ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1619/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 24 septembrie 2021, sub nr. x/2019** (ca urmare a declinării competenței materiale, prin sentința nr. 174/13.02.2019 a Judecătoriei Răcari, precum și a declinării competenței funcționale, prin încheierea din 24 noiembrie 2020 a secției a VI-a civile din cadrul Tribunalului București), reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., menținerea sechestrului asigurător instituit de organul de urmărire penală în dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, în vederea valorificării sale de către organul fiscal, pentru acoperirea prejudiciului adus bugetului de stat, prin activitatea infracțională desfășurată de pârâtă în perioada 2010-2011, în calitate de administrator al B. S.R.L. Prin cererea modificatoare depusă la 4 ianuarie 2019, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata prejudiciului adus bugetului de stat, reprezentând impozit pe profit și TVA, prin activitatea desfășurată, în calitate de administrator al B. S.R.L., în perioada 2010-2011, respectiv prin valorificarea sechestrului instituit de organul de urmărire penală. Prin precizarea depusă la 27 martie 2019, reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 469.201,41 RON.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1120 din 1 iulie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive, inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă, a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca nefondată, și a obligat reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 RON.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 857A din 30 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul principal declarat de către reclamantă și, ca rămas fără interes, apelul incident declarat de către pârâtă.

Recursurile formulate în cauză 4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 17 iulie 2023, reclamanta a declarat recurs principal, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. În susținere, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând următoarele: Instanța de apel a respins, în mod greșit, primul motiv de apel, considerând că au fost respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., deși prima instanță a realizat o analiză tangențială cu privire la al doilea capăt de cerere, aceasta având obligația de a cerceta condițiile răspunderii civile delictuale, iar nu situația de fapt reținută în cadrul procesului penal. Instanța de apel a făcut o confuzie gravă între două instituții de drept distincte, respectiv acțiunea în răspundere civilă delictuală și atragearea răspunderii solidare a administratorului, analizând incidența în cauză a dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care reglementează răspunderea solidară a administratorului/asociaților în situația declarării insolvabilității debitorului persoană juridică, deși în speță sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (1) din C. pen.. Or, singura posibilitate a persoanei vătămate de a recupera prejudiciul, în cazul reglementat de art. 27 alin. (1) din C. pen., este de a se îndrepta împotriva persoanelor vinovate cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, vinovăția acestora urmând să fie dovedită în cadrul litigiului civil. În cauză, s-a dispus măsura clasării, însă, prin instituirea și menținerea măsurii asigurătorii a sechestrului, pârghia juridică pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului de stat este acțiunea în răspundere civilă delictuală, în conformitate cu dispozițiile art. 1357 și urm. din C. civ. Greșita interpretare de către instanța de apel a normelor de drept, în sensul aplicării Codului de procedură fiscală în detrimentul C. civ., a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale, instanța de apel analizând aspecte străine de obiectul dedus judecății, în sensul că aceasta trebuia să analizeze condițiile răspunderii civile delictuale, iar nu condițiile atragerii răspunderii solidare a administratorului. Pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului este necesar un titlu executoriu emis de organele fiscale, respectiv decizia de atragere a răspunderii solidare, iar în cauza de față este vorba despre o acțiune în răspundere civilă delictuală, formulată pentru a se obține un titlu executoriu, în vederea recuperării prejudiciului produs bugetului de stat. Măsura menținerii sechestrului asigurător asupra bunurilor proprii ale pârâtei, în calitate de administrator al societății B. S.R.L., oferă posibilitatea persoanei vătămate/părții civile de introducere a unei acțiuni în răspundere civilă delictuală. Chiar dacă dosarul penal a fost clasat, în lumina deciziei nr. 452/2016 a Curții Constituționale, măsura de instituire a sechestrului asigurător este de natură a oferi persoanei vătămate posibilitatea formulării unei acțiuni civile, în vederea recuperării prejudiciului cauzat bugetului de stat. În raport cu dispozițiile art. 9 din C. proc. civ., instanța este ținută de limitele învestirii, determinate prin cererea de chemare în judecată, neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății. 4.2. La 8 noiembrie 2023, pârâta a declarat recurs incident, prin care a solicitat ca, în situația în care se va admite recursul principal și se va dispune casarea și trimiterea apelului principal spre rejudecare, să fie casată decizia și cu privire la soluția de respingere a apelului incident ca rămas fără interes, cu consecința trimiterii spre rejudecare și a apelului incident.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura de filtru La 19 februarie 2024, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului principal declarat de reclamantă a fost analizat în complet de filtru, dispunându-se comunicarea sa către părți. În cadrul raportului, s-a reținut că hotărârea atacată este susceptibilă de recurs, că recursul este scutit de plata taxei de timbru, că a fost formulat în termenul legal, iar criticile formulate pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. La 15 martie 2024, suplimentul la raportul de admisibilitate în principiu, întocmit cu privire la recursul incident, a fost analizat în complet de filtru, dispunându-se comunicarea sa către părți. În cadrul acestui supliment la raport, s-a reținut că hotărârea atacată este susceptibilă de recurs, că recursul incident a fost formulat în termenul legal și că nu este legal timbrat, fiind supus unei taxe judiciare de timbru de 100 RON, conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013. Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului principal și suplimentul la raportul de admisibilitate în principiu a recursului incident au fost comunicate părților, conform dovezilor aflate la dosar. Părțile nu au depus puncte de vedere la raport și la suplimentul la raport. Prin încheierea din 11 aprilie 2024, completul de filtru a admis în principiu ambele recursuri, fixând termen în ședință publică, pentru judecata acestora. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul principal, prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, cu consecința respingerii, ca rămas fără interes, a recursului incident, pentru următoarele considerente de drept: Cu titlu prealabil, se reține că recurenta-pârâtă a solicitat, în mod expres, ca recursul incident să fie analizat doar în situația în care recursul principal este considerat întemeiat. Față de modalitatea în care recurenta-pârâtă a înțeles să învestească instanța cu privire la soluționarea propriului recurs, reținând și principiul disponibilității, Înalta Curte va analiza mai întâi recursul principal. Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, părțile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. În prezenta cauză, se constată că recurenta-reclamantă a respectat aceste prescripții legale, din moment ce argumentele pe care le-a invocat în memoriul de recurs se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care reglementează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că sentința respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în condițiile în care prima instanță a realizat doar o analiză tangențială a celui de-al doilea capăt de cerere, analizând, mai degrabă, situația de fapt reținută în cadrul procesului penal, iar nu condițiile răspunderii civile delictuale, pe care se fundamentează pretenția dedusă judecății. Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se constată că instanța de apel a respins, în mod legal, primul motiv de apel, vizând nemotivarea sentinței apelate, constatând că prima instanță a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în condițiile în care și-a expus raționamentul logico-juridic, prezentând argumentele de fapt și de drept pe care se fundamentează soluția de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată. În mod specific, instanța de apel a observat că prima instanță, după ce a reținut efectele soluției pronunțate în cadrul dosarului penal, a arătat că poate analiza dacă fapta imputată prin cererea de chemare în judecată reprezintă sau nu un ilicit civil, aspectele reliefate de către reclamantă, în susținerea primului motiv de apel invocat, nefiind, în realitate, argumente care să susțină o nemotivare a sentinței, ci critici aduse modului în care prima instanță și-a construit argumentația. În al doilea rând, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a făcut o confuzie gravă între două instituții de drept distincte, respectiv acțiunea în răspundere civilă delictuală și atragearea răspunderii solidare a administratorului, analizând incidența în cauză a dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care reglementează răspunderea solidară a administratorului/asociaților în situația declarării insolvabilității debitorului persoană juridică, deși în speță sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (1) din C. pen.. În acest sens, a învederat că singura posibilitate a persoanei vătămate de a recupera prejudiciul, în cazul reglementat de art. 27 alin. (1) din C. pen., este de a se îndrepta împotriva persoanelor vinovate cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și urm. din C. civ., vinovăția acestora urmând să fie dovedită în cadrul litigiului civil. Înalta Curte constată că și această critică de recurs este nefondată. Cu titlul preliminar, se reține că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata prejudiciului adus bugetului de stat prin activitatea desfășurată de aceasta, în calitate de administrator al B. S.R.L., fapta ilicită imputată fiind indicată prin trimiterea la sesizarea vizând infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, constând în aceea că pârâta a înregistrat 751 facturi fiscale, privind venituri în cuantum total de 1.352.651,25 RON, obținute din serviciile de consultanță și de contabilitate prestate de către societate în anii 2010-2011, venituri ce nu au fost declarate, astfel încât societatea s-ar fi sustras de la plata obligațiilor fiscale în cuantum de 469.201,41 RON, reprezentând taxă pe valoarea adăugată și impozit pe profit. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se constată că instanța de apel nu a făcut confuzie între două instituții de drept distincte, respectiv acțiunea în răspundere civilă delictuală și atragearea răspunderii solidare a administratorului, ci a aplicat, în mod corect, normele de drept material incidente în cauză. Astfel, plecând, în mod corect, de la considerentele relevante ale deciziei nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, precum și ale deciziei nr. 7 din 19 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent sa judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 495 din 15 iunie 2018, instanța de apel a reținut, în mod legal, că prezentul demers judiciar, întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, prin care se tinde la sancționarea, ca faptă ilicită, a nerespectării unei obligații fiscale, vizând nedeclararea unor venituri, este guvernat, în planul dreptului substanțial, de legislația fiscală, motivat de faptul că raportul juridic rămâne, în continuare, un raport juridic de drept fiscal. Cu alte cuvinte, dat fiind specificul faptei ilicite invocate prin cererea de chemare în judecată, verificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, pe care s-a fundamentat pretenția dedusă judecății, necesită identificarea și aplicarea dispozițiilor materiale de drept fiscal incidente. În acest context, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante privind greșita aplicare, de către instanța de apel, a normelor Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, în detrimentul C. civ., ori critica vizând analizarea, de către instanța de apel, a unor aspecte străine de obiectul dedus judecății. În realitate, instanța de apel a reținut, în mod legal, faptul că, din moment ce se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte pentru nerespectarea unor obligații prevăzute de legislația fiscală, în vederea recuperării unui pretins prejudiciu cauzat bugetului de stat, reprezentând taxă pe valoarea adăugată și impozit pe profit, atunci normele juridice incidente în cauză nu sunt doar cele generale cuprinse la art. 1357 și urm. din C. civ., ci și cele speciale prevăzute în Codul fiscal 2003 și în Codul de procedură fiscală 2003. În raport cu considerentele expuse anterior, nu poate fi primită nici critica recurentei-reclamante, potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat principiul disponibilității, depășind limitele învestirii. Lecturând considerentele deciziei civile recurate, se constată că instanța de apel a respectat dispozițiile art. 9 și ale art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., analizând punctual motivele de apel, astfel cum au fost invocate și argumentate de reclamantă, prin raportare, bineînțeles, la normele de drept material incidente în cauză, care, după cum s-a arătat deja, au fost, în mod corect, identificate de către instanțele de fond. Referitor la acest ultim aspect, se constată că recurenta-reclamantă nu a formulat critici cu privire la raționamentul logico-juridic al instanței de apel expus la paginile 27-28 ale deciziei, în sensul neîntrunirii cumulative a condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Recurenta-reclamantă a mai învederat că măsura instituirii și menținerii sechestrului asigurător asupra bunurilor proprii ale intimatei-pârâte, în calitate de administrator al societății B. S.R.L., oferă persoanei vătămate posibilitatea de a introducere o acțiune în răspundere civilă delictuală, chiar dacă dosarul penal a fost clasat, întrucât, în lumina deciziei Curții Constituționale nr. 542 din 12 iulie 2016, măsura de instituire a sechestrului asigurător este de natură a oferi persoanei vătămate posibilitatea formulării unei acțiuni civile, în vederea recuperării prejudiciului ce a fost cauzat bugetului de stat. Având în vedere aceste susțineri, se constată că recurenta-reclamantă se află în eroare, întrucât acțiunea în răspundere civilă delictuală nu a fost respinsă ca inadmisibilă, ci a fost analizată pe fond, fiind respinsă ca neîntemeiată, în urma constatării faptului că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate, vinovăție). Față de aceste considerente, constatând că nu este fondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul principal. Dat fiind că pârâta a solicitat ca recursul pe care l-a formulat să fie analizat doar în situația în care recursul principal este găsit întemeiat, Înalta Curte, în raport cu dispozițiile art. 32 din C. proc. civ., va respinge, ca rămas fără interes, recursul incident, interesul procesual al pârâtei de a-i fi analizat propriul recurs subzistând doar în ipoteza în care s-ar fi admis recursul principal. Constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă, fiind partea care a pierdut procesul, să plătească recurentei-pârâte suma de 5.919 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite prin documentele justificative depuse la dosar.