ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 171/2024

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2024

După deliberare, asupra cauzei deduse judecății, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 26 aprilie 2013, sub nr. x/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman, prin Metrorex S.A., stabilirea prețului de 1.000 euro/mp pentru exproprierea terenului în suprafață de 247 mp, în conformitate cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, și acordarea sumei de 114.367,68 euro la valoarea indexată și actualizată din raportul de expertiză tehnică evaluatorie comandat de Metrorex S.A. în anul 2004 pentru prejudiciul cauzat conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 și datorat pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 1998 - 2005.

În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 33/1994, Constituția României, Legea nr. 255/2010 și art. 1 CEDO.

Prin sentința nr. 1566 din 17 septembrie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește acordarea sumei de 114.367,68 euro pentru prejudiciul datorat pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 1998 - 2005 și a respins, ca neîntemeiat, primul capăt de cerere.

Prin decizia nr. 668/A din 9 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1566 din 17 septembrie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin Societatea Comercială de Transport cu Metroul București - Metrorex S.A.. A schimbat în parte soluția primei instanțe, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată. A stabilit că despăgubirea pentru exproprierea terenului în suprafață de 247 mp, situat în Calea x, este în cuantum de 154.000 euro, echivalentă în RON la cursul valutar BNR la data plății efective. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat intimatul la plata către apelant a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 636 din 25 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 668 A din 9 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A casat în parte decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecarea apelului formulat de reclamant împotriva sentinței nr. 1566 din 17 septembrie 2013 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în ceea ce privește capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință a terenului. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate, în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat în suprafață de 247 mp, situat în Calea x, în cuantum de 154.000 euro, echivalente în RON la cursul valutar BNR la data plății efective.

Prin decizia nr. 415 A din 24 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1566 din 17 septembrie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin Societatea Comercială de Transport cu Metroul București - Metrorex S.A.. A anulat, în parte, sentința apelată, în ceea ce privește soluția dată capătului de cerere privind lipsa de folosință. Evocând fondul, a admis, în parte, cererea. L-a obligat pe pârât la plata sumei de 127.192 euro, echivalentă în RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, aferentă perioadei iulie 1989- noiembrie 2004, la care se va adăuga dobânda legală începând cu martie 2012, până la data plății efective. L-a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată către apelantul-reclamant în cuantum de 17.550,27 RON, reprezentând onorariu de avocat în recurs și apel (rejudecare).

Împotriva deciziei nr. 415 A din 24 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin S.C. Metrorex S.A..

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv ale Legii nr. 33/1994, Decretului nr. 167/1958, art. 977, art. 978 și art. 982 din C. civ. și a prevederilor art. 453 C. proc. civ.

Recurentul a arătat că, prin cererea de chemare în judecată precizată s-a solicitat obligarea S.C. Metrorex S.A. la plata prejudiciului cauzat proprietarului, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 și în conformitate cu prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 44 din Constituția României și prevederile Legii nr. 33/1994, pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 1998-2005.

În cererea de chemare în judecată s-a menționat că "fapta delictuală și culpabilă a Statului Român concretizată în încălcarea dreptului de proprietate dă naștere la dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului cauzat. Este evident că repararea prejudiciului cauzat în speță prin exproprierea în fapt a subsemnatului este cel mai echitabil echivalentă cu lipsa de folosință".

Astfel, recurentul a apreciat că cel de-al doilea capăt de cerere a fost întemeiat pe dispozițiile legale care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, dreptul născându-se pentru reclamant de la momentul pretinsei preluări abuzive a imobilului și cel mai târziu, în anul 2004.

Recurentul a invocat dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, arătând că, de la momentul nașterii dreptului la acțiune, în anul 2004, până la cel al introducerii cererii de chemare în judecată, au trecut mai mult de 3 ani, consecința fiind respingerea acestui capăt de cerere ca fiind prescris.

A susținut recurentul că instanța de apel a apreciat în mod eronat faptul că, în perioada iulie 1989- noiembrie 2004, reclamantul a suferit o expropriere de fapt, incompatibilă cu prevederile constituționale care garantează respectarea dreptului de proprietate și cu condițiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept, conținute de art. 44 din Constituția României și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Recurentul a învederat că nu este vorba despre o expropriere de fapt cât timp, în anul 2004, între expropriator și reclamant s-a încheiat un contract de închiriere, care s-a derulat pe parcursul mai multor ani, în temeiul căruia reclamantul a primit contravaloarea chiriei (lipsa de folosință).

După închirierea de către expropriator a imobilului proprietatea reclamantului, a urmat, în anul 2012, exproprierea potrivit dispozițiilor Legii nr. 255/2010.

Astfel, din anul 2004 până în prezent, între expropriator și persoana expropriată au existat anumite raporturi juridice (inițial contractuale, derivate din contractul de închiriere, ulterior rezultate din procedura exproprierii), de natură să conducă la concluzia că reclamantul a exercitat dreptul de proprietate asupra imobilului, în sensul că și-a manifestat voința de a încheia contractul de închiriere în schimbul unei chirii conforme cu piața imobiliară.

Recurentul a apreciat că nu există o expropriere de fapt fără plata unei despăgubiri, în condițiile în care timp de mai bine de 8 ani reclamantul și expropriatorul au derulat relații contractuale sau derivate din exproprierea pentru cauză de utilitate publică, ce nu izvorăsc din răspunderea civilă delictuală.

Chiar dacă s-ar admite că, în perioada 1989-2004, reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate, această situație a încetat odată cu încheierea contractului de închiriere nr. x/30.11.2004, prin care a beneficiat de o chirie lunară, acceptată prin propria voință. Astfel, prejudiciul aferent perioadei 1989-2004 are temei juridic distinct, nefiind aferent procedurii de expropriere.

Recurentul a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

A arătat că exproprierea a avut loc în anul 2012, motiv pentru care reclamantul nu poate solicita, în cadrul contestației prevăzute la art. 22 din Legea nr. 255/2010, un prejudiciu distinct de cel suferit prin transferul imobilului în patrimoniul expropriatorului.

A apreciat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 977, art. 978 și art. 982 C. civ., reținând că, prin clauza cuprinsă la art. 11.1, dar și prin mențiunea din preambulul său, contractul menționat reflectă voința părților de a proroga momentul stabilirii despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru lipsirea de folosința terenului pentru perioada anterioară încheierii sale, prin plasarea acestui moment în cadrul procedurii exproprierii de drept, ce urma a fi declanșată în condițiile Legii nr. 33/1994.

Recurentul a susținut că instanța de fond a concluzionat eronat că, prin convenție, s-ar fi stabilit condițiile care să reglementeze plata prejudiciului, inducând ideea potrivit căreia s-ar fi statuat clauze derogatorii de la regimul legal al prescripției. O atare concluzie nu poate fi primită, întrucât raționamentul instanței de fond contravine dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

În plus, orice excepție de la regula consacrată legislativ privind prescripția ar fi trebuit stipulată în mod expres în contractul încheiat între părți, fiind vorba despre consacrarea unor drepturi în favoarea recurentului și de o renunțare la efectele prescripției, concluzie care nu poate fi acceptată.

Recurentul a apreciat că instanța de fond avea obligația de a interpreta dispozițiile art. 977, art. 978 și art. 982 din C. civ. și prin prisma Decretului nr. 167/1958 și a regulii privind imposibilitatea inserării unei clauze derogatorii de la regimul legal al prescripției.

În aceste condiții, instanța de apel putea cel mult să constate că în contractul de închiriere încheiat între părți a fost inserată o clauză contractuală de recunoaștere a despăgubirilor datorate pentru perioada 1998-2004, efectul recunoașterii fiind începutul unei noi prescripții, care a expirat până la momentul formulării acțiunii ce face obiectul prezentei cauze.

Recurentul a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la data semnării contractului de închiriere, 30.11.2004, a început să curgă un nou termen de prescripție pentru repararea pagubei. De la momentul nașterii dreptului la acțiune, în anul 2004, până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, au trecut mai mult de 3 ani.

Recurentul a arătat că instanța de apel a reținut greșit că prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 permit ca, odată cu despăgubirea ce reprezintă valoarea imobilului expropriat, proprietarul să obțină și orice alte despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, cele echivalente folosinței de care a fost lipsit anterior declanșării procedurii de expropriere intrând în această categorie, textul legal nefăcând vreo distincție și nicio clauză contractuală neputând duce la concluzia că derogă de la dispozițiile legale privind prescripția extinctivă.

Referitor la această chestiune, recurentul a mai arătat că, și în situația în care o astfel de prevedere ar fi fost inserată în mod expres în contractul încheiat între părți, aceasta ar fi fost nulă absolut.

A concluzionat că instanța de apel a reținut în mod greșit că a intervenit un acord de voință al părților, care să fi plasat momentul stabilirii despăgubirilor, inclusiv a celor cuvenite pentru lipsirea reclamantului de folosința terenului său, în perioada 1989-2004, în cadrul procedurii exproprierii de drept. Termenul de prescripție a dreptului material la acțiune al reclamantului nu a început să curgă de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii (în anul 2012), ci de la data semnării contractului de închiriere, 30.11.2004, intervenind prescripția dreptului material la acțiune cu privire la acest capăt de cerere.

Recurentul a criticat și modalitatea de acordarea a cheltuielilor de judecată solicitate în apel, prin încălcarea prevederilor art. 453 C. proc. civ.

A arătat că, astfel cum rezultă din încheierea pronunțată la 11 martie 2021, reclamantul a menționat expres în fața instanței de recurs că nu solicită cheltuieli de judecată.

În virtutea principiului disponibilității, apelantul-reclamant nu avea posibilitatea de a solicita cheltuielile de judecată în rejudecare, cât timp, în faza procesuală a recursului a arătat expres faptul că nu înțelege să solicite aceste sume și nu a depus dovada acestora la dosarul instanței de recurs.

Prin întâmpinarea depusă la 12 mai 2023, intimatul a invocat excepția nulității recursului pentru indicarea formală a cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că motivele recurs nu reprezintă veritabile critici ale dezlegărilor instanței de apel, ci preluări aproape identice ale apărărilor formulate prin întâmpinările depuse în etapele procesuale anterioare, care se referă la modalitatea de evaluare a probatoriului administrat în cauză. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 2 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte de Casație și justiție, secția I civilă a admis în principiul recursul, stabilind termen pentru soluționarea acestuia la 25 ianuarie 2024, cu citarea părților în ședință publică.

În esență, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează problema prescripției dreptului la acțiune privind lipsa de folosință pretinsă de reclamant cu privire la terenul proprietatea sa.

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele devolutive, relevă faptul că terenul în suprafață de 248 mp situat în București, Calea x, aflat în proprietatea autoarei reclamantului, numita B., decedată la data de 26.03.1995, al cărei moștenitor este reclamantul, a fost inclus în anexele Decretului Consiliului de Stat nr. 303/1989 prin care s-a aprobat lucrarea de investiții "Racorduri la rețeaua de metrou - Magistrala 4 Racord 2 Gara de Nord-Laromet", ca imobil ce urma a fi expropriat.

Cu toate că Decretul menționat, din motive istorice, nu a mai fost semnat și nici publicat în Buletinul Oficial, lucrările au fost începute în anul 1989, s-a procedat la predarea-primirea terenurilor, la nivelul anului 1997 terenul în cauză fiind ocupat cu organizarea de șantier și puțul pentru lansarea scuturilor din care s-a executat traseul.

Prin Hotărârea Consiliului de Administrație al Metrorex din 29.01.2004 s-a aprobat nota conform căreia, în vederea bunei desfășurări a lucrărilor Magistralei IV, până la emiterea unei hotărâri de guvern privind declararea utilității publice, Metrorex se obliga să plătească ocuparea terenurilor la nivelul și în conformitate cu legislația în vigoare.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 1003/2004, lucrarea de interes național "Racorduri la rețeaua de metrou din București, tronson I: N. Grigorescu (Sălăjan) - linia de centură și tronson II: Gara de Nord - Basarab - Laromet" s-a declarat de utilitate publică, expropriatorul fiind Statul Român prin Societatea Comercială de Transport cu Metroul București "Metrorex" - S.A.

La data de 30.11.2004, s-a încheiat contractul de închiriere nr. x între reclamant, în calitate de proprietar-locator, și S.C. TMB Metrorex S.A., în calitate de locatar, având ca obiect "procurarea legală" a folosinței terenului în suprafață de 248 mp situat în Calea x, pe o durată de 12 luni începând cu 01.12.2004, menționându-se la art. 2.2 al contractului că, în cazul în care, în cadrul acestui termen, nu se finalizează procedura de transfer a dreptului de proprietate, părțile sunt de acord cu prelungirea de drept a contractului pentru o nouă perioadă, în aceleași condiții, prin act adițional. Clauza ce prezintă interes în prezenta analiză este cea inserată la art. 11.1 din contract, ce stipulează următoarele "Prezentul contract de închiriere nu exonerează de răspundere pe S.C. TMB Metrorex S.A. pentru pagubele pricinuite (morale și materiale) în perioada 1989-2004 (până la încheierea acestuia). Aceste despăgubiri (formate din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului) urmând să fie stabilite în condițiile legii, fără niciun fel de legătură cu prezentul contract".

În preambulul contractului, s-a prevăzut că respectivul contract se încheie "având în vedere situația de fapt și necesitatea executării lucrărilor pentru construcția metroului Magistralei 4 de metrou - Racordul 2, Tronson 1 Mai - Laromet, până la stabilirea și plata tuturor despăgubirilor în condițiile Legii nr. 33/1994 și în conformitate cu H.G. nr. 1003/25.06.2004, publicată în M.O. partea I, nr. 623 din 09.07.2004".

Prin procesul-verbal încheiat în aceeași dată s-a procedat la predarea- primirea terenului în discuție, cu mențiunea că acesta "este ocupat abuziv încă din anul 1989 pentru realizarea lucrărilor de metrou". Procesul-verbal este semnat de ambele părți contractante, fiind însușit prin semnătură și ștampilă și de către reprezentanții legali ai locatarului Metrorex S.A..

Prin raportul de expertiză tehnică - evaluare întocmit în cursul lunii noiembrie 2004 de către Societatea Generală a Experților Tehnici S.A., la solicitarea Metrorex, s-au stabilit atât tariful de închiriere a terenurilor vizate de expropriere, cât și despăgubirile (valoare teren + prejudicii) ce trebuiau acordate proprietarilor de terenuri, valoarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului pentru perioada 1990-2004 (15 ani) fiind stabilită la 349,32 euro/mp, iar pentru perioada 2002-2004 (3 ani) de 111,84 euro/mp.

Procedura exproprierii a continuat, în condițiile art. 13 din Legea nr. 33/1994, la data de 03.10.2007 expropriatorul emițând notificarea comună nr. M.04.18/1028 către proprietarii tuturor terenurilor din București, Calea x, printre care și reclamantul, prin care a adus la cunoștință că respectivele terenuri sunt propuse pentru expropriere pentru utilitate publică, fiind totodată înaintate procesul-verbal pentru consemnarea rezultatului cercetării prealabile în vederea declarării utilității publice și H.G. nr. 1003/2004, precum și propunerea privind valoarea unui metru pătrat de teren.

Fără a finaliza procedura inițiată prin această notificare, în data de 06.05.2009 expropriatorul a emis o nouă notificare, de data aceasta individuală, către reclamant, prin care i s-a adus la cunoștință faptul că terenul urmează a fi expropriat și i s-au propus despăgubiri pentru imobilul afectat de expropriere, în cuantum de 726.255,6 RON, cu mențiunea că, în cazul în care proprietarul este de acord cu suma propusă, urmează a fi încheiat actul translativ de proprietate, potrivit art. 4 din Legea nr. 33/1994, iar în cazul în care proprietarul are obiecțiuni asupra cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 14 din Legea nr. 33/1994, acesta are posibilitatea de a formula întâmpinare prin care să-și exprime cererea de despăgubire și pretențiile motivate.

Reclamantul a formulat întâmpinare, soluționată conform procesului-verbal din data de 31.08.2008 al Comisiei de soluționare a întâmpinărilor, în sensul respingerii acesteia și menținerii sumei oferite cu titlu de despăgubire, pe motiv că proprietarul nu a prezentat documente în susținerea cererii sale de majorare a cuantumului despăgubirilor și nici pentru dovedirea prejudiciului solicitat pentru perioada 1989-2004.

Cu toate acestea, procedura exproprierii nu a urmat etapa judiciară, conform art. 21 și următoarele din Legea nr. 33/1994, întrucât expropriatorul a emis o nouă notificare, nr. M.03.03/159/10.02.2012, cu privire la intenția de expropriere a imobilului, de data aceasta în condițiile art. 8 din Legea nr. 255/2010. Prin această notificare, proprietarului i s-a adus la cunoștință că suma propusă de expropriator este de 62.136 RON cu titlu de despăgubire, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (7) și (8) din Legea nr. 255/2010, sumă ce a fost consemnată în contul bancar deschis la C..

Reclamantul a răspuns acestei notificări, arătând, în esență, că nu este de acord cu despăgubirea propusă, întrucât aceasta nu reflectă valoarea reală a imobilului expropriat și că aceasta nu include suma cu titlu de despăgubire pentru alte daune aduse proprietarului conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, ce reprezintă lipsa de folosință a terenului pentru perioada de 15 ani (1989-2004).

Prin Decizia de expropriere nr. 1/14.03.2012 emisă de Metrorex S.A. în temeiul art. 9 din Legea nr. 255/2010, imobilele afectate de lucrarea de utilitate publică de interes național, printre care și terenul reclamantului, au trecut de drept în proprietatea publică a Statului Român și în administrarea S.C. TMB Metrorex S.A..

La data de 29.03.2012 s-a întocmit procesul-verbal nr. x în care se consemnează că proprietarul nu acceptă valoarea despăgubirii în cuantum de 62.136 RON propusă de expropriator, acesta fiind îndreptățit să se adreseze instanței de judecată în condițiile art. 22 din Legea nr. 255/2010, coroborat cu art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 3/30.03.2012 s-a dispus ca despăgubirea în cuantum de 62.136 RON stabilită conform dispozițiilor art. 11 alin. (7) și (8) din Legea nr. 255/2010, să rămână consemnată în contul deschis de expropriator la C., pe seama și la dispoziția expropriatului, urmând a fi eliberată cu respectarea dispozițiilor art. 19 coroborat cu art. 21 din Legea nr. 255/2010.

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, înregistrată la data de 26.04.2013, reclamantul a contestat întinderea despăgubirii, atât din perspectiva prețului terenului expropriat, astfel cum a fost stabilit de către expropriator, cât și din aceea a neincluderii, în cuantumul despăgubirii, a prejudiciului reprezentat de lipsa de folosință a terenului în perioada 1989-2004, acest din urmă aspect litigios rămânând a fi analizat în faza procesuală pendinte.

Prin decizia de casare ce a finalizat primul ciclu procesual, sub aspectul prescripției dreptului la acțiune pe temei delictual s-a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să stabilească, potrivit regulilor de interpretare a actelor juridice, în ceea ce privește semnificația clauzei de la art. 11.1. din contract, dacă aceasta reprezintă sau nu acordul de voință al părților pentru repararea prejudiciului generat de exproprierea de fapt anterioară contractului în procedura exproprierii de drept, reglementată de Legea nr. 33/1994 și, în caz afirmativ, ce consecințe juridice ar implica o astfel de înțelegere pentru litigiul de față, inclusiv din perspectiva stabilirii momentului de început al curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune. S-a apreciat că o eventuală convenție în sensul afirmat de recurent, al acoperirii prejudiciului în procedura exproprierii de drept, coroborat cu nerealizarea unei asemenea înțelegeri în cadrul acestei proceduri, ar putea avea implicații asupra stabilirii momentului de la care reclamantul a cunoscut paguba. În alți termeni, dacă se va dovedi că un asemenea acord de voință a existat, se consideră că reclamantul ar fi avut expectația îndreptățită să considere că respectivele despăgubiri se vor acorda în procedura Legii nr. 33/1994, paguba generată prin neacoperirea prejudiciului în această procedură putând fi cunoscută doar în urma epuizării ei, prin emiterea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 03/30 martie 2012. Într-o asemenea ipoteză, urmează a se aprecia, referitor la regimul prescripției extinctive, și asupra incidenței dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, conform cărora "expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, (...)".

În rejudecare, s-a dispus ca instanța de apel să aprecieze dacă dispoziția art. 4 din Legea nr. 33/1994 permite un acord de voință asupra despăgubirilor în absența unei convenții asupra transferului dreptului de proprietate asupra terenului și, în caz afirmativ, dacă permite un asemenea acord pentru despăgubiri anterioare încheierii convenției.

În conformitate cu decizia de casare, instanța de apel, în rejudecare, a stabilit că în contractul de închiriere nr. x/30.11.2004 se reflectă neîndoielnic voința părților de a proroga momentul stabilirii despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru lipsirea de folosința terenului pentru perioada anterioară încheierii sale, prin plasarea acestui moment în cadrul procedurii exproprierii de drept ce urma a fi declanșată în condițiile Legii nr. 33/1994.

O atare posibilitate este recunoscută de prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, conform căruia "Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite", permițând astfel ca, odată cu despăgubirea ce reprezintă valoarea imobilului expropriat, proprietarul să obțină și orice alte despăgubiri pentru prejudiciile care i-au fost cauzate, cele echivalente folosinței de care a fost lipsit anterior declanșării procedurii de expropriere intrând deopotrivă în această categorie, întrucât textul legal nu face nicio distincție.

S-a apreciat, pe baza probelor administrate, că pârâtul a recunoscut faptul că, în executarea unor lucrări de construcție la metroul bucureștean, a fost ocupată și o suprafață de teren proprietatea reclamantului, fără a se fi declanșat procedura prealabilă a exproprierii, ceea ce a condus la o deposedare în fapt a reclamantului de terenul său, prejudiciul creat constând în lipsirea acestuia de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru terenul în litigiu, dar și de valorificarea tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularilor dreptului.

Cu toate că modalitatea de folosire a terenului începând cu luna noiembrie 2004 a fost reglementată contractual între părți, contractul de închiriere încheiat în data de 30.11.2004 reflectă, prin mențiunile din preambul și din clauza inserată la art. 11.1., inclusiv prin mențiunea finală din procesul-verbal de predare-primire, aceeași poziție a pârâtului de recunoaștere a prejudiciului cauzat proprietarului prin fapta sa, în perioada 1989-2004, dar și intenția părților de a reglementa această chestiune în cadrul procedurii exproprierii. Această concluzie este întărită și de însăși excluderea, prin voința părților, din sfera contractuală, a respectivelor despăgubiri "formate din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului", ce urmau a fi stabilite "în condițiile legii, fără niciun fel de legătură cu prezentul contract".

Prin urmare, cu privire la semnificația juridică a clauzei de la art. 11.1. din contract, curtea a conchis că aceasta, în termenii în care a fost analizată și în coroborare cu celelalte elemente probatorii evocate, consfințește acordul de voință al părților pentru repararea prejudiciului generat de exproprierea de fapt anterioară contractului, în procedura exproprierii reglementată de Legea nr. 33/1994.

În ceea ce privește aplicabilitatea, în speță, a dispozițiilor art. 4 din lege, curtea a reținut că niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text legal nu este incidentă în cauză, întrucât părțile nu au ajuns la un acord și în privința exproprierii.

În situația de față, cum procedura exproprierii nu s-a realizat în condițiile art. 4 din Legea nr. 33/1994, aceasta finalizându-se, din perspectiva administrativă, prin emiterea, în condițiile Legii nr. 255/2010, a Deciziei de expropriere nr. 1/14.03.2012 și a Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 3/30.03.2012, devin aplicabile, pe cale de consecință, dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, conform cărora "Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate". Sub aspect substanțial, sunt deopotrivă incidente și dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, conform cărora "Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite. (2) La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ- teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia."

În virtutea acordului de voință al părților, ce a plasat momentul stabilirii despăgubirilor, inclusiv a celor cuvenite pentru lipsirea reclamantului de folosința terenului său în perioada 1989-2004, în cadrul procedurii exproprierii de drept finalizate în condițiile evocate anterior, curtea a reținut că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune al reclamantului pentru a obține, pe cale judiciară, stabilirea/reevaluarea acestor despăgubiri, este cel prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, adică cel general, de 3 ani, care a început să curgă de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii. Ca atare, acțiunea dedusă judecății, înregistrată la data de 26.04.2013, prin care reclamantul a contestat despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 3/30.03.2012 emisă de către expropriator, atât din perspectiva prețului oferit pentru terenul expropriat (chestiune dezlegată deja prin decizia primei instanțe de apel, rămasă definitivă), cât și din perspectiva omisiunii (culpabile) a expropriatorului de a include în valoarea despăgubirilor și prejudiciul reprezentând lipsirea de folosința terenului pentru perioada anterioară încheierii contractului de închiriere, apare ca fiind formulată în interiorul termenului de prescripție.

Analizând problema prescripției dreptului material la acțiune și din perspectiva dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea", curtea a apreciat că reclamantul a fost, în mod obiectiv, în măsură să cunoască paguba doar la momentul emiterii și comunicării hotărârii de despăgubire, ce nu cuprindea, contrar celor convenite de părți, și dezdăunarea sa pentru lipsa de folosință la care acesta se considera, în mod justificat, îndreptățit, prin prisma conduitei pârâtului care a recunoscut fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, constând în ocuparea fără drept a terenului reclamantului în perioada 1989-2004, conferindu-i astfel speranța legitimă că va obține repararea acestui prejudiciu în cadrul procedurii exproprierii.

Această concluzie se impune, de altfel, și prin prisma celor statuate de instanța de recurs, obligatorii pentru instanța de apel, care a reținut că dacă se va dovedi că a existat o eventuală convenție în sensul acoperirii prejudiciului în procedura exproprierii de drept, coroborată cu nerealizarea unei asemenea înțelegeri în cadrul acestei proceduri, reclamantul ar fi avut expectația îndreptățită să considere că respectivele despăgubiri se vor acorda în procedura Legii nr. 33/1994, paguba generată prin neacoperirea prejudiciului în această procedură putând fi cunoscută doar în urma epuizării ei, prin emiterea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 03/30 martie 2012.

Evocând fondul, curtea a reținut că, în perioada iulie 1989- noiembrie 2004, reclamantul a suferit o expropriere de fapt, manifestată prin împiedicarea de a exercita atributele esențiale ale dreptului său de proprietate, precum posesia și folosința, incompatibilă cu prevederile constituționale care garantează respectarea dreptului de proprietate, și cu condițiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept, conținute de art. 44 din Constituția României, precum și cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care consacră dreptul de proprietate în categoria drepturilor fundamentale ale omului.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, grefate, în esență, tot pe instituția răspunderii civile delictuale, curtea a stabilit o despăgubire în cuantum de 127.192 euro, astfel cum a fost determinată prin expertiza tehnică judiciară efectuată în primul ciclu procesual pentru perioada iulie 1989 - noiembrie 2004, când părțile au reglementat, pe cale contractuală, dreptul de folosință asupra acestui imobil, pârâtul datorând dobândă cu începere din luna martie 2012, pentru neîndeplinirea obligației de stabilire, prin Hotărârea nr. 3/30.03.2012, a despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru lipsirea sa de folosința terenului aferent perioadei iulie 1989 - noiembrie 2004.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, constând în contravaloarea onorariului avocațial achitat în faza recursului și a rejudecării apelului, conform ordinelor de plată depuse la dosarul cauzei ce fac dovada plății, cu acest titlu, a sumei de 17.550,27 RON.

Printr-o primă critică adusă deciziei pronunțate în apel, recurentul a contestat statuările instanței de apel cu privire la cursul prescripției dreptului la acțiune, prin prisma regimului juridic aplicabil exproprierii.

Astfel, consideră că nu există o expropriere de fapt fără plata unei despăgubiri, în condițiile în care timp de mai bine de 8 ani, reclamantul și expropriatorul au derulat relații contractuale sau derivate din exproprierea pentru cauză de utilitate publică, ce nu izvorăsc din răspunderea civilă delictuală. Chiar dacă s-ar admite că, în perioada 1989-2004, reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate, această situație a încetat odată cu încheierea contractului de închiriere nr. x/30.11.2004, prin care a beneficiat de o chirie lunară, acceptată prin propria voință. Ca atare, prejudiciul aferent perioadei 1989-2004 are temei juridic distinct, nefiind aferent procedurii de expropriere.

Recurentul a contestat existența însăși a răspunderii civile delictuale, susținând că fapta ilicită nu mai subzistă în condițiile încheierii unui contract de închiriere, din care rezultă că proprietarul și-a putut exercita și ceda dreptul de folosință, parte componentă a dreptului de proprietate.

Critica este nefondată. Sub un prim aspect, este de reținut că existența unei exproprieri de fapt având un izvor juridic delictual nu mai poate fi contestată în cauză în raport de dezlegările date în primul ciclu procesual, potrivit cărora ceea ce s-a trimis spre rejudecare a fost exclusiv interpretarea clauzei contractuale privind existența unui acord al părților de reparare a prejudiciului produs de exproprierea de fapt în procedura exproprierii legale și efectele acestui acord asupra prescripției extinctive a dreptului la acțiune pentru repararea acestui prejudiciu.

Prin urmare, nu s-a mai dedus judecății în recursul din primul ciclu procesual existența faptei ilicite constând în ocuparea fără drept, în mod continuu a terenului în perioada 1989-2004, această împrejurare fiind necontestată, ci s-a dispus ca în rejudecare instanța de apel să interpreteze, potrivit regulilor indicate în decizia de casare, dacă acordul de voință al părților, pe de o parte, a avut ca efect întreruperea prescripției prin recunoașterea debitului de către partea în favoarea căreia curge termenul, iar, pe de altă parte, agrearea de către părți a reparării lui în cadrul procedurii de expropriere, ceea ce ar conferi un caracter suspensiv obligației asumate, aceasta devenind scadentă odată cu emiterea deciziei de expropriere care ar fi trebuit să cuprindă și clauza convenită de părți.

În aceste condiții, în mod corect instanța de apel a reținut că temeiul delictual al răspunderii pârâtului subzistă chiar și în condițiile încheierii convenției din anul 2004, întrucât, în cuprinsul acesteia, distinct de raportul de locațiune convenit de părți pentru viitor, a identificat clauza prin care pârâtul a recunoscut fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu delictual. Această recunoaștere, coroborată cu circumstanța factuală a ocupării neîntrerupte fără drept a terenului proprietatea reclamantului, aspect necontestat în cauză, a avut ca efect întreruperea cursului prescripției, amânând, totodată, desocotirea dintre părți pentru delictul civil astfel constatat, până la momentul la care, în cadrul procedurii de expropriere, urma a se stabili valoarea prejudiciului și a se insera în decizia ce cuprindea valoarea despăgubirilor.

Ca atare, deși caracterul ilicit al faptei de a ocupa fără drept terenul proprietatea reclamatului a încetat la data transmiterii, de către acesta, cu titlu oneros a dreptului de folosință în favoarea pârâtului, faptul că părțile au convenit ca stabilirea prejudiciului, nu doar cel privind valoarea de înlocuire, ci și cel pentru ocuparea fără drept a terenului, să se facă în procedura de expropriere, nu poate avea drept consecință renunțarea reclamantului la dreptul de a solicita repararea prejudiciului delictual în cadrul unei proceduri de expropriere declanșate în baza unei legi speciale.

În legătură cu acest ultim aspect, recurentul a susținut și că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, considerând că reclamantul nu poate solicita, în cadrul contestației prevăzute la art. 22 din Legea nr. 255/2010, un alt prejudiciu decât cel suferit prin transferul imobilului în patrimoniul expropriatorului.

Critica este, de asemenea, nefondată. Astfel, conform dispozițiilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 (în forma de la data de 14.03.2012, când a fost emisă decizia de expropriere), acțiunea se soluționează potrivit prevederilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii. Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a terenului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite la data întocmirii raportului de expertiză, iar la calcularea despăgubirilor experții și instanța vor ține seama și de daunele aduse proprietarului. Prin urmare, se constată că textul de lege aplicabil nu distinge de maniera susținută de recurent în sensul că nu poate fi acordat un alt prejudiciu decât cel suferit prin transferul imobilului, motiv pentru care în sfera prejudiciului poate fi inclusă și lipsa de folosință a imobilului, în temeiul răspunderii civile delictuale

Ca atare, chiar dacă exproprierea a avut loc în anul 2012 sub imperiul unor norme de drept substanțial și a unei noi proceduri, reglementate de Legea nr. 255/2010, în cadrul procedurii de contestare a valorii despăgubirilor poate fi verificată forma prin care părțile au convenit asupra modalității de evaluare a prejudiciului în condițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, care nu prevede exclusiv indemnizarea proprietarului cu valoarea bunului ce i-a ieșit din patrimoniu, ci dispune ca acesta să fie despăgubit pentru întregul prejudiciu suferit în urma exproprierii.

Or, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Burghelea c. României și Vergu c. României, în absența unui transfer de proprietate amiabil sau a parcurgerii procedurii reglementate de Legea nr. 33/1994, ocuparea în mod irevocabil a terenului reclamanților care s-a făcut fără plata în prealabil a unei despăgubiri, deoarece nu există o hotărâre de declarare a terenului ca fiind de utilitate publică și nici de trecere a acestuia în proprietatea publică, are drept consecință încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, proprietarul fiind prejudiciat pentru imposibilitatea de a-și mai exercita atributele dreptului de proprietate asupra terenului.

A mai apreciat recurentul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 977, art. 978 și ale art. 982 C. civ., atunci când a reținut că, prin clauza cuprinsă la art. 11.1, dar și prin mențiunea din preambulul său, contractul menționat reflectă voința părților de a proroga momentul plății despăgubirilor cuvenite reclamantului, reprezentând lipsa de folosință a terenului pentru perioada anterioară încheierii sale, prin plasarea acestui moment în cadrul procedurii exproprierii de drept, ce urma a fi declanșată în condițiile Legii nr. 33/1994. Recurentul a susținut că prin convenție au fost stabilite clauze derogatorii de la regimul legal al prescripției, respectiv o renunțare la efectele prescripției, întrucât, astfel, se contravine dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, a considerat că instanța de fond avea obligația de a interpreta dispozițiile art. 977, art. 978 și art. 982 C. civ. prin prisma Decretului nr. 167/1958 și a regulii privind imposibilitatea inserării unei clauze derogatorii de la regimul legal al prescripției, sens în care nu putea să constate decât, cel mult, că în contractul de închiriere încheiat între părți a fost inserată o clauză contractuală de recunoaștere a despăgubirilor datorate pentru perioada 1998-2004, efectul recunoașterii fiind începutul unei noi prescripții, care a expirat până la momentul formulării acțiunii ce face obiectul prezentei cauze. Recurentul a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la data semnării contractului de închiriere, 30.11.2004, a început să curgă un nou termen de prescripție pentru repararea pagubei, împlinit până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Susținerea, astfel cum este formulată, este lipsită de temei legal. Astfel, recunoașterea dreptului făcută de cel în favoarea căruia curge prescripția nu echivalează, astfel cum afirmă recurentul, cu o derogare convențională de la regimul de ordine publică al prescripției, ci, astfel cum s-a arătat anterior, reprezintă o acceptare a existenței unei datorii, în cazul de față, decurgând din prejudiciul cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite prin care a fost îngrădită exercitarea dreptului de proprietate, datorie despre care părțile convin că urmează a fi stabilită și plătită în procedura de expropriere, odată cu plata valorii de înlocuire a terenului.

Odată ce instanța de apel a evaluat clauza contractuală, potrivit dispozițiilor instanței de casare, și a stabilit că există un acord de voință între părți cu privire la despăgubirea pentru exproprierea de fapt ce se va acorda în procedura exproprierii de drept, intervine autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor instanței de recurs din primul ciclu procesual asupra efectelor pe care această clauză le-a produs, respectiv statuarea că momentul cunoașterii pagubei se epuizează la data emiterii deciziei. În acest sens, astfel cum s-a menționat anterior, instanța de recurs a arătat că o eventuală convenție în sensul acoperirii prejudiciului în procedura exproprierii de drept, coroborat cu nerealizarea unei asemenea înțelegeri în cadrul acestei proceduri, l-ar îndreptăți pe reclamant "să considere că respectivele despăgubiri se vor acorda în procedura Legii nr. 33/1994, paguba generată prin neacoperirea prejudiciului în această procedură putând fi cunoscută doar în urma epuizării ei, prin emiterea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 03/30 martie 2012".

Recurentul nu a contestat, în prezentul recurs, existența unei înțelegeri, astfel cum a fost stabilită de instanța de apel, ci doar efectele pe care aceasta le-a reținut asupra prescripției și legalitatea acordării acestui tip de despăgubiri în procedura de expropriere.

Or, sub primul aspect, dezlegările instanței de recurs în primul ciclu procesual cu privire la efectele clauzei, odată ce s-a stabilit că aceasta conține un acord de voință pentru repararea prejudiciului, în sensul că momentul obiectiv al cunoașterii pagubei este cel al emiterii deciziei de expropriere care nu cuprinde și suma necesară acoperirii acestui tip prejudiciu, nu pot fi contrazise prin reținerea unui alt moment de la care ar fi putut să curgă termenul de prescripție, cum este cel susținut de recurent, respectiv data semnării contractului de închiriere, 30.11.2004.

În ceea ce privește legalitatea acordării acestui tip de prejudiciu, recurentul a arătat că prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu permit ca, odată cu despăgubirea ce reprezintă valoarea imobilului expropriat, proprietarul să obțină și orice alte despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, cum sunt cele echivalente folosinței de care a fost lipsit anterior declanșării procedurii de expropriere. Referitor la această chestiune, recurentul a susținut că, și în situația în care o astfel de prevedere ar fi fost inserată în mod expres în contractul încheiat între părți, aceasta ar fi fost nulă absolut.

Critica nu poate fi primită câtă vreme, astfel cum s-a reținut anterior, art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 trimite la art. 26 din Legea nr. 33/1994, text de lege aplicabil în cauză, potrivit principiului tempus regit actum și care nu face distincție, referindu-se la orice alt tip de prejudiciu cauzat proprietarului.

Recurentul a contestat și modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate în apel, considerând că au fost încălcate prevederile art. 453 C. proc. civ. întrucât au fost incluse și cheltuielile pentru faza procesuală a recursului, deși reclamantul a menționat expres în fața instanței de recurs că nu solicită aceste cheltuieli.

Critica este nefondată în condițiile în care reclamantul nu avea obligația procedurală de a solicita cheltuieli de judecată în faza recursului raportat la concluziile pe care le-a susținut în fața instanței de recurs, de casare a hotărârii atacate și de rejudecare a cauzei, dat fiind că, la acel moment, culpa procesuală a părților nu fusese stabilită în mod definitiv. Împrejurarea că a declarat că nu solicită cheltuieli de judecată în acea fază procesuală nu echivalează cu o renunțare la drept, întrucât, odată ce s-a dispus continuarea judecății prin rejudecarea apelului, partea căreia i s-a admis recursul are posibilitatea a le solicita instanței de trimitere, urmând a-i fi acordate în raport de culpa procesuală care se stabilește la finalizarea procesului, fie de către instanța de apel în fața căreia au fost cerute, fie pe cale separată.

În consecință, raportat la aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanța îl va obliga pe recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 8.806,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin S.C. Metrorex S.A., împotriva deciziei nr. 415 A din 24 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Obligă pe recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 8.806,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 ianuarie 2024.