ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1389/2024

Ședința publică din data de 22 mai 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă în data de 11.10.2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, stabilirea explicită a caracterului vădit ilicit al faptelor și situațiilor arătate în cerere; recunoașterea dreptului și a interesului legitim al reclamantului; obligarea pârâtului la repararea urgentă, în cel mai scurt timp posibil a importantei pagube morale suferite de acesta; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri morale, pentru perioada până la data înregistrării acțiunii, în valoare de 50.000 (cincizeci mii euro, plătibile în RON, la cursul oficial stabilit de BNR în ziua plății), pe care o apreciază a fi o satisfacție echitabilă pentru prejudicial moral și material suferit; începând cu a 5-a zi după rămânerea definitivă a hotărârii, dată pe care cere să fie precizată explicit de instanță ca fiind data scadenței obligației, respectiv, că hotărârea pronunțată constituie titlul executoriu; acordarea de penalități de întârziere în sumă de 1% pentru fiecare zi de întârziere timp de 15 zile, după care, în eventualitatea neîndeplinirii în continuare a obligațiilor, suma penalităților acordate să se stabilească la 3% pentru fiecare zi de întârziere începând cu a 16-a zi, sume cumulate și purtătoare inclusiv de dobânda legală, după data precizată explicit de instanță ca fiind data scadenței obligației, penalități cu dobânda precizate ca fiind acordate până la data executării complete a tuturor aspectelor dispuse de către instanța de judecată; acordarea de cheltuieli de judecată, conform celor solicitate și dovedite la dosar.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 44/1994, C. civ., Constituția României, Convenția pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum și jurisprudența Curții Constituționale a României în materie.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 1436/29.09.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca prescrisă; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 956A/28.06.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., arătând că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1, art. 6 alin. (5), art. 2.512 alin. (2) și art. 253 alin. (4) din noul C. civ., respectiv cele ale art. 998 din C. civ. de la 1864 și ale art. 18 din Decretul nr. 167/1958.

În motivare, recurentul a învederat că, potrivit legislației române, jurisprudența instanțelor judecătorești nu constituie izvor de drept, art. 1 alin. (1) din C. civ. prevede că "sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului".

Lacuna legislativă din vechiul C. civ. cu privire la nereglementarea expresă a remediului de a obține acoperirea prejudiciului moral nu poate fi imputată reclamantului, iar principiul conform căruia "nimeni nu se poate scuza invocând necunoașterea legii" este aplicabil doar izvoarelor de drept recunoscute expres de legislația română, conform art. 1 alin. (1) din C. civ. (legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului).

Or, atât timp cât legislația română nu atribuie jurisprudenței valoarea de izvor de drept, argumentul instanței de apel cu privire la existența unei bogate jurisprudențe în domeniu nu poate fi primit.

A mai arătat recurentul că nici argumentul că acesta avea la îndemână normele răspunderii civile delictuale conform vechiul C. civ. nu poate fi primit întrucât răspunderea civilă delictuală era reglementată insuficient.

Art. 998 din vechiul C. civ. prevedea că "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara".

În schimb, art. 1.349 din actualul C. civ. precizează că răspunderea civilă delictuală intervine atât pentru acțiuni, cât și pentru inacțiuni.

În reglementarea vechiul C. civ. nu era prevăzută și răspunderea pentru inacțiuni, ci doar pentru "fapte", iar vechiul C. civ. nu oferea o interpretare a noțiunii de "faptă".

Conform definiției din Dicționarul Explicativ al Limbii Române, prin "faptă" se înțelege o acțiune, un act îndeplinit de cineva, deci în sensul unanim acceptat al termenului de "faptă", nu pot fi incluse și inacțiunile.

Prin urmare, din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 998 din vechiul C. civ. "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara", rezultă că răspunderea civilă delictuală era prevăzută în mod expres doar pentru fapte, nu și pentru inacțiuni.

Or, prin cererea introductivă de instanță, reclamantul a solicitat acoperirea prejudiciului moral pentru inacțiunea Statului Român de a pune în executare, timp de 20 de ani, un titlu executoriu pentru 1 ha teren arabil, iar conform prevederilor vechiul C. civ., reclamantul nu avea un remediu legal pentru o acțiune în răspundere delictuală pentru inacțiune, ci doar pentru "faptă".

Atât timp cât definiția unanim și oficial acceptată de DEX pentru termenul "faptă" include doar acțiunile, a considera că această noțiune ar include și "inacțiunile" ar însemna să se realizeze o eroare gramaticală, să fie nesocotite normele de interpretare literală a textului, să se adauge la lege și să fie încălcat principiul legalității.

Prescripția este o sancțiune a pasivității titularului dreptului la acțiune.

Având în vedere reglementarea insuficientă a răspunderii civile delictuale pe vechiul C. civ., recurentului-reclamant nu îi poate fi imputată pasivitatea de a nu fi exercitat dreptul la acțiune, atât timp cât acesta nu a avut nicio culpă cu privire la reglementarea insuficientă a regimului răspunderii civile delictuale în reglementarea anterioară.

Prin urmare, recurentul învederează că nu a avut niciun remediu legal pentru declanșarea acțiunii pentru acoperirea prejudiciului moral înainte să cunoască că are acest drept conform legii care îi este opozabilă, respectiv cea publicată în Monitorul Oficial.

Așadar, arată că dreptul său la acțiune s-a născut odată cu intrarea în vigoare a actualului C. civ., care prevede în mod expres posibilitatea unui subiect de drept de a fi despăgubit pentru prejudiciul moral suferit.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul în raport de soluția pronunțată și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestuia potrivit celor ce urmează:

Este nejustificată critica recurentului prin care a pretins caracterul nelegal al hotărârii din apel sub motivul că aceasta ar fi fost pronunțată cu încălcarea mai multor prevederi ale C. civ. din 2009, respectiv cele ale art. 6 alin. (5), ale art. 2512 alin. (2) și ale art. 253 alin. (4), norme legale care - după cum corect au statuat ambele instanțe - nu sunt incidente raportului juridic dedus judecății.

Așa cum însuși recurentul arată prin recursul său, prin cererea dedusă judecății a solicitat obligarea Statului Român la plata de despăgubiri morale pentru încălcarea dreptului la proprietate și a dreptului la demnitate prin inacțiunea (atribuită acestuia sau organelor sale) punerii în executare timp de 20 de ani a unui titlu executoriu care îi recunoștea dreptul la constituirea proprietății cu 1 ha teren arabil în baza Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 44/1994 și la punerea în posesie cu acesta (decizia civilă nr. 31/28 ianuarie 2003 a Tribunalului Caraș-Severin pronunțată în dosarul nr. x/2002 având ca reclamant pe autorul recurentului B. și ca pârâte Comisia Județeană de aplicare a fondului funciar și Prefectura Județului Caraș-Severin). Prin hotărârile pronunțate în cauză, acțiunea a fost calificată a fi una petitorie, iar dreptul dedus judecății, unul de creanță, supus regulilor prescripției extinctive instituite prin Decretul nr. 167/1958, dată fiind stabilirea nașterii acestuia încă de la momentul constatării imposibilității executării silite (prin procesul-verbal de încetare a executării silite încheiat la 14.08.2006 în dosarul execuțional nr. x/2005, prin care s-a constatat imposibilitatea punerii în executare a prevederilor titlului executoriu cu privire la obligația "de a face", respectiv de a emite titlu de proprietate pentru 1 ha teren arabil și de a pune în posesie pe creditori), respectiv la 14.08.2006.

Deși admite că dreptul de a solicita despăgubiri morale s-a născut la momentul constatării imposibilității executării silite, adică în anul 2006, recurentul pretinde totuși că acesta este supus reglementării date de Noul C. civ., în esență, întrucât în reglementarea vechiul C. civ. acordarea de daune morale nu era reglementată, în timp ce art. 253 alin. (4) din C. civ. adoptat în 2009 prevede expres că persoana fizică poate cere despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial. De asemenea, criticând drept o aplicare greșită a dispozițiilor de drept material trimiterea pe care instanța de apel o face la temeiul oferit de răspunderea civilă delictuală, recurentul a pretins că art. 998-999 din vechiul C. civ. nu oferea un temei legal suficient pentru a acționa deoarece din interpretarea gramaticală a art. 998 se înțelege că răspunderea civilă delictuală era prevăzută în mod expres doar pentru fapte, nu și pentru inacțiuni (cum e cazul în speța sa).

Cum, în sistemul de drept românesc, jurisprudența nu este izvor de drept, recurentul pretinde că nu a avut un remediu legal efectiv de a acționa anterior intrării în vigoare a noului C. civ., astfel că în virtutea art. 6 alin. (5) din Noul C. civ. (potrivit căruia dispozițiile legii noi se aplică situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare) dreptului său i se aplică reglementarea actuală, inclusiv sub aspectul prescripției extinctive care prevede în cuprinsul art. 2512 alin. (2) că instanța nu poate invoca prescripția din oficiu.

Aceste teze nu pot fi primite, în primul rând întrucât pe baza lor recurentul pretinde în mod contradictoriu că, întrucât nu a avut cadrul legal pentru a acționa în vederea reparării prejudiciului moral suferit, dreptul lui subiectiv se încadrează ipotezei normei tranzitorii a art. 6 alin. (5) din Noul C. civ., ca situația juridică născută după intrarea în vigoare a acestuia, căreia îi devin aplicabile dispozițiile legii noi, deși tot el admite că dreptul de a solicita despăgubiri morale s-a născut la momentul constatării imposibilității executării silite, adică în anul 2006.

Imposibilitatea de acționa pentru repararea dreptului, sub motivul că vechiul C. civ. nu reglementa, de maniera explicită în care o face în prezent C. civ. din 2009, dreptul persoanei prejudiciate de a cere despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial ce i-a fost cauzat, este doar una afirmată, neputând fi primită susținerea că, în lipsa unei consacrări exprese în lege, dreptul la repararea patrimonială a prejudiciilor morale nu era admisă ori recunoscută.

Chiar dacă în sistemul de drept românesc jurisprudența nu e recunoscută ca izvor de drept, aceasta semnifică doar că în sine jurisprudența nu poate fi creatoare de drept, însă nu-i poate fi negat acesteia, alături de doctrină, un important rol în conturarea instituțiilor juridice consacrate la nivel legislativ și în orientarea aplicării legii, mai ales atunci când în discuție este o jurisprudență constantă și substanțială.

Repararea pecuniară a prejudiciului nepatrimonial a fost admisă fără rezerve în doctrina și jurisprudența de drept civil conturate sub vechiul C. civ. pornindu-se chiar de la argumentul de text al art. 998-999 care folosea termenul de prejudiciu fără a distinge între prejudiciul patrimonial și cel moral, ceea ce înseamnă că obligația de reparație prevăzute de aceste texte privea ambele categorii de prejudicii: materiale și morale, deopotrivă.

Sub regimul de reglementare al aceluiași vechi C. civ., posibilitatea acordării de despăgubiri (reparații materiale) pentru prejudicii de ordin moral a fost suprimată doar ca urmare a adoptării de către fostul Tribunal Suprem a deciziei nr. VII/1952, decizie care a avut la bază rațiuni ideologice (incompatibilitatea dintre principiile fundamentate ale legislației socialiste și specularea unui prejudiciu moral, văzut ca sursă de îmbogățire) impuse de sistemul politic care le promova (cel comunist), dar care au dispărut odată cu acesta. Situația daunelor morale în acest interval de timp, al regimului comunist, nu susține, ci contrazice teza recurentului întrucât sub același regim de reglementare al vechiul C. civ., pentru interzicerea acordării acestora a fost nevoie de intervenția fostului Tribunal Suprem care a pronunțat o decizie cu putere obligatorie pentru a stopa și interzice o jurisprudență generalizată, favorabilă recunoașterii și acordării de reparații pentru daune morale, jurisprudență ce avea la bază o aplicare nediferențiată a legii (art. 998-999 din C. civ.), cum s-a arătat.

Ulterior căderii regimului comunist, nu doar că au dispărut rațiunile ideologice care au stat la baza adoptării deciziei nr. VII/1952 a Tribunalului Suprem, dar legislația nou adoptată a cunoscut consacrări in terminis în privința posibilității și chiar obligativității reparării acestui fel de prejudicii, fiind de amintit în acest sens dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, art. 9 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale ori art. 2 alin. (5) din Legea nr. 48/1992 a audiovizualului, etc.

Prin urmare, este neconformă realității susținerea recurentului potrivit căreia în anul 2006, când s-a născut dreptul său de a cere daune morale, repararea prejudiciului moral decurgând din încălcarea drepturilor nepatrimoniale nu era posibilă deoarece nu era prevăzută de lege. Reglementarea expresă a posibilității celui prejudiciat de a pretinde repararea patrimonială inclusiv a daunelor morale suferite, regăsită în cuprinsul art. 253 alin. (4) din Noul C. civ., nu demonstrează nicidecum - așa după cum valorifică recurentul atare împrejurare - că anterior, sub reglementarea vechiul C. civ., această posibilitate nu exista, nu era îngăduită ori admisă. Dimpotrivă, într-o interpretare constantă, consecventă și unanimă a termenului de "prejudiciu" regăsit în cuprinsul art. 998-999 din vechiul C. civ., doctrina și jurisprudența au stabilit că noțiunea este una cuprinzătoare, care privește, deopotrivă, prejudicii de ordin material și/sau moral.

În același sens, nu poate fi primită teza acestuia în sensul că dispozițiile art. 998-999 din vechiul C. civ., care consacrau răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, nu ar fi oferit un temei suficient recurentului de a acționa pentru repararea prejudiciului moral pretins cauzat, întrucât în vechea reglementare - spre deosebire de cea actuală, regăsită în cuprinsul art. 1349 din Noul C. civ. - nu era prevăzută răspunderea pentru inacțiuni, ci doar pentru fapte (în înțelesul de acțiuni).

Sub regimul de reglementare a vechiul C. civ., fapta ilicită era definită ca orice faptă a omului prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane, iar doctrina și jurisprudența au dat un înțeles extensiv noțiunii de faptă ilicită, care putea angaja răspunderea civilă delictuală nu doar când se aducea atingere unor drepturi subiective stricto sensu, ci și atunci când erau prejudiciate anumite interese ale persoanelor; în aceeași viziune extensivă, era unanim admis că fapta ilicită putea fi, deopotrivă, o faptă comisivă, dar și o faptă omisivă, inacțiunea ilicită, care putea consta în neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri atunci când această activitate sau această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană (inacțiunea fiind descrisă tot ca un comportament, o "acțiune" împotriva legii, de natură a angaja răspunderea autorului său).

Este, deci, lipsită de fundament teza recurentului conform căreia acesta nu dispunea de un remediu legal efectiv, în vederea protejării dreptului său la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale pretins cauzate prin inacțiunea organelor statului, în dispozițiile instituției răspunderii civile delictuale, care n-ar fi fost aplicabile pentru inacțiune, ci doar pentru "fapte".

Argumentul de terminologie pe care recurentul îl utilizează cu trimitere la definiția dată conform Dex termenului de "faptă" este el însuși insuficient câtă vreme termenii ori conceptele juridice pot avea sensuri ori înțelesuri diferite de cele utilizate în limbajul curent, devenind noțiuni autonome ale căror sensuri ori sferă de cuprindere izvorăsc din sensul legii ori din interpretarea și aplicarea dată acesteia în literatura de specialitate și în jurisprudența instanțelor.

Prin urmare, pentru a determina sensul exact al noțiunii de faptă ilicită sub regimul vechiul C. civ., recurentul avea a se raporta nu la Dex, ci la sensul autonom al termenului juridic de "faptă ilicită", astfel cum a fost el conturat în doctrină și în jurisprudența generalizată a instanțelor, termen autonom care privea deopotrivă încălcări ale drepturilor subiective/intereselor persoanelor prin acțiuni, dar și prin inacțiuni, adică prin neluarea acelor măsuri ori prin neîndeplinirea acelor activități impuse de lege.

Faptul că legea/dreptul nu era suficient de descriptiv (în tot cazul, nu la nivelul de detaliu regăsit în actualul C. civ.) nu îl îndreptățește pe recurent să îl considere insuficient, nepotrivit ori neadaptat situației lui litigioase și, pe acest temei, să îl ignore ori să-l nesocotească spre a fi "descoperit" abia în cuprinsul reglementării din 2009 a C. civ., pentru a justifica în acest fel nașterea dreptului său la acțiune la acest moment.

Din acest motiv, dreptul său la acțiune nu poate să constituie, așa cum pretinde recurentul, "o situație juridică născută" după intrarea în vigoare a noului C. civ. în sensul art. 6 alin. (5) din cod, căruia să-i fie aplicabile dispozițiile acestuia, cu referire specială la cele din materia prescripției extinctive, cât timp a rezultat din datele cazului că imposibilitatea aducerii la îndeplinire pe cale silită a titlului executoriu, sub aspectul obligațiilor "de a face" impuse debitorilor (de a emite titlul de proprietate și de a proceda la punerea în posesie a creditorului) a fost constatată încă din 14.08.2006, prin procesul-verbal al executorului judecătoresc din dosarul execuțional nr. x/2005. În plus, norma tranzitorie invocată nu poate fi incidentă cauzei, aceasta fiind menită să rezolve posibile conflicte de aplicare în timp a legii, generate de legi viitoare, care ar intra în conflict cu actuala reglementare a Noului C. civ., situație neregăsită în cauză.

În considerarea celor de mai sus arătate, Înalta Curte apreciază că recurentul dispunea anterior adoptării noului C. civ. (2009) de un cadru legal clar și eficient atât pentru realizarea dreptului său în natură (cel recunoscut prin titlu executoriu) - apelând la mecanismele special create prin dispozițiile art. 64 ale Legii nr. 18/1991 modificată și completată prin Legea nr. 169/1997 ori la cele ale dreptului comun cuprinse în art. 580

3

ale C. proc. civ. la care face trimitere și procesul-verbal al executorului judecătoresc din 14.08.2006 -, cât și a celui la despăgubiri pentru un presupus prejudiciu moral cauzat prin neexecutarea titlului executoriu de către stat ori de către organele sale, neputându-se vorbi, la data nașterii dreptului la acțiune, de un cadru legal lacunar, cu referire la o pretinsă nereglementare a dreptului la dezdăunări pentru prejudicii morale ori despre un temei legal insuficient, cu referire la aplicabilitatea instituției juridice a răspunderii civile delictuale doar pentru fapte ilicite comisive.

Este, deci, legală soluția instanței de apel care a reținut că reclamantul a dedus judecății o acțiune având ca obiect recunoașterea unui drept de creanță, acela de a fi despăgubit pentru prejudiciile de ordin moral acuzate, drept supus prescripției extinctive conform prevederilor Decretului nr. 167/1958, aplicabil la data de 14.08.2006 (și în virtutea normelor tranzitorii ale art. 201 din Legea nr. 71/2011), când s-a constatat imposibilitatea executării pe cale silită a obligațiilor decurgând din titlul executoriu și când s-a stabilit că a luat naștere dreptul reclamantului la acțiune.

Pentru a-și acoperi pasivitatea, inacțiunea (semnalată de instanțele de fond, în primul rând, cu referire la nevalorificarea a însuși dreptului recunoscut reclamantului ori autorului său prin titlul executoriu) timp de mai mult de 15 ani, recurentul a invocat nefondat un cadru legal lacunar și o reglementare insuficientă a instituției răspunderii civile delictuale sub reglementarea vechiul C. civ., doar spre a evita rigorile legii, incidente în cauză sub forma reținerii consecințelor intervenirii prescripției extinctive care, sub reglementarea Decretului nr. 167/1958 era consacrată ca o instituție juridică de ordine publică, ceea ce permitea instanței invocarea din oficiu a excepției de prescripție, astfel cum s-a și întâmplat în cazul dedus judecății.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că este nefondat, Înalta Curte va respinge recursul formulat conform art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 956 A din 28 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.