, lipsa calității procesuale active, în susținerea apelului, respectiv a acțiunii, excepții pe care instanța de apel era obligată să le invoce și din oficiu și să se pronunțe cu prioritate asupra lor.

Recurenta-pârâtă mai susține că, deși avea la dosar dovezi clare provenite de la S.A.A.F. S.A. cu privire la rezilierea contractului de închiriere al părții adverse, pe care le atașase la întâmpinarea depusă la apel, iar prin răspunsul la întâmpinare, intimata-reclamantă nu a răsturnat aceste probe, curtea de apel s-a limitat să o "interpeleze" pe mandatara intimatei-reclamante cu privire la veridicitatea acestor susțineri. Partea adversă a răspuns instanței că, de fapt, contractul său este încă în derulare, nefiind reziliat, și că folosește Mocănița pe calea ferată respectivă, dar că există pe rolul instanței un litigiu între părți al cărui obiect nu îl cunoaște.

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 22 C. proc. civ. în condițiile în care nu a solicitat intimatei-reclamante să își probeze susținerile privind rămânerea în ființă a contractului de închiriere cu S.A.A.F. S.A. pentru linia de cale ferată îngustă Buru-Baia de Arieș, având în vedere înscrisurile provenite de la S.A.A.F. S.A., precum și faptul că acesteia îi revenea sarcina probei.

A mai arătat și că, în realitate, intimata-reclamantă nu a atacat notificarea de reziliere a contractului de închiriere, la data soluționării apelului neexistând pe rolul instanțelor judecătorești niciun litigiu între aceasta și S.A.A.F. S.A. în legătură cu respectivul contract de închiriere.

Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că au fost încălcate de către instanța de apel dispozițiile art. 56 din Legea nr. 84/1998, precum și cele ale art. 22, art. 247 și art. 248 C. proc. civ., fiind incident, în opinia sa, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arătând că excepțiile lipsei de interes și, implicit, a lipsei calității procesuale active sunt de ordine publică, putând fi invocate în orice fază procesuală, recurenta-pârâtă a învederat că înțelege să le invoce și în recurs, deoarece partea adversă nu mai are absolut nici o legătură cu Mocănițele din Munții Apuseni.

În cadrul unui alt motiv de recurs, invocând prevederile art. 476 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că acestea impun analizarea de către instanța de apel atât a cererii de apel, a argumentelor și dovezilor aduse în susținerea acesteia, cât și, în aceeași măsură, a apărărilor făcute de intimat, precum și a argumentelor și a probațiunii aduse în susținerea acestor apărări.

A subliniat recurenta-pârâtă că această dublă obligație a instanței de apel constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, impunând ca ambele părți să fie ascultate în aceeași măsură, aspect care trebuie să reiasă clar din cuprinsul hotărârii pronunțate.

În același sens, a făcut trimitere la prevederile art. 8 și ale art. 13 C. proc. civ., arătând că dreptul la apărare este garantat, iar această garanție trebuie să fie efectivă, ceea ce presupune nu numai dreptul intimatului de a-și depune la dosar apărările, ci și obligația instanței de a-i analiza respectivele apărări.

A susținut că, în speță, instanța de apel nu a ascultat-o și nu i-a analizat apărările formulate atât prin întâmpinarea la apel, cât și prin cea de la tribunal, punând-o, astfel, într-o situație de vădit dezechilibru față de intimata-reclamantă.

A precizat că ambele întâmpinări pe care le-a formulat au fost amplu și temeinic argumentate, dar cu toate acestea, singura pretinsă analiză a acestora de către curtea de apel s-a limitat la trei rânduri din pagina 15 a deciziei, ultimul alineat, în care Curtea a arătat că "nu sunt relevante apărările intimatei-pârâte care a susținut că, la nivelul anului 2018, apelanta reclamantă nu derula încă activitatea specifică întrucât contractul de exploatare a liniei de cale ferată s-a încheiat abia în luna martie 2020".

Totodată, a menționat că nu și-a limitat apărarea față de acțiunea și apelul intimatei-reclamante doar la faptul că aceasta nu și-a putut derula activitatea cu Mocănița din anul 2008, ci a avut, în principal, alte apărări, respectiv cele privind lipsa relei sale credințe la înregistrarea mărcii "Mocănița Apusenilor", lipsind atât elementul obiectiv, cât si elementul subiectiv, așa cum au fost ele concretizate în literatura și practica juridică în materie și pentru care a adus argumente și dovezi solide.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a analizat doar pretinsa rea-credință invocată de către intimata-reclamantă și doar prin prisma susținerilor acesteia, fără a analiza și buna-credință la înregistrarea mărcii pe care a invocat-o și argumentat-o.

În opinia recurentei-pârâte, chiar dacă instanța de apel nu era obligată să achieseze la apărările și argumentele sale, aceasta avea obligația să le analizeze și să răspundă la ele cu propriile argumente, sens în care este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, însă, această cerință nu este îndeplinită de motivarea deciziei atacate.

Ca atare, a apreciat că se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare/aplicare a legii și a jurisprudenței Curții Europene privind analizarea/stabilirea bunei-credințe la înregistrarea mărcii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că, în speță, cu toate că, în ceea ce o privește, funcționa prezumția bunei-credințe, instanța de apel a răsturnat sarcina probei motivând că nu a explicat în mod pertinent, de ce a ales chiar această denumire a mărcii, respectiv "Mocănița Apusenilor", în condițiile în care, anterior își derula activitatea de plimbare cu mocănița în respectivul areal geografic folosind denumirea "B.", ori, în alt areal, drept "C.", adică prin indicarea concretă a uneia dintre destinații.

A apreciat că nu trebuia să își dovedească buna-credință, aceasta fiind prezumată prin lege, ci partea adversă era ținută să dovedească reaua-credință, or, decizia curții de apel se întemeiază nu pe dovedirea de către intimata-reclamantă a relei-credințe, ci pe nedovedirea bunei sale credințe, ceea ce este total nelegal.

De asemenea, recurenta-pârâtă consideră că, în ceea ce privește existența relei-credințe, atât elementul obiectiv, cât și elementul subiectiv au fost greșit aplicate/reținute de către instanța de apel.

A precizat că, așa cum a arătat prin ambele întâmpinări, nu data creării unei pagini de D. este relevantă pentru o activitate, iar, în prezentul dosar, nu are relevanță că numitul E., care este administratorul părții adverse, a creat în anul 2018, pe numele acestuia și nu al intimatei-reclamante, o pagină de D. cu denumirea "Mocănița Apusenilor", cât timp partea adversă nu folosea nicio linie de cale ferată îngustă și nu desfășura activități cu Mocănița.

De asemenea, a subliniat că este de notorietate faptul că exploatează în Munții Apuseni două Mocănițe, una din 2002, pe traseul Brad-Criscior și alta, din 2004, pe traseul Abrud Câmpeni, astfel că nu avea niciun motiv sau interes să acționeze în scop șicanator împotriva unei pagini de D..

În opinia recurentei-pârâte, simpla indicare pe pagina de Web a rutelor pe care circulă cele două mocănițe ale sale nu contravine scopului licit al înregistrării mărcii, deoarece prin marca "Mocănița Apusenilor" se referă la ambele mocănițe pe care le deține în Munții Apuseni, între care nu are niciun interes să facă deosebire.

Reiterând afirmația că activitatea desfășurată cu aceste mocănițe este de notorietate, a precizat că a depus la dosar nenumărate articole în care, referitor la aceasta, sunt folosiți termenii de "mocăniță" și de "Apusenilor", inclusiv un CD cu o emisiune TV, în care se descrie într-un mod elocvent implicarea sa pentru mocănițele din Apuseni.

În termen legal, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat.

În susținerea excepției inadmisibilității recursului, a arătat, în esență, că excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active, au fost invocate de către pârâtă direct în calea de atac a recursului, cu încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2), ale art. 12 alin. (1) și de art. 14 alin. (2)-(4) și ale art. 247 alin. (3) C. proc. civ., deci omisso medio, astfel că nu pot face obiect de analiză pentru instanța de control judiciar câtă vreme asupra lor instanțele de fond nu s-au pronunțat.

Intimata a arătat că, deși este adevărat că, în contextul în care hotărârea primei instanțe îi era favorabilă pârâtei, aceasta nu avea interes în promovarea unui apel principal, totuși, în fața riscului de reformare a sentinței ca urmare a apelului declarat de partea adversă, interesul de a formula apel s-a activat pe cale incidentală. Or, câtă vreme pârâta nu a formulat nici apel incident, nu poate supune judecății, direct în recurs, excepții pe care ar fi trebuit să le invoce în fața instanțelor de fond.

Intimata a mai precizat că, deși o pretinsă lipsă de interes și, implicit, lipsa calității procesuale active au fost susținute prin întâmpinarea formulată în fața curții de apel, instanța, analizând și pronunțându-se asupra apărării în mod cât se poate de judicios, face ca această împrejurare să nu poată oricum conduce la schimbarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii ca efect al admiterii vreuneia din excepții, întrucât o atare soluție s-ar fi pronunțat cu încălcarea efectului devolutiv al apelului și ar fi încălcat totodată principiul non reformatio in pejus, aspect, de altfel, observat de către instanța de apel.

În opinia intimatei-reclamante, necesitatea formulării apelului incident de către recurenta-pârâtă se justifica și prin raportare la art. 481 C. proc. civ., potrivit cu care apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, fiind evident că acest principiu nu ar putea subzista în condițiile în care și partea adversă exercită calea de atac, fie ea și pe cale incidentală.

Ca atare, consideră că, întrucât recurenta-pârâtă a avut posibilitatea de a formula apel incident împotriva hotărârii primei instanțe, prin care să solicite schimbarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă sau, după caz, fără interes însă nu a exercitat-o, invocarea excepțiilor pe calea recursului este inadmisibilă, fiind exercitată omisso medio, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În subsidiar, intimata-reclamantă a susținut că, în cazul respingerii excepției inadmisibilității recursului, se impune recalificarea excepțiilor invocate de recurenta-pârâtă în motive de recurs, în conformitate cu cele arătate de doctrină și statuate de practica judiciară, în sensul că acestea nu sunt excepții procesuale în adecvata folosire a terminologiei juridice, întrucât excepțiile invocate în căile de atac nu pot viza decât calea de atac concret exercitată, iar nu cererea de chemare în judecată, din moment ce obiectul căii de atac îl constituie hotărârea primei instanțe sau a instanței de apel, după caz, iar nu cererile părților, ca în cazul judecății în primă instanță.

Combătând cele susținute de către recurenta-pârâtă, în esență, a arătat că justifică un interes determinat, legitim, personal, născut și actual, fiind, astfel, îndeplinite condițiile impuse de prevederile art. 32 și 33 C. civ.

Totodată, contrar afirmațiilor recurentei-pârâte, susține că, potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, anularea înregistrării mărcii, atunci când aceasta a fost solicitată cu rea-credință, poate fi cerută în perioada de protecție a mărcii de către orice persoană interesată, rămânând la latitudinea instanței de judecată să aprecieze in concreto, de la caz la caz, dacă titularul acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, poate sau nu sa fie catalogat drept "persoană interesată".

Consideră că, totuși, calitatea de persoană interesată la care face trimitere Legea nr. 84/1998 trebuie analizată cu precădere prin raportare la motivul invocat în susținerea solicitării de anulare a înregistrării mărcii, și anume reaua-credință cu care recurenta-pârâtă a întreprins acest demers.

Or, față de prevederile art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, precum și în temeiul celorlalte argumentelor dezvoltate, a susținut că interesul său nu poate fi negat, calitatea sa de "persoană interesată" fiind pe deplin dovedită.

Dovedirea interesului său în ceea ce privește formularea acțiunii conduce în mod implicit și la dovedirea calității sale procesuale active, identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios fiind cât se poate de evidentă.

În opinia intimatei-reclamante, susținerile părții adverse referitoare la interesul în promovarea acțiunii au fost respinse în mod judicios de către instanța de apel care a reținut că interesul său în promovarea acțiunii în justiție rămâne în continuare justificat, întrucât nu numai că prestarea serviciului nu a încetat, ci și pentru că data unei pretinse rezilieri este ulterioară pe de o parte depozitului, iar, pe de altă parte, momentului în care a fost promovată acțiunea.

Relativ la afirmația recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel ar fi avut obligația să invoce și din oficiu lipsa de interes și lipsa de calitate procesuală activă, a subliniat că, potrivit opiniei doctrinare, neinvocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică nu poate și nici nu trebuie să conducă la admiterea recursului, întrucât și în acest caz trebuie să se țină seama de principiul non reformatio in pejus.

Totodată, a subliniat că interesul său nu se identifică cu contractul de închiriere nr. C.16/DT/2020 după cum încearcă să susțină recurenta-pârâtă.

Astfel, a susținut că "Mocănița Apusenilor", creația sa intelectuală, însușită fraudulos de partea adversă, căreia i-a asociat imaginea locomotivei diesel, a luat naștere în anul 2018, anterior încheierii contractului, moment începând cu care a fost adusă la cunoștința publicului prin promovare până inclusiv în luna iunie 2019, când a organizat prima cursă.

A mai afirmat și că, deși din probele administrate rezultă fără echivoc acest lucru, precum și faptul că serviciile sale au fost prestate (și promovate sub același semn) cu regularitate, începând cu luna iunie 2019, până în prezent, perioadă ce acoperă atât data depozitului, cât și data emiterii certificatului de înregistrare a mărcii, recurenta-pârâtă nu a dovedit că, înainte de cele două momente, a exploatat și promovat propriul serviciu prin folosirea semnului "Mocănița Apusenilor".

În plus, intimata-reclamantă a susținut că, în speță, contractul la care a făcut referire recurenta-pârâtă nu numai că nu prezintă relevanța ce i se acordă și că produce efecte juridice doar între părțile contractante, potrivit dispozițiilor art. 1270 C. civ., dar se derulează în continuare, dovada fiind tocmai continuitatea prestării serviciilor sale.

Prin urmare, a apreciat că apărările recurentei-pârâte sub acest aspect nu sunt numai nefondate, ci chiar și lipsite de interes, motiv pentru care a solicitat respingerea recursului ca atare.

Intimata-reclamantă a apreciat că sunt nefondate și criticile subsecvente ale recurentei-pârâte, în raport cu care aceasta a susținut că se impune casarea hotărârii recurate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

A arătat că, deși recurenta-pârâtă a înțeles să invoce motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta nu a argumentat, în concret, asupra încălcării vreuneia din normele procedurale de ordine publică sau de ordine privată și, mai mult decât atât, deși face aluzie la o încălcare a dispozițiilor art. 8 și 13 C. proc. civ., privitoare la dreptul la un proces echitabil și la apărare, nu a indicat în ce manieră nu au fost respectate aceste drepturi de către instanța de apel.

Totodată, a susținut că este nefondată și afirmația recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel ar fi efectuat o greșită interpretare/aplicare a legii și a jurisprudenței curții europene, privind analizarea bunei-credințe la înregistrarea mărcii, în speță nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost reținută.

În combaterea criticilor formulate de recurenta-pârâtă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că decizia instanței de apel cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea acesteia, precum și cele pentru care s-au înlăturat argumentele recurentei-pârâte, conform art. 425 C. proc. civ., considerentele hotărârii curții de apel fiind clare și concise, iar decizia recurată este amplu motivată, atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ.

De asemenea, a arătat că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a subliniat că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată ori neînsușirea în totalitate de către instanță a argumentelor prezentate de către parte sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigențelor art. 425 C. proc. civ.

Susținând caracterul nefondat al recursului, a învederat că, în speță, considerentele hotărârii atacate pornesc de la premisa generală, conturată de practica națională și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, conform cu care "reaua-credință implică îndeplinirea cumulativă a două cerințe distincte, vizând pe de o parte cunoașterea faptului relevant (existența și folosirea unei mărci anterioare sau chiar a urnă semn neînregistrat ca marcă) - n.n. elementul obiectiv, iar pe de altă parte, intenția frauduloasă - n.n. elementul subiectiv", cea din urmă fiind analizată "raportat la atitudinea subiectivă pe care a avut-o solicitantul mărcii la data constituirii depozitului național reglementat", dedusă din elementele obiective ale speței, dar și prin raportare la "comportamentul ulterior al acestuia, care să fie în măsură a confirma că acesta a fost de rea-credință la data formulării cererii de înregistrare a mărcii".

În opinia intimatei-reclamante, analizând întregul material probator, curtea de apel a constatat în mod corect că cele două elemente esențiale au fost dovedite.

În ceea ce privește criticile prin care recurenta-pârâtă a invocat că instanța de apel ar fi răsturnat sarcina probei, arătând că nu era ținută să-și dovedească buna-credință și că decizia curții de apel s-ar întemeia pe nedovedirea, de către aceasta, a bunei sale credințe, a subliniat că, trecând peste faptul că a dovedit, prin susținerile și probele administrate, reaua-credință a părții adverse, este evident că afirmația acesteia nu poate fi primită, intenția recurentei-pârâte fiind de a induce în eroare instanța de judecată.

Sub acest aspect, a apreciat că în realitate se poate vorbi despre un refuz de a răspunde la interogatoriu, sancționat de art. 358 C. proc. civ. prin considerarea acestei manifestări ca fiind o mărturisire deplină sau cel puțin un început de dovadă scrisă care poate fi coroborat în continuare cu restul probatoriului.

A mai arătat că semnul exploatat anterior de recurenta-pârâtă, la care a făcut trimitere instanța de apel, este "B.", iar, cu toate că această împrejurare nu a fost negată de recurenta-pârâtă, se susține pentru prima dată că prin marca "Mocănița Apusenilor" partea adversă se referă la ambele mocănițe pe care le deține în Munții Apuseni, între care nu are niciun interes să facă deosebire de marcă.

Subliniază că această poziție procesuală, exprimată cu ocazia criticilor aduse hotărârii instanței de apel, este una cu totul nouă și că, totodată, recurenta-pârâtă se contrazice, aspect ce rezultă din pozițiile exprimate anterior, prin întâmpinările formulate în fața tribunalului și a instanței de apel.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă Calea x îngustă S.R.L. a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de către intimata-reclamantă, reluând parte din susținerile formulate prin cererea de recurs.

În combaterea excepției inadmisibilității recursului, a arătat că un recurs poate fi considerat ca fiind inadmisibil doar în situația în care o asemenea cale de atac nu este prevăzută de lege, iar, în cazul de față, împotriva decizie curții de apel se poate exercita recurs, aspect care, de altfel, este expres arătat în dispozitivul acesteia, în care s-a menționat "cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare."

În opinia recurentei-pârâte, faptul că intimata-reclamantă a susținut că în faza recursului nu poate fi invocată excepția lipsei de interes și, implicit, și a lipsei calității procesuale active, nu poate avea drept consecință inadmisibilitatea recursului.

Prin notele de ședință depuse la data de 18 martie 2023, intimata-reclamantă a reluat aspectele susținute prin întâmpinare, reiterând excepția inadmisibilității recursului prin raportare la prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. și reafirmând că, pe fond, calea de atac este nefondată.

În plus, a invocat excepția nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., afirmând, în esență, că prin prezentul recurs se tinde la o cenzurare a aprecierii date de către curtea de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 14 decembrie 2023 și a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2.

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 31 ianuarie 2024, în temeiul art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., a fost acordat termen de judecată la data de 19 martie 2024, când s-a dispus amânarea judecării cauzei la data de 21 mai 2024.

La termenul din data de 19 martie 2024, judecata cauzei a fost amânată la data de 11 iunie 2024, când Înalta Curte a calificat excepția inadmisibilității căii de atac ca vizând nulitatea recursului și a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate asupra excepției arătate și, în subsidiar, asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

II.1. Prioritar, în ceea ce privește excepțiile procesuale invocate prin întâmpinare de către intimata-reclamantă A. S.R.L., privind inadmisibilitatea și, respectiv, nulitatea recursului, se constată că, deși partea le-a dat denumiri diferite, ambele mijloace de apărare relevă, cu argumente diferite, același aspect, anume absența vreunei critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate.

Astfel, intimata a arătat, pe de o parte, că excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active sunt invocate pentru prima dată în recurs, deci omisso medio, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că, în esență, prin prezentul recurs se tinde la o cenzurare a aprecierii date de către curtea de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului.

Așadar, partea, invocând excepția inadmisibilității recursului, nu a susținut că hotărârea de apel nu este supusă recursului, singura ipoteză ce ar conduce la inadmisibilitatea acestei căi de atac, ci a invocat faptul că recurenta a formulat pentru prima dată în recurs o apărare ce nu poate fi primită față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Or, eventuala întrunire a acestei ipoteze nu conduce la respingerea recursului ca fiind inadmisibil ci permite aplicarea sancțiunii nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., pe considerentul că motivul invocat nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., astfel că se impune calificarea excepției inadmisibilității ca vizând, în fapt, sancțiunea nulității căii extraordinare de atac.

Excepția nulității recursului este, însă, nefondată.

În acest sens, Înalta Curte reține că, de principiu, sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, ceea ce înseamnă că aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate prin cererea de recurs reprezintă o critică de nelegalitate adusă deciziei atacate, susceptibilă de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, criticile care nu se raportează la decizia atacată și nici criticile care au fost invocate cu nerespectarea regimului juridic instituit de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Or, din examinarea cererii de recurs formulate de pârâta Calea x S.R.L., din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) și de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator, care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta pârâtă a invocat încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură cuprinse în dispozițiile art. 22, art. 247 și art. 248 C. proc. civ., sub aspectul încălcării rolului activ al instanței din perspectiva omisiunii de a invoca din oficiu excepțiile lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active și de a solicita reclamantei să probeze existența contractului de închiriere cu privire la calea ferată îngustă, chestiuni ce pun în discuție nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurenta a invocat încălcarea normelor de procedură din cuprinsul dispozițiilor art. 476, art. 8 și art. 13 din același cod, pentru neanalizarea apărărilor pe care partea și le-a formulat în cauză, atât în cuprinsul întâmpinării depuse în apel cât și prin întâmpinarea depusă la fond, ceea ce echivalează cu încălcarea de către instanța de apel a obligației de a-și motiva hotărârea în concordanță cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, critici susceptibile de analiză din perspectiva aceluiași caz de casare anterior menționat dar și a celui reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Totodată, recurenta a invocat greșită interpretare/aplicare a legii și a jurisprudenței Curții Europene privind analizarea bunei-credințe la înregistrarea mărcii, critici ce se circumscriu cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

În aceste circumstanțe, reținând că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, critici ce pot fi subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 C. proc. civ., ci de un act de sesizare apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

Cât privește excepțiile lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active, în raport de care intimata susține că, fiind invocate pentru prima dată în calea de atac a recursului, se impune constatarea nulității căii de atac din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, dat fiind caracterul lor de excepții de fond absolute și faptul că, în raport de dispozițiile art. 247 alin. (1) C. proc. civ., pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, chiar și înaintea instanței de recurs dacă pentru soluționarea lor nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi, acestea nu pot fi circumscrise unor critici formulate omisso medio, în sensul art. 488 alin. (2) C. proc. civ., astfel că pot fi analizate în recurs. În consecință, și din această perspectivă excepția nulității recursului este nefondată, cu atât mai mult cu cât, potrivit celor anterior arătate, cererea de recurs cuprinde și alte critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca nefondată excepția nulității recursului declarat de pârâta Calea x S.R.L., aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

O primă critică adusă deciziei atacate vizează pretinsa încălcare de către instanța de apel a normelor de procedură cuprinse în dispozițiile art. 22, art. 247 și art. 248 C. proc. civ., recurenta susținând, pe de o parte, că instanța a omis să analizeze, chiar să invoce din oficiu, excepțiile lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active, iar, pe de altă parte, că nu a solicitat reclamantei să probeze existența contractului de închiriere cu privire la calea ferată îngustă.

Cu referire la primul aspect, în esență, recurenta susține că, atât timp cât în cuprinsul întâmpinării formulate în apel a arătat în mod explicit faptul că reclamanta nu mai folosește linia de cale ferată îngustă, contractul de închiriere încheiat cu S.A.A.F. S.A. în acest scop fiind reziliat încă din data de 14.07.2022, este evident că a invocat lipsa de interes a reclamantei și, implicit, lipsa calității procesuale active, în susținerea apelului, respectiv, a acțiunii, excepții pe care instanța de apel era obligată să le invoce chiar și din oficiu și să le soluționeze cu prioritate.

Critica astfel formulată, vizând nerespectarea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ., ce reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, precum și a dispozițiilor art. 247 și 248 C. proc. civ., referitoare la invocarea și procedura de soluționare a excepțiilor, este neîntemeiată. În esență, ea pune în discuție, pe de o parte, calificarea apărărilor pe care partea și le-a făcut în apel, ca fiind apărări de fond sau excepții, iar, pe de altă parte, modalitatea în care instanța ar fi trebuit să le analizeze și să le soluționeze.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că reclamanta din prezenta cauză a învestit instanța de judecată cu o acțiune în anularea mărcii "Mocănița Apusenilor", înregistrată sub nr. x din data de 08.02.2021, invocând reaua-credință a pârâtei, în raport de prevederile art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

În esență, reclamanta a susținut că folosește denumirea de MOCĂNIȚA APUSENILOR de o perioadă lungă de timp, fiind singura denumirea sub care și-a desfășurat activitatea, sens în care a creat chiar un grup de D., și că pârâta știa încă din 2019 că ea folosește această denumire, dar, cu toate acestea, a înregistrat marca cu scopul de a obține avantaje patrimoniale și de a frauda interesele reclamantei, și anume de a-i interzice folosirea denumirii respective și de a-i paraliza activitatea.

Pârâta s-a apărat, la fond, susținând că administrează două mocănițe în munții Apuseni încă din anul 2004, astfel că nu i se poate imputa înregistrarea cu rea credință a mărcii câtă vreme folosirea mocănițelor reprezintă o parte importantă al activităților sale comerciale, și că demersurile pentru înregistrarea mărcii au fost inițiate în martie 2020.

Prima instanță a respins acțiunea, apreciind că nu s-a făcut dovada faptului că pârâta și-a înregistrat marca în scop șicanator, doar pentru paralizarea activității economice a reclamantei sau doar pentru a-i provoca prejudicii patrimoniale sau nepatrimoniale, din probele administrate rezultând că, de fapt, pârâta și-a înregistrat marca cu intenția reală de a o folosi, aceasta desfășurând o activitate specifică, în sensul că oferă plimbări turistice cu un anumit tip de locomotivă/tren denumit "mocăniță".

Declarând apel împotriva acestei hotărâri, reclamanta a reluat argumentele dezvoltate în fața primei instanțe în sprijinul solicitării de anulare a mărcii pârâtei pe motivul relei credințe la înregistrare,

Prin întâmpinarea formulată, intimata pârâtă Calea x S.R.L. a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, susținând că instanța de fond a efectuat o analiză corectă a probelor de la dosar, raportat la obiectul și la temeiul de drept al cererii cu care a fost investită, hotărârea pronunțată fiind în deplină concordanță cu soluțiile constante date în această materie de alte instanțe.

A arătat că, în cauză, nu este îndeplinit nici elementul obiectiv și nici cel subiectiv, pentru ca reaua credință să poată fi reținută ca motiv de anulare a mărcii, că S.C. Calea x îngustă S.R.L. întreține și exploatează în munții Apuseni liniile de cale ferată îngustă și două Mocănițe, una pe traseul Brad - Criscior și cealaltă pe traseul Abrud - Câmpeni încă din anul 2002, respectiv, din anul 2004, fapt care este de notorietate, în timp ce reclamanta a încheiat cu SAAF București un contract de închiriere pentru linia Buru-Arieș doar în data de 13.03.2020.

Intimata a mai susținut că, în realitate, nu ea, ci tocmai reclamanta este de rea credință, deoarece a omis să aducă la cunoștința instanțelor de judecată faptul că începând cu data de 17.07.2022 nu mai are absolut nicio legătură cu linia de cale ferată Buru-Arieș și cu mocănița, deoarece SAAF S.A. a reziliat contractul de închiriere pe care l-a încheiat cu aceasta în 13.03.2020, datorită neîndeplinirii de către reclamantă a obligațiilor contractuale asumate, situație în care reclamanta nu mai poate justifica un interes în susținerea acțiunii de anulare a înregistrării mărcii pârâtei.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a admis în parte acțiunea, a anulat înregistrarea mărcii "Mocănița Apusenilor" nr. 171546 înregistrată în data de 08.02.2021 și l-a obligat pe pârâtul OSIM să radieze marca din Registrul Național al Mărcilor, la data rămânerii definitive a hotărârii.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că cele două elemente esențiale ale relei credințe au fost dovedite, din materialul probator administrat rezultând, în afara oricărui dubiu rezonabil, că intimata-pârâtă a cunoscut în mod efectiv faptul că reclamanta presta serviciul constând în plimbările cu mocănița sub denumirea de "Mocănița Apusenilor", în același areal geografic, încă din anul 2018, cu doi ani înainte de data efectuării depozitului, dar, cu toate acestea, a înregistrat marca cu intenția de a indisponibiliza folosirea semnului de către un alt comerciant și de a prelua denumirea utilizată de reclamantă, pârâta urmărind, de fapt, exploatarea semnului pe care reclamanta îl folosea și pe care l-a consolidat, prin subminarea intereselor economice ale acesteia, prin captarea și redirecționarea clientelei către propria afacere, ceea ce demonstrează caracterul ilicit al scopului înregistrării mărcii și intenția de a o prejudicia pe cea care justifica interese legitime în legătură cu semnul ulterior înregistrat ca marcă de către pârâtă, în speță, reclamanta.

Cu referire la apărările pe care pârâta și le-a făcut prin întâmpinare, vizând rezilierea contractului de închiriere a liniei de cale ferată Buru Arieș încheiat între reclamantă și SAAF S.A., Curtea le-a apreciat ca fiind lipsite de relevanță, întrucât, pe de o parte, data acestei pretinse rezilieri este ulterioară momentului depunerii depozitului și înregistrării mărcii, iar, pe de altă parte, interesul reclamantei în promovarea acțiunii în justiție rămâne în continuare justificat câtă vreme în cauză nu s-a probat că aceasta a încetat să își deruleze activitatea în sensul alegat.

În raport de aspectele mai sus reținute, Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că susținerile recurentei referitoare la faptul că în apel ar fi invocat excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii și, implicit, excepția lipsei calității procesuale active a acesteia sunt lipsite de fundament, în cuprinsul întâmpinării pe care partea a formulat-o în calea devolutivă de atac neexistând nicio mențiune concretă în acest sens.

Combătând motivele de apel prin care reclamanta critica modul în care instanța de fond a analizat elementele relei credințe imputate părții adverse, pârâta s-a limitat la a susține că, în realitate, nu ea, ci tocmai reclamanta este de rea credință, deoarece a omis să aducă la cunoștința instanțelor de judecată faptul că, începând cu data de 17.07.2022, contractul de închiriere încheiat cu S.A.A.F. S.A. fusese reziliat, împrejurare în raport de care pârâta a apreciat că reclamanta nu mai poate justifica un interes în susținerea acțiunii de anulare a înregistrării mărcii pârâtei.

Astfel formulate, susținerile pârâtei din cuprinsul întâmpinării reprezintă apărări pe care partea a înțeles să și le facă în raport de criticile aduse de reclamantă sentinței atacate, apărări pe care instanța de apel le-a analizat ca atare, în limitele și în termenii în care a fost învestită, și le-a înlăturat, potrivit considerentelor anterior prezentate.

Deși recurenta consideră că, subliniind aceste aspecte în întâmpinare și depunând înscrisurile de la S.A.A.F. S.A. privind rezilierea contractului de închiriere încheiat cu reclamanta, este evident că a invocat lipsa de interes a reclamantei și implicit lipsa calității procesuale active a acesteia, excepții asupra cărora instanța de apel ar fi trebuit să se pronunțe cu prioritate, nu se poate aprecia, în raport de maniera concretă de formulare a întâmpinării și de elementele cauzei, că pârâta s-ar fi prevalat în mod expres de aceste excepții procesuale, astfel că nu i se poate imputa instanței devolutive omisiunea de a le analiza ca atare.

În acest sens, Înalta Curte reține că, în virtutea principiului disponibilității părților în procesul civil, consacrat, ca atare, în prevederile art. 9 din C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. În ceea ce privește limitele apărării, ele sunt determinate de către pârât, acesta fiind singurul îndreptățit să stabilească termenii și condițiile în care răspunde cererilor reclamantului. Actul procedural prin care pârâtul se apără sau răspunde cererilor reclamantului este întâmpinarea care, așa cum în mod expres prevede art. 205 C. proc. civ., trebuie să cuprindă răspunsul la toate pretențiile și motivele de fapt și de drept ale cererilor reclamantului (alin. (2) lit. c), dar și, în mod distinct, atunci când este cazul, excepțiile procesuale pe care pârâtul le invocă față de cererile reclamantului (alin. (2) lit. b). Acestea trebuie formulate în mod expres întrucât, alături de cererile reclamantului, determină obiectul și limitele procesului, în sensul art. 9 alin. (2) C. proc. civ., mai sus citat, formează cadrul procesual în raport de care instanța este obligată să se pronunțe, în aceste sens fiind dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Or, în cauză, raportat la conținutul concret al susținerilor pe care pârâta le-a făcut prin întâmpinarea formulată în apel, susțineri prin care, răspunzând criticilor ce vizau modalitatea în care instanța de fond a analizat elementele relei credințe, i-a imputat reclamantei omisiunea de a aduce la cunoștința instanțelor de judecată rezilierea contractului de închiriere a liniei ferate înguste, nu se poate susține cu temei că acestea s-ar subsuma unei veritabile excepții procesuale, vizând lipsa de interes în promovarea acțiunii și, implicit, lipsa calității procesuale active a reclamantei, simpla apreciere a părții în sensul că, în raport de această împrejurare (anume, rezilierea contractului de închiriere), reclamanta nu mai poate justifica un interes în susținerea acțiunii de anulare a înregistrării mărcii pârâtei nefiind suficientă pentru a conduce la o astfel de concluzie.

Excepțiile procesuale de fond, sunt apărări de drept procesual prin care sunt invocate lipsuri referitoare la dreptul la acțiune, distincte de apărările de drept substanțial, ele nepunând în discuție fondul dreptului dedus judecății (art. 245 C. proc. civ.).

Deosebirea de esență dintre apărările pe fond și excepții apare la nivelul obiectului acestora, în sensul că, în timp ce apărarea pe fond constituie o negare a dreptului reclamantului, un mijloc prin care se contestă direct existența sau întinderea pretențiilor invocate prin cererea principală, pentru a se stabili că sunt nefondate/neîntemeiate, excepția procesuală de fond este un obstacol al cererii, de cele mai multe ori temporar, prin care pârâtul arată că procesul a fost angajat într-o manieră incorectă în raport cu normele procedură ori că există lipsuri privitoare la dreptul la acțiune. Atunci când se apără pe fond, pârâtul apelează la instituții de drept material și tinde să dovedească împrejurarea că pretenția reclamantului este neîntemeiată, în fapt sau în drept, în timp ce excepția procesuală poate fi analizată ca un refuz al pârâtului de a discuta în fond pretenția reclamantului.

Or, analizând în aceste repere susținerile pârâtei din cuprinsul întâmpinării formulate în apel, este evident că ele nu pot avea decât valențele unor apărări de fond, calificarea acestora drept argumente menite să susțină o eventuală excepție a lipsei de interes și, implicit, a lipsei calității procesuale active, nefiind posibilă în lipsa unei argumentări apte să conducă la o astfel de concluzie.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel a soluționat cauza cu respectarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., reținând și analizând apărările pe care partea și le-a făcut, în limitele și în termenii în care a fost învestită, neputându-i-se reproșa, din această perspectivă, încălcarea niciunei reguli de procedură.

Principiul disponibilității procesuale se aplică și în calea de atac a apelului, chiar dacă aceasta are caracter devolutiv, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. stabilind în mod expres că "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Or, în analiza efectuată în apel, instanța, reținând prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., a arătat că, în raport de acestea, va rejudeca, în fapt și în drept, ceea ce apelanta a înțeles să atace din hotărârea instanței de fond, nu și cereri care nu au fost soluționate în fața primei instanțe.

Astfel, Curtea de Apel a exercitat controlul de legalitate și temeinicie a hotărârii atacate în limitele învestirii sale, stabilite prin motivele de apel, analizând, deopotrivă, toate susținerile și apărările părților, așa cum au fost formulate prin cererea de apel și, respectiv, prin întâmpinare, susținerile recurentei referitoare la încălcarea art. 22 C. proc. civ. fiind, din această perspectivă, neîntemeiate, astfel că vor fi înlăturate ca atare.

Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi trebuit să invoce din oficiu excepțiile respective și să se pronunțe cu prioritate asupra acestora.

Deși este adevărat că atât excepția lipsei de interes, cât și excepția lipsei calității procesuale active sunt excepții de fond absolute, în sensul dispozițiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ., care, potrivit art. 247 alin. (1) C. proc. civ., pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel, nu se poate susține că neinvocarea excepțiilor din oficiu ar reprezenta o încălcare a rolului activ al instanței, reglementat de art. 22 C. proc. civ., susceptibilă de a fi invocată în calea de atac, de către partea interesată, ca motiv de nelegalitate a hotărârii atacate.

Chiar dacă se circumscrie unei forme de manifestare a rolului activ al judecătorului în procesul civil, instanța având obligația de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, sens în care este în drept să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, în aprecierea acestei îndatoriri a judecătorului trebuie avute în vedere și prevederile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora