ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1385/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă în data de 28.08.2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. și D., să se dispună: 1) rezoluțiunea contractului de vânzare autentificat sub nr. x/25.05.2017 de Notar Public E., potrivit art. 1.710 alin. (1) lit. d) C. civ. 2) obligarea pârâtelor la plata de daune-interese pentru întreg prejudiciul cauzat prin vânzarea unui bun având vicii ascunse, potrivit art. 1.712 alin. (1) C. civ., prejudiciu pe care l-a precizat ca fiind de: 47.000 euro (preț achitat), 9.021,79 RON (cheltuielile vânzării) și 11.758 RON (cheltuielile cu bunul ulterioare cumpărării), precum și plata dobânzii legale la aceste sume de la data plății și până la restituirea lor efectivă; 3) în subsidiar, față de capătul 2 de cerere, obligarea pârâtelor la plata/restituirea prețului, de 47.000 euro, și a cheltuielilor vânzării, de 9.021,79 RON, precum și la plata dobânzii legale la aceste sume de la data punerii în întârziere (26.07.2018 pentru pârâta C. și 30.07.2018 pentru pârâta D.) și până la restituirea lor efectivă, potrivit art. 1.712 alin. (2) C. civ. 4) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate art. 1.530-1.531, art. 1.535-1.536, art. 1.635, art. 1.645 alin. (2), art. 1.650, art. 1.671, art. 1.672 pct. 3, art. 1.707 alin. (1)-(3), art. 1.708, art. 1.710 alin. (1) lit. d) și art. 1.712 C. civ., art. 95 pct. 1 raportat la art. 94 pct. 1 lit. k), art. 107, art. 192 și art. 194 C. proc. civ. Prin întâmpinare, pârâtele C. și D. au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată și, în subsidiar, aplicarea dispozițiilor art. 1.710 alin. (1) C. civ. lit. a) sau c), având în vedere buna-credință a vânzătorilor. Pârâtele au formulat și cerere de chemare în garanție a societății F. S.A., a Primăriei Municipiului București și a Municipiului București, prin Primar General, prin care au solicitat, în principal, obligarea acestora la devierea, pe cheltuiala lor, a conductelor ce străbat terenul în litigiu, iar, în subsidiar, în situația în care se va dovedi imposibilitatea desființării conductei de alimentare cu apă și a conductei de canalizare, obligarea acestora la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat, constând în actuala valoare de circulație a terenului. Prin încheierea din 14.05.2019, pentru motivele expuse în considerentele încheierii de ședință, instanța a apreciat că cererea pârâtelor de aplicare a dispozițiilor art. 1.710 alin. (2) C. civ. nu trebuie să îmbrace forma cererii reconvenționale, putând fi formulată și prin întâmpinare, a admis în principiu cererea de chemare în garanție formulată de pârâte, a unit cu fondul excepțiile lipsei calității procesuale pasive a chemaților în garanție Municipiul București, prin Primar General, și F. S.A., invocate prin întâmpinări de către chemații în garanție. Prin încheierea din 08.11.2019, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția netimbării cererii de chemare în garanție, invocată de chemata în garanție F. S.A., a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție Primăria Municipiului București și a invocat, din oficiu, excepția lipsei capacității de folosință a acesteia, pe care, de asemenea, a unit-o cu fondul, și a respins, ca neîntemeiată, cererea de disjungere a cererii reconvenționale.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 760/21.05.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea; a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare autentificat sub nr. x/25.05.2017 de G.; a obligat-o pe pârâta C. la restituirea, către reclamanți, a sumei de 23.500 euro, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată la acest debit, începând cu data de 12.08.2018 și până la restituirea efectivă a debitului; a obligat-o pe pârâta D. la restituirea, către reclamanți, a sumei de 23.500 euro, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată la acest debit, începând cu data de 16.08.2018 și până la restituirea efectivă a debitului; a obligat pârâtele, în solidar, la plata, către reclamanți, a sumei de 9.021,79 RON, cu titlu de cheltuieli făcute cu prilejul vânzării, și la plata dobânzii legale penalizatoare calculate la această sumă, începând cu data de 12.08.2018 pentru pârâta C. și începând cu data de 16.08.2021 pentru pârâta D.; le-a obligat pe pârâte, în solidar, la plata, către reclamanți, a sumei de 11.576,4 RON, cu titlu de daune, și la plata dobânzii legale penalizatoare calculate la această sumă, începând cu data de 28.08.2018; a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a chematei în garanție Primăria Municipiului București, prin Primar General, și a respins cererea de chemare în garanție, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală de folosință; a admis excepția lipsei capacității procesuale pasive a chematei în garanție F. S.A. și a respins cererea de chemare în garanție împotriva acesteia, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Municipiul București, prin Primar General; a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâte în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul București, prin Primar General; a luat act că reclamanții, pârâtele și chemata în garanție F. S.A. și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 190/A/14.02.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de pârâtele C. și D. împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul București, prin Primar General, pe care l-a obligat să plătească pârâtelor echivalentul în RON la data plății a sumei de 44.900 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 173,20 mp (conform actelor de proprietate), respectiv 175 mp (conform măsurătorilor cadastrale), situat în Municipiul București, str. x (fostă str. x), identificat cu nr. cadastral x (nr. cadastral vechi x), intabulat în cartea funciară nr. x (nr. CF vechi x) a localității București, cu următoarele vecinătăți: la NE - str. x, la NV - propr. H. și I., la SV - Aleea A.D.P. și la SE - Aleea Bj. Bistrția, în privința căruia dreptul de proprietate se transmite în patrimoniul Municipiului București; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a luat act că apelantele-pârâte și intimații-reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., chematul în garanție Municipiul București, prin Primar General. Recurentul a arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, reprezentate de art. 1.386 C. civ. și de Legea nr. 33/1994, instanța de apel reținând în considerentele hotărârii, în mod total eronat, că în speță "sunt îndeplinite condițiile cumulative ale exproprierii de fapt precum și ale răspunderii civile delictuale", fapta ilicită constând în "pasivitatea autorităților de a tolera situația generată de prezența subterană a celor trei conducte, fără a demara procedurile pentru reglementarea situației în parametrii legal", în condițiile în care se consemnează în considerente faptul că "aceste rețele de utilitate publică au fost proiectate și executate în perioada regimului comunist, fiind date în funcțiune la nivelul anului 1974". Instanța de apel denaturează obiectul cererii de chemare în garanție, formulate de către apelantele-pârâte la instanța de fond, cerere prin care se solicită obligarea recurentului "să plătească despăgubiri pentru prejudiciul cauzat la actuala valoare de circulație a terenului" menționându-se că "bunul a fost obținut în anul 2002 de către autorul vânzătorilor, când s-a emis titlul de proprietate" (așadar la 38 de ani după darea în funcțiune a rețelelor subterane ce traversează parțial terenul), iar temeiul de drept al cererii îl reprezintă art. 555 C. civ., art. 559 C. civ., art. 1 Protocol CEDO, Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilități publice, Ordonanța de Guvern nr. 32/2002 privind organizarea și funcționarea serviciilor publice de alimentare cu apă și canalizare, art. 205 și urm. C. civ., fără a se face absolut nicio referire la art. 1.386 C. civ. și la Legea nr. 33/1994 (temeiurile de drept avute în vedere de către instanța de apel). În speță, se impunea, în mod obligatoriu, stabilirea caracterului cert al prejudiciului suferit de către apelantele-pârâte, prin efectuarea unei expertize tehnice judiciare în cauză, raportată la cererea de chemare în garanție, care să stabilească realmente valoarea actuală de circulație a terenului în litigiu, instanța de apel apreciind în mod greșit că prejudiciul este reprezentat de valoarea de piață a terenului, așa cum este stabilită prin raportul de expertiză extrajudiciară de evaluare a proprietății imobiliare. Practic, în cauză nu este stabilit un prejudiciu cert, indubitabil, întinderea acestuia fiind întemeiată pe o expertiză extrajudiciară, în condițiile în care art. 1.386 alin. (2) C. civ. (text de lege avut în vedere de către instanța de apel) prevede că, "la stabilirea despăgubirii, se va avea în vedere dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului". Instanța de apel, admițând apelul, în sensul admiterii, în parte, a cererii de chemare în garanție formulată de către apelantele-pârâte și a obligării chematului în garanție Municipiul București să le plătească acestora echivalentul în RON la data plății, al sumei de 44.900 euro, cu titlul de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului în litigiu, nu a stabilit, fără echivoc, nici data producerii prejudiciului și nici caracterul cert al acestuia (întinderea lui, printr-o expertiză tehnică judiciară dispusă în cauză). Prin urmare, hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1.386 C. civ. (în mod deosebit alin. (2) al acestui text de lege) și de Legea nr. 33/1994, chiar și în ipoteza stabilirii că în speță operează "o expropriere de fapt" impunându-se stabilirea, cu acuratețe, a contravalorii terenului în litigiu (actuala valoare de circulație, așa cum au solicitat apelantele-pârâte pe capătul de cerere subsidiar), printr-o expertiză tehnică judiciară dispusă în cauză.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 07.02.2024 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 22.05.2024.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatele-pârâte D. și C. au invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât privesc chestiuni de netemeinice legate de modalitatea de administrare a probelor. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Faptul că instanța de judecată poate da sau restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății este o regulă elementară ce se desprinde din cuprinsul dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. Prejudiciul a fost stabilit de instanța de apel pe baza raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de intimată, conform căruia expertul a determinat valoarea de piață a terenului prin folosirea metodei comparației directe, în concordanță cu Standardele de Evaluare a Bunurilor 2022 - care sunt în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare (IVS - International Valuation Standards), adaptate specificului pieței din România, și a concluzionat că valoarea de piață actuală a imobilului este de 44.900 euro. Prin urmare, prejudiciul stabilit de instanță în cauză, reprezentând contravaloarea terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare desființat, este cert - întinderea lui fiind stabilită cu exactitate în raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expert J.. Recurentul nu a contestat acest raport de expertiză și nici nu a solicitat efectuarea unei expertize judiciare în evaluarea proprietății în cadrul prezentului dosar. Dimpotrivă, cu ocazia dezbaterilor din data de 17.01.2023, consilierul juridic al chematului în garanție a afirmat că nu înțelege să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză și că îi este favorabilă valoarea stabilită prin expertiza extrajudiciară. Prin cererea de chemare în garanție, s-a solicitat obligarea recurentului, în calitate de chemat în garanție, la plata despăgubirii pentru prejudiciul cauzat la valoarea actuală de circulație a terenului. Față de obiectul cererii de chemare în garanție, instanța de apel a pronunțat o soluție corectă, în acord cu ceea ce au solicitat părțile și în acord cu principiul reparării integrale a prejudiciului. Pe de altă parte, nu poate fi ignorată împrejurarea că fapta ilicită săvârșită în cauză constă în tolerarea unei stări de fapt inechitabile care îmbracă forma unei exproprieri de fapt - recurentul făcându-se vinovat de pasivitatea manifestată față de situația terenului deținut de intimatele-pârâte, prin aceea că nu a inițiat procedura de expropriere propriu-zisă, urmată de achitarea unei compensații bănești echitabile. Or, având în vedere specificul acestei figuri juridice - exproprierea de fapt - în mod evident că valoarea despăgubirilor urmează a fi determinată pe baza altui criteriu decât cele prevăzut în dreptul comun, iar acest criteriu nu poate fi decât cel identificat de instanța de apel, respectiv contravaloarea terenului în discuție, a cărei valoare a fost stabilită în cuprinsul raportului de expertiză extrajudiciară. Prin întâmpinare, intimata-chemată în garanție F. S.A. a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, această soluție fiind conținută în sentința nr. 760/21.05.2021 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și intrată în autoritatea lucrului judecat prevăzută de dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. Prin întâmpinare, intimații-reclamanți A. și B. au invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât privesc chestiuni de netemeinice legate de modalitatea de administrare a probelor. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și au arătat că nu au calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât actualele pretenții litigioase sunt între recurentul Municipiul București și pârâtele-intimate K. și C.. Raporturile juridice dintre intimații-reclamanți și intimatele-pârâte au încetat odată cu stingerea debitelor acestora, prin ordinele de plată și adresa de confirmare a încetării obligațiilor de plată ale intimatelor-pârâte către aceștia, pe care le-au anexat întâmpinării. Prezentul recurs are ca obiect stabilirea prejudiciului cauzat în relația dintre recurent și intimatele-pârâte, față de care intimații-reclamanți sunt terți, nemaiexistând niciun raport juridic între aceștia și ceilalți intimați sau în relație cu recurentul. De altfel, nu a existat niciun raport juridic între intimați și recurentul Municipiul București, nefiind întrunite condițiile art. 36 C. proc. civ. privind identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, care în speță există între pârâtele-intimate care au chemat în garanție recurentul Municipiul București în apel, fiind admisă această cerere de către instanța de apel. Pretențiile intimaților-reclamanți față de intimatele-pârâte D. și C. au fost stinse, prin plata voluntară, de către acestea, a sumelor datorate, inclusiv a celor reprezentând cheltuieli, penalități de întârziere și daune, dar și a debitului principal, constând în contravaloarea terenului achiziționat. În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele: Prioritar, raportat la cadrul învestirii și al judecății în recurs, se constată că decizia din apel a păstrat sentința de primă instanță prin care s-a admis acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanții A. și B. (în calitate de cumpărători) și pârâtele C. și D. (în calitate de vânzători), fiind obligate pârâtele la plata de despăgubiri (prețul de 47.000 euro și cheltuielile vânzării) pentru prejudiciul cauzat prin vânzarea unui bun având vicii ascunse, în sensul că terenul, obiect al înstrăinării, aparținând categoriei de folosință curți construcții, era străbătut de conducte subterane, integrate rețelei publice de alimentare cu apă și canalizare, ceea ce l-a făcut impropriu folosirii, scop în care fusese achiziționat. În același timp, sentința a fost schimbată în parte, ca urmare a admiterii apelului pârâtelor împotriva soluției de respingere a cererii de chemare în garanție pe care acestea au formulat-o împotriva Municipiului București (cel de la care operase transferul dreptului de proprietate asupra terenului, conform titlului de proprietate nr. x/5.06.2000, emis în procedura Legii nr. 18/1991, în favoarea autorilor pârâtelor). Drept urmare, potrivit deciziei atacate cu recurs, admițându-se cererea de chemare în garanție, a fost obligat Municipiul București la plata sumei de 44.900 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului în litigiu, în privința căruia s-a dispus transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul chematului în garanție. Această soluție, dată cererii de chemare în garanție, face obiectul recursului pe aspecte de nelegalitate ce nu pot fi primite, având caracter nefondat. Astfel: - Susținând caracterul nelegal al deciziei din apel pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pretinde că în cauză s-ar fi realizat o greșită aplicare a normelor de drept material conținute de art. 1386 C. civ. și de Legea nr. 33/1994, atunci când instanța a apreciat că ar exista, raportat la datele speței, o expropriere de fapt, acțiunea ilicită constând în "pasivitatea autorităților de a tolera situația generată de prezența în subteran a celor trei conducte, fără a reglementa situația creată în parametrii legali", chiar în condițiile în care rețelele de utilitate publică au fost proiectate și executate în perioada regimului comunist, fiind date în funcțiune la nivelul anului 1974. Critica este lipsită de temei și, în același timp, contradictorie în argumentarea ei juridică. Aceasta în contextul în care instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 33/1994 ci, dimpotrivă, constatând că în cauză nu a avut loc o expropriere formală în temeiul actului normativ menționat, care reprezintă legea cadru în materie, deși afectațiunea dată terenului (al cărui subsol este traversat în prezent, aproape în întregime, de rețeaua publică de apă potabilă și zona de protecție sanitară aferentă acesteia, precum și de rețeaua publică de canalizare și zona de exploatare și intervenție aferentă acesteia) este una care corespunde utilității publice, a stabilit că, în realitate, este vorba despre o expropriere de fapt. Așadar, instanța de apel nu a verificat modalitatea în care autoritatea publică ar fi realizat, raportat la situația titularilor dreptului de proprietate, aplicarea dispozițiilor legale privitoare la expropriere, pentru ca recurentul să poată formula critica în acest sens, astfel cum se motivează în memoriul de recurs. Dimpotrivă, constatând că, în speță, autoritatea publică nu a procedat la o expropriere formală (respectiv, la preluarea dreptului de proprietate din patrimoniul persoanei particulare, după o dreaptă și prealabilă despăgubire) a reținut, ca fundament al pretențiilor, o altă instituție juridică și anume, exproprierea de fapt, așa cum a fost ea dezvoltată în jurisprudența instanței de contencios european, instituție ale cărei elemente definitorii și constitutive le stabilește în mod corect. În acest sens, s-a reținut, pe elementele de fapt ale pricinii, că subsolul terenului în litigiu este străbătut de rețele publice de alimentare cu apă, canalizare (împreună cu zona de protecție sanitară aferentă și respectiv, zona de exploatare și intervenție). Or, din punct de vedere juridic, ținând seama de reglementările succesive în materie (și anume, O.G. nr. 32/2002, Legea nr. 241/2006 privind serviciul de alimentare cu apă și canalizare), astfel de conducte constituie infrastructura tehnico-edilitară, denumită sistem public de alimentare cu apă și canalizare, aparținând, ca regulă, domeniului public al unității administrativ-teritoriale pe care o deservesc, fiind, în același timp, obiect al administrării și gestionării unor servicii publice (mai exact, servicii comunitare de utilități publice, conform reglementărilor menționate anterior). De asemenea, legat de modalitatea îndeplinirii acestui serviciu public comunitar și felul în care se repercutează aceasta asupra proprietății private, instanța de apel a făcut, în mod corect, trimitere la dispozițiile art. 27 din Legea nr. 241/2006, potrivit cărora, pentru realizarea obiectivelor și serviciilor ce le revin în domeniu, operatorii, cărora li se dau astfel de licențe, au obligația întreținerii și menținerii în stare permanentă de funcționare a sistemelor de alimentare cu apă și canalizare, a zonelor de protecție sanitară, ceea ce presupune și dreptul lor de trecere pe astfel de terenuri. Raportat la această situație, s-a concluzionat corect că prezența respectivelor rețele de utilități publice în subsolul terenului reclamantelor din cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva Municipiului București este una de natură să aducă atingere prerogativelor dreptului de proprietate privată, atât în ce privește folosința terenului (afectată de conducte de apă potabilă și canalizare, de existența zonelor de protecție și de exploatare a conductelor, de necesitatea efectuării, la intervale de timp, a lucrărilor de modernizare și întreținere), cât și în ce privește dispoziția juridică. Pe acest din urmă aspect, al prerogativei dispoziției dreptului de proprietate, a rezultat imposibilitatea înstrăinării bunului potrivit regimului juridic al acestuia (curți-construcții), în contextul în care a reieșit că terenul nu poate fi valorificat ca atare din cauza conductelor subterane care îl traversează și care îl fac propriu unei exploatări pentru uz public. Astfel, prin sentința de primă instanță, rămasă definitivă sub acest aspet, s-a desființat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de intimatele-pârâte la 25.05.2017, pronunțându-se rezoluțiunea acestuia, ca efect al garanției vânzătorului pentru viciul lucrului, reținându-se, în raport cu prevederile art. 1712 alin. (2) C. civ., că această obligație de garanție operează chiar în contextul în care înstrăinătorul nu a avut cunoștință de existența viciilor, singura consecință fiind pe planul întinderii obligației de restituire (limitată la preț și la cheltuielile făcute cu prilejul vânzării). A rezultat, potrivit celor expuse anterior, că, în speță, titularele dreptului de proprietate (reclamantele din cererea de chemare în garanție) își au prerogativele acestui drept puternic restricționate, atât sub aspectul folosinței (limitată, cum s-a arătat, de prezența zonelor de protecție, de exploatare și de necesitatea intervențiilor pentru efectuarea lucrărilor de întreținere a conductelor), cât și sub aspectul dispoziției juridice, de vreme ce terenul nu poate fi înstrăinat corespunzător regimului juridic al acestuia, de curți-construcții (acest lucru fiind posibil, potrivit elementelor probatorii ale dosarului, doar în măsura în care s-ar efectua lucrări de deviere a conductelor, a căror valoare s-ar ridica la suma de 636.608 RON, cu mult peste valoarea terenului, ceea ce ar impune o sarcină exorbitantă titularului proprietății). În contextul acestor limitări ale dreptului de proprietate privată, fără să se fi realizat o expropriere formală a acestuia, în condițiile prevăzute de lege, în mod corect instanța de apel a făcut trimitere la conceptul de expropriere de fapt, astfel cum a fost dezvoltat acesta în jurisprudența CEDO în legătură cu aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, în ce privește protecția dreptului de proprietate privată. Tocmai pentru situații în care autoritățile nu procedează la transferul dreptului din patrimoniul proprietarului particular, cu plata unei indemnizări adecvate, deși, în fapt, exercitarea plenară a atributelor proprietății nu mai este posibilă, a fost creată, printr-o jurisprudență consistentă a instanței europene, această instituție juridică, a exproprierii de facto, care presupune o abordare a chestiunii de drept "dincolo de aparențe", adică și în absența unei aplicări formale, directe a normelor care vizează exproprierea, pentru a putea fi stabilită realitatea raporturilor juridice dintre părți. Or, cum s-a arătat, afectarea substanțială a prerogativelor dreptului de proprietate, care îl face incompatibil cu regimul său juridic, are semnificația reținută de instanța de apel, a cazului de "privare de bun" fără o indemnizare în schimb, de natură să rupă echilibrul care trebuie păstrat între interesul privat și cel public, al comunității. De aceea, este adecvată și corectă trimiterea din considerentele deciziei de apel la o serie de hotărâri ale Curții Europene (începând cu cauza Sporrong și Lönnroth contra Suediei), pentru a identifica remediile care trebuie să fie operabile ori de câte ori au loc asemenea încălcări ale dreptului de proprietate privată. În același sens, al previzibilității practicii judiciare și deci, al securității juridice, ca parte componentă a preeminenței dreptului, instanța de apel a făcut referire la o jurisprudență consistentă a instanței supreme în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 1386 C. civ., în ce privește repararea prejudiciului pentru ipoteza exproprierii de fapt. Într-adevăr, în lipsa unui titlu care să facă dovada transferului dreptului de proprietate din patrimoniul persoanei private în patrimoniul statului sau al unității administrativ-teritoriale, deși bunului îi fusese atribuită în fapt o utilitate publică, titularului formal al dreptului trebuie să i se asigure o despăgubire, la fel ca în situația în care s-ar fi procedat la exproprierea în drept, asigurându-se astfel repararea prejudiciului. Ca atare, în mod corect instanța de apel a stabilit despăgubirea la valoarea de piață a terenului, astfel cum a rezultat ea din raportul de expertiză extrajudiciară, de evaluare a proprietății imobiliare. Corelativ acestei obligații de plată în sarcina chematului în garanție, instanța de apel a stabilit (printr-o dispoziție a soluției neatacate de niciuna din părțile procesului) și transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul Municipiului București, reținând totodată în considerente, ca argumente de analogie, operabile mutatis mutandis, prevederile art. 582 alin. (1) lit. c) C. civ., care obligă o persoană la dobândirea unui bun aparținând altuia, ca remediu adecvat al reparației (în speță, plătind despăgubirea, Municipiul București devine proprietar al terenului căruia, în fapt, i-a atribuit o utilitate publică). Potrivit tuturor argumentelor expuse anterior, este lipsită de substanță susținerea recurentului, conform căreia instanța de apel ar fi "denaturat" obiectul cererii de chemare în garanție întrucât, deși s-a cerut obligarea la despăgubiri corespunzătoare valorii de circulație a terenului, au fost indicate dispozițiile art. 555, art. 559 C. civ., art. 1 Protocolul nr. 1, Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilități publice, O.G. nr. 32/2001 privind organizarea și funcționarea serviciilor publice de alimentare cu apă și canalizare, fără a se face însă nicio referire la dispozițiile art. 1386 C. civ. și la Legea nr. 33/1994. Mai întâi, recurentul face confuzie între obiectul (pretenția dedusă judecății) și cauza cererii de chemare în judecată (fundamentul juridic al pretențiilor). Așa cum chiar acesta precizează, reclamantele au cerut despăgubiri constând în valoarea de circulație a terenului în privința căruia nu-și puteau exercita prerogativele dreptului și acestea au fost limitele în care s-a pronunțat instanța, fără a denatura așadar, obiectul învestirii sale. În al doilea rând, fundamentul juridic al pretențiilor a fost dat de încălcările afirmate ale dreptului de proprietate (context în care s-a făcut referire la dispozițiile din C. civ. referitoare la conținutul și întinderea dreptului de proprietate privată, la garanțiile aduse exercitării acestui drept prin Convenția Europeană, la reglementările serviciilor publice comunitare care pot afecta exercițiul dreptului), pe care, raportat la situația de fapt, din care a rezultat limitări ale prerogativelor proprietății private, instanța de apel le-a circumscris exproprierii de fapt. În aceste condiții, trimiterea la dispozițiile art. 1386 C. civ. n-a făcut decât să întregească din punct de vedere juridic cadrul judecății, fără vreo schimbare a cauzei pretențiilor, de vreme ce, ceea ce s-a afirmat a fost ilicitul constând în atingerea adusă dreptului de proprietate privată, fără plata unei compensații corespunzătoare. Or, aceasta înseamnă existența unui prejudiciu, ale cărui forme de reparație își găsesc reglementarea în dispozițiile art. 1386 C. civ. În ce privește referirea la dispozițiile Legii nr. 33/1994 - care, de asemenea, ar fi fost avute în vedere de instanța de apel, cu aceeași finalitate, a schimbării obiectului învestirii - recurentul ignoră elementele judecății din apel, care rețin în sens contrar și anume, că nu a avut loc o expropriere formală pe temeiul Legii nr. 33/1994, ceea ce nu înseamnă însă, că acțiunea ar fi trebuit respinsă de plano, fiind vorba în realitate de un alt temei juridic, de care partea se poate prevala. - De asemenea, împrejurarea că respectivele conducte, aflate în subsolul terenului reclamantelor din cererea de chemare în garanție au fost date în funcțiune în anul 1974, cu mult anterior emiterii titlului de proprietate (în anul 2000) autorului acestora, nu este una care să înlăture răspunderea recurentului. Dimpotrivă, ceea ce se pretinde corespunde unei situații de încălcare a legii de către autoritatea publică, de vreme ce la momentul reconstituirii dreptului și eliberării titlului de proprietate era în vigoare Legea nr. 213/1998, care în Anexa III.4 prevedea că aparțin domeniului public al municipiilor "rețelele de alimentare cu apă, canalizare". Ca atare, pe de o parte, nu se poate imputa titularului dreptului de proprietate privată acțiunea autorității (mai ales în contextul în care, potrivit datelor speței și soluției definitive a primei instanțe pe acțiunea în rezoluțiune, a rezultat că acesta nu a avut cunoștință de existența conductelor subterane, ca vicii ascunse ale terenului vândut) și pe de altă parte, existența în continuare a acestor rețele de utilități publice (a căror deviere ar presupune costuri exorbitante) se constituie într-o afectare în prezent a dreptului de proprietate, de natură să justifice acțiunea în despăgubiri. - Critica potrivit căreia, obligând la despăgubire, instanța de apel n-ar fi avut elementele unui prejudiciu cert întrucât nu a fost efectuată o expertiză tehnică judiciară în cauză, care să stabilească "realmente valoarea actuală de circulație", reținându-se în mod greșit concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, este, de asemenea, nefondată. Formulând critica în acești termeni, recurentul nu demonstrează un aspect de nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 1385 C. civ. (care supun reparației prejudiciul cert, prezent și viitor), ci aduce în discuție un element de probațiune, arătând că instanța ar fi trebuit să-și fundamenteze soluția pe un altfel de raport de expertiză decât cel valorificat. În plus, se constată că recurentul nu poate susține nici măcar o nesocotire a principiului nemijlocirii instanței în administrarea probelor, care să-i facă încadrabilă critica în drept, de vreme ce respectivul raport de expertiză extrajudiciară a fost pus în discuția părților, reprezentantul Municipiului București arătând că nu înțelege să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză extrajudiciară, care a stabilit o valoare de piață a imobilului de 44.902 euro (conform încheierii de dezbateri din 17.01.2023). - În ce privește data producerii prejudiciului și pretinsa nesocotire, pe acest aspect, a dispozițiilor art. 1386 alin. (2) C. civ. ("la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului"), ea rezultă și este circumstanțiată de înseși elementele de fapt ale speței, potrivit cărora a reieșit că reclamantele nu pot folosi bunul și nici dispune de el potrivit regimului juridic al acestuia, de curți-construcții (fiind, în realitate, neconstruibil) la momentul admiterii acțiunii în rezoluțiune pentru vicii ascunse, conform hotărârii de primă instanță. De aceea, pe de o parte, recurentul nu poate susține cu temei că nu ar rezulta o dată a producerii prejudiciului, care trebuie văzută în corelație cu soluția din acțiunea principală, de obligare a vânzătorilor la restituirea către reclamanți a prețului vânzării și a cheltuielilor aferente acestei operațiuni, câtă vreme s-a dovedit în acțiunea în rezoluțiune că terenul este neconstruibil și nevalorificabil ca atare. Pe de altă parte, cum corelativ stabilirii valorii de piață și obligării la plata acesteia, s-a dispus și transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul recurentului, înseamnă că se realizează caracterul concomitent al prestațiilor astfel încât critica este, o dată în plus, nejustificată (transferul dreptului realizându-se în schimbul plății unei sume echivalente cu valoarea de piață a terenului, ceea ce înseamnă că Municipiul București are posibilitatea intabulării în cartea funciară, asigurându-se astfel, concordanța situației de fapt, a terenului afectat de rețele publice utilitare, cu aceea în drept). Pentru toate considerentele arătate, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință. În privința cheltuielilor de judecată, pe care le-au solicitat reclamanții A. și B. din acțiunea principală, în rezoluțiune, dedusă judecății în primă instanță, se constată că cererea este nefondată, raportat la dispozițiile art. 453 C. proc. civ., care reprezintă temeiul acordării acestora, stabilind ca fundament culpa procesuală, respectiv că ele se datorează de "partea care a pierdut procesul, la solicitarea părții care a câștigat". Or, reclamanții din acțiunea principală nu se regăsesc, în recurs, în situația reglementată de dispoziția procedurală menționată, de vreme ce pretențiile lor vizând rezoluțiunea și restituirea prestațiilor au fost tranșate prin sentința de primă instanță, nemodificată în apel și neatacată în calea de atac a recursului. Cum obiectul judecății în recurs l-a reprezentat doar legalitatea soluției date cererii de chemare în garanție, care a opus alte părți ale raportului juridic, față de care A. și B. au calitate de terți, rezultă că aceștia nu pot pretinde cheltuieli de judecată efectuate în această fază procesuală, neaflându-se în situația celui care a câștigat procesul și deci, în ipoteza normei art. 453 C. proc. civ.