CASE OF ÜLGER v. TURKEY

Reclamantul s-a născut în 1955 și trăiește în Ankara. A lucrat într-o curte de construcții în Rusia pentru o Companie turcă, YAPITEK Construcție, Industrie și Comerț Limited Corporation (denumită în continuare „societate”), începând cu 14 octombrie 1996 până la 9 mai 1998. La 28 iunie 1999, reclamantul a interzis o procedură împotriva companiei în fața Curții de Trabalh din Ankara. El a susținut că compania l-a făcut să rămână și să aștepte patru luni în Turcia, unde s-a întors pentru o vacanță. Cu toate acestea, el nu a fost trimis înapoi în Rusia și nu a fost dat de muncă în Turcia. El a susținut că nu i-a fost făcută nicio plată în ceea ce privește salariul său pentru această perioadă și că nu a fost notificat de încheierea contractului său. El solicită instanței să pronunțe cu privire la salariul său nerambursat și compensarea pentru durata serviciului său (kıdem tazminatı) și lipsa unui anunț de concediere (ihbar tazminatı), împreună cu dobânda. La 1 iulie 1999, instanța a efectuat prima examinare cu privire la dosarul și a hotărât să organizeze o audiere la 5 octombrie 1999, înainte de data în care societatea a fost obligată să-și prezinte răspunsurile, cu orice dovezi. Inculpatul nu a apărut la audierile din 5 octombrie și 18 noiembrie 1999 cu toate că convocarea a fost în mod corespunzător prestată. 10. La 27 ianuarie 2000, Curtea a luat dovada de la doi dintre martorii pe care reclamantul a dorit să-i examineze, care erau colegii săi la curtea de construcții. Avocatul reclamantului a declarat că acestea vor asigura ca un al treilea martor să fie prezent la următoarea audiere. 11. La 21 martie 2000, instanța a auzit cel de-al treilea martor. La sfârșitul audierii, instanța a hotărât să obțină un raport de experți și, în consecință, a trimis dosarul expertului după ce taxa necesară a fost depusă de solicitant. 12. Primul raport de experți din 12 aprilie 2000 a declarat că societatea a fost responsabilă să plătească compensația reclamantului pentru durata sa de serviciu, pentru nenotificarea încheierii contractului său și pentru salariul său nerambursat. Sumele datorate au fost, de asemenea, evaluate în raport. 13. La 28 aprilie 2000, avocatul reclamantului s-a opus raportului, susținând că sumele erau insuficiente și solicitându-i să fie reexaminate de un alt expert. 14. La 4 mai 2000, instanța a decis să obțină un raport suplimentar de experți de la același expert, odată ce o taxă suplimentară a fost depusă de solicitant. În consecință, un al doilea raport a fost elaborat de același expert și a prezentat instanței. Acest raport a afirmat că reclamația formulată de reprezentantul reclamantului a fost valabilă în ceea ce privește suma compensației pentru durata sa de serviciu, ceea ce ar fi trebuit să fie în suma de 787,5 dolari americani. Avocatul reclamantului a contestat acest raport și a solicitat o evaluare suplimentară, care va fi efectuată de un alt expert. 15. Reprezentantul reclamantului nu a participat la audiere la 20 iunie 2000. Curtea a hotărât să întrerupă procedura cu excepția cazului în care o cerere de reînceput a fost pusă la fața sa. La cererea avocatului reclamantului, cazul a fost reintegrat la 26 iunie 2000, iar o audiere a fost programată pentru 13 iulie 2000. 16. La 13 iulie 2000, instanța a hotărât că, în cazul în care taxele necesare ar fi depuse de reclamant în termen de trei zile, ar fi trimisă inculpatului o comisioană care solicită paylips care demonstrează că reclamantul a fost plătit un salariu timp de cinci luni după ce a revenit în Turcia. Compania ar fi avertizată că, cu excepția cazului în care aceste paylips sunt furnizate, se presupune că nu s-a plătit niciun salariu. Ședința a fost amânată până la 5 octombrie 2000. Societatea inculpată nu a răspuns la ordinea în ciuda avertizării oficiale. 17. La 5 octombrie 2000, Curtea a hotărât să obțină un alt raport de experți, al cărui cost va fi plătit de către reclamant. Raportul, în care perioada de cinci luni menționată anterior a fost luată în considerare, a fost prezentat Curții la 27 noiembrie 2000. 18. La 18 ianuarie 2001, avocatul reclamantului a solicitat să se alăture unui alt caz în așteptare în fața instanței, care s-a bazat pe aceleași fapte și în care s-a solicitat o compensare suplimentară, la acest caz. Curtea a hotărât să se alăture procedurii astfel cum s-a solicitat și a amânat audierea până la 13 martie 2001. 19. La 13 martie 2001, Curtea de Muncire din Ankara a acordat reclamantului 9,424,50 de dolari americani în total în compensare pentru durata serviciului său, lipsa de notificare de concediere și salariul său nerambursat. În hotărâre, s-a declarat că taxa proporțională pentru judecată era de 524.190,700 lire turce. Această taxă, mai puțin suma plătită de reclamant la începutul procedurii, a fost suportată de societatea inculpată. 20. La 22 mai 2001, instanța a ordonat biroului fiscal al judecătorilor să percepă taxele de la instanță de la societate. 21. La 10 decembrie 2001, avocatul reclamantului a depus o cerere instanței, în care ea a solicitat ca hotărârea să fie îndeplinită pentru a permite inițiarea procedurii de executare. Ea a declarat că reclamantul a câștigat cazul său în timp ce societatea inculpată, în plus față de plata compensației, a fost considerată responsabilă pentru costurile și taxele juridice. Ea a subliniat riscul ca societatea, care avea o adresă cunoscută la momentul hotărârii, să încerce să își evite obligațiile prin mutarea în altă parte, din cauza crizei sale financiare. Ea a susținut în continuare că reclamantul ar fi dispus să plătească costurile instanței pentru obținerea hotărârii, dar nu are suficiente mijloace de a face acest lucru. 22. În aceeași zi, instanța a respins această cerere din cauza faptului că, în temeiul articolului 28 litera (a) din Legea privind taxele (Legea nr. 492), nu a fost posibilă să îndeplinească o copie a hotărârii, cu excepția cazului în care costurile judecătoreștii au fost descărcate. 23. Reclamantul a fost, prin urmare, incapabil de a introduce o procedură de executare a hotărârii menționate mai sus. Între timp, societatea se pare că a mutat. 24. Articolele relevante ale Legii privind taxele (Legea nr. 492 din 2 iulie 1964) se citesc după cum urmează: „Taxele proporționale stabilite în scară nr.1 se plătesc în următoarele perioade: (a) Un sfert din taxele pentru hotărâre și cârtitul se plătesc în prealabil și restul se plătesc în termen de două luni de la livrarea hotărârii. În cazul în care [juriul] nu se plătește o acuzație pentru hotărâre și o acuzație de execuție...” „Atâta timp cât nu sunt plătite taxele relevante pentru procesele judiciare, procedurile ulterioare nu trebuie executate. În cazul în care taxele care nu au fost plătite de partea în cauză sunt plătite de celălalt membru, procesul se continuă și valoarea se ia în considerare în hotărârea fără necesitatea unei cereri în acest sens.” „Angajamentele care nu sunt plătite în termenele prevăzute în prezenta lege sunt notificate de instanță sau de oficiul juridic la biroul fiscal relevant în termen de cincisprezece zile de la expirarea termenului menționat anterior, iar taxele sunt recuperate de biroul fiscal. Acest ordin include natura și valoarea taxei și detaliile plătitorului, inclusiv adresa.”