ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1510/2024

Ședința publică din data de 30 mai 2024

Deliberând asupra conflictului negativ dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 27.02.2024 sub nr. x/2023, petentul B.E.J. A., la cererea creditoarei Asociația Casa de ajutor reciproc a salariaților din UCMR și alte instituții, a solicitat încuviințarea executării silite împotriva debitorilor B. și C., în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x din 22 iunie 2023.

Prin încheierea civilă nr. 6548 din 5 martie 2024, pronunțată de Judecătoria Timișoara, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite în dosarul execuțional nr. x/2023 al Biroul Executorului Judecătoresc A., în favoarea Judecătoriei Oradea.

În motivarea soluției pronunțate, instanța a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 651 din C. proc. civ., conform cărora cererea de încuviințare a executării silite este de competența instanței de executare, respectiv a judecătoriei de la domiciliul/sediul debitorului.

Totodată, a avut în vedere că, deși art. 127 din C. proc. civ. se referă la calitatea părților de reclamant și pârât, în cadrul procedurii necontencioase de încuviințare a executării silite nu pot fi atribuite aceste calități creditorilor și debitorilor. Însă, raportat la considerentele deciziilor RIL nr. 20/2021 și nr. 27/2021 relativ la principiul unicității instanței de executare, a apreciat că reprezintă o abatere de la acest principiu aplicarea art. 127 din C. proc. civ. abia la momentul formulării unor cereri dintre cele contencioase date în competența instanței de executare, aspect ce ar implica stabilirea pentru fiecare dintre aceste cereri a unei instanțe de executare distincte.

Constatând că cererea de executare silită a fost formulată cu privire la debitoarea B., care are calitatea de grefier în cadrul Tribunalului Timiș, instanță superioară Judecătoriei Timișoara, a reținut ca fiind incidente dispozițiile art. 127 alin. (2)

din C. proc. civ., potrivit interpretării teleologice și sistematice a textului de lege, iar nu a celei gramaticale, prin raportare la scopul avut în vedere de legiuitor atunci când a completat art. 651 alin. (1) cu aceste prevederi legale, precum și la interesele ocrotite prin normă, respectiv apărarea prestigiului și imparțialității instanței la care își desfășoară activitatea grefierul.

Învestită prin declinare, Judecătoria Oradea a pronunțat încheierea civilă nr. 4047 din 23 aprilie 2024, prin care a admis excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Timișoara, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

În motivarea hotărârii pronunțate, instanța a reținut că, în aplicarea art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., calitatea de reclamant o are grefierul, iar norma cuprinsă în dispozițiile alin. (1) este de ordine publică, ceea ce permite instanței învestite să invoce, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale și să dispună declinarea cauzei în favoarea unei instanțe de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate, iar ipoteza prevăzută de art. 127 alin. (2) și (3) din același cod pornește de la premisa că grefierul are calitatea de pârât, norma reglementată de alin. (2) fiind de ordine privată, motiv pentru care instanța nu poate să invoce excepția necompetenței teritoriale din oficiu.

A mai reținut că dispozițiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. oferă reclamantului posibilitatea de a sesiza oricare dintre instanțele egale în grad din circumscripția unei curți de apel învecinate, iar după ce reclamantul a făcut alegerea, instanța nu mai poate să invoce necompetența în baza acelorași dispoziții legale întrucât s-ar restrânge nepermis dreptul conferit de lege reclamantului.

Ca situație de fapt a constatat că debitorul are domiciliul în Timișoara, jud. Timiș, și, în raport de toate argumentele expuse, a apreciat că aparține Judecătoriei Timișoara competența de soluționare a cauzei.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza dispozițiilor art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competență vizează cererea de încuviințare a executării silite a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x din 22 iunie 2023, formulată de petentul B.E.J. A., la cererea creditoarei Asociația Casa de ajutor reciproc a salariaților din UCMR și alte instituții.

Conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Timișoara și Judecătoria Oradea a fost generat de interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 din C. proc. civ., în condițiile în care debitoarea principală are calitatea de grefier în cadrul Tribunalului Timiș, instanță superioară Judecătoriei Timișoara, învestită de creditoare cu cererea de încuviințare a executării silite.

Încuviințarea executării silite este de competența exclusivă a instanței de executare, astfel cum rezultă din prevederile art. 666 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 651 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe".

Conform dispozițiilor art. 651 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului.

În raport de particularitatea speței, determinată de calitatea debitoarei, Înalta Curte constată incidența dispozițiilor art. 127 alin. (2) din

C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea".

În această situație, Înalta Curte observă că, în mod greșit, Judecătoria Timișoara și-a declinat competența de soluționare a cererii de încuviințare executare silită, reținând aplicabilitatea dispozițiilor legale precitate și calitatea de grefier a debitoarei la Tribunalul Timiș, instanța superioară Judecătoriei Timișoara, întrucât, atunci când respectiva calitate îl vizează pe cel împotriva căruia este formulată cererea, eventualitatea afectării încrederii în imparțialitatea obiectivă a instanței este lăsată de legiuitor la aprecierea exclusivă a reclamantului, iar nu și a instanței de judecată.

Astfel, dispozițiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., reglementează o competență facultativă pentru situația în care judecătorul (procurorul, asistentul judiciar, grefierul) sunt părți pârâte în litigiu. În ipoteza acestui text de lege, legiuitorul a prevăzut că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător (procuror, asistent judiciar, grefier) care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece pricina, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în circumscripția căreia se află instanța care ar fi competentă potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului poate, ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă se prevalează sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul oferit de lege.

Sintagma "cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul dispozițiilor art. 127 din C. proc. civ. vizează cererile adresate instanței de judecată, în spectrul acestora fiind incluse și cererile de încuviințare a executării silite, potrivit art. 651 alin. (3) din C. proc. civ.

În prezenta cauză, creditoarea nu a uzat de prevederile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. și a introdus cererea la Judecătoria Timișoara, instanța de la domiciliul debitoarei B., prin alegerea făcută stabilind, în mod definitiv, competența teritorială în favoarea acestei instanțe.

În această situație nu putea să opereze prorogarea de competență, reglementată de dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., și nici instanța nu putea să dispună, din oficiu, fără a încălca voința creditoarei, declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea, instanță de același grad aflată în circumscripția Curții de Apel Oradea, învecinată cu Curtea de Apel Timișoara, în a cărei circumscripție se află Judecătoria Timișoara, instanță competentă să soluționeze cauza potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum s-a arătat anterior.

În aplicarea prevederilor art. 127 din C. proc. civ., se reține ca fiind lipsit de relevanță caracterul contencios sau necontencios al unei cereri, în condițiile în care sintagma "cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul acestei norme vizează, fără a distinge, cererile adresate instanței de judecată, printre acestea enumerându-se și cererile de încuviințare a executării silite, potrivit art. 651 alin. (3) din C. proc. civ.

Or, din momentul încuviințării executării silite este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din C. proc. civ.. Altfel spus, o dată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel. Aceste aspecte au fost reținute cu valoare de principiu în considerentele Deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Prin urmare, se apreciază că aplicarea prevederilor art. 127 din C. proc. civ. încă de la momentul sesizării instanței de executare cu cererea de încuviințare a executării are drept consecință directă și respectarea principiului general al unicității instanței de executare, principiu ce guvernează materia în discuție.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a pricinii revine Judecătoriei Timișoara, care este și instanța sesizată de creditoare, în aplicarea corectă a dispozițiilor art. 651 alin. (1) și alin. (3) din C. proc. civ. și ale art. 127 alin. (2) din același act normativ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța competentă teritorial să soluționeze cererea având ca obiect încuviințare executare silită este Judecătoria Timișoara, urmând ca în temeiul art. 135 din C. proc. civ. să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 mai 2024.