ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1321/2022

Ședința publică din data de 14 iunie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 19.11.2015 pe rolul Tribunalului București, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 329.508,75 euro, echivalentul a 1.462.260 RON, reprezentând drepturi de suită cuvenite titularilor acestor drepturi, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 746/30.05.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea și a obligat pe pârâta B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 442.122,944 RON, reprezentând drepturi de suită pe perioada 2012 - 2014, și a sumei de 4.100 RON cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin încheierea de ședință din data de 5.06.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de Uniunea Artiștilor Plastici în favoarea apelantei-pârâte B. S.R.L.

Prin încheierea de ședință din data de 19.06.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a persoanei care a semnat cererea de apel formulată de reclamanta A..

Prin decizia nr. 1816A/17.12.2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a anulat apelul declarat de reclamanta A. pentru lipsa dovezii calității de reprezentant.

A admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 746/30.05.2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâtă la plata sumei de 428.865,36 RON și a menținut în rest dispozițiile sentinței.

II. Calea de atac formulată în cauză

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva încheierii de ședință din data de 19.06.2019 și a deciziei nr. 1816A/17.12.2020, pronunțate în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pârâta B. S.R.L. (denumire anterioară B. S.R.L.) a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1816A/17.12.2020 pronunțate în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Totodată, pârâta B. S.R.L. (denumire anterioară B. S.R.L.) a declarat și recurs incident împotriva aceleiași decizii.

II.1. Motivele de recurs

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, următoarele:

- în mod greșit instanța de apel a soluționat excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care a semnat apelul declarat, cu consecința anulării apelului pe care l-a formulat:

- apelul pe care l-a declarat a fost semnat de Președintele Consiliului Director, d-na C.;

- potrivit dispozițiilor art. 32 pct. 4 din statutul său, atât administratorul, cât și membrii Consiliului Director pot reprezenta societatea, încheind acte juridice în numele acesteia, inclusiv exercitând drepturile procesuale în cauzele aflate pe rolul instanțelor;

- împrejurarea că administratorul are, la rândul său, dreptul de a reprezenta societatea în relațiile cu terții, alături de membrii Consiliului

Director nu exclude dreptul de reprezentare a președintelui asociației; totodată, nu rezultă obligativitatea unei reprezentări colective, în ceea ce privește actele juridice pe care le întocmește;

- instanța a ignorat împrejurarea că, potrivit Hotărârii Adunării Generale din data de 16 martie 2019, s-a confirmat chiar de către Adunarea Generală semnătura doamnei C. - Președinte A. pe toate acțiunile/cererile/căile de atac exercitate de A., la instanțele de orice grad, pe cererile de executare silită, pe contractele de asistență juridică și/sau împuterniciri avocațiale din aprilie 2019 și până în prezent, precum și în continuare până la expirarea mandatului de președinte, în anul 2022, inclusiv pe toate documentele emise de societate, pentru opozabilitate față de terți;

- prin decizia forului conducător superior a fost confirmată semnătura Președintelui pe cererea privind calea de atac a apelului pe care a exercitat-o în prezenta cauză;

- prin încheierea nr. 167 din data de 27 mai 2019 (depusă la instanța de apel), a fost admisă cererea sa de înregistrare, fiind înregistrate modificările privind componența Consiliului Director, inclusiv a Președintelui său, d-na C.; prin aceeași încheiere instanța a luat act de confirmarea mandatului dat Consiliului Director pentru perioada 2017-2022, decise prin Hotărârea Adunării Generale din 16 martie 2019.

În mod greșit instanța a admis în parte apelul formulat de pârâtă, cu consecința obligării sale la plata sumei de 428.865,36 RON, apreciind că pentru anumite vânzări nu se datorează drept de suită:

- în mod greșit, cu încălcarea autorității de lucru judecat și a normelor de drept material privind dreptul de suită, instanța de apel a apreciat că vânzătorul nu datorează drepturi de suită pentru vânzarea operelor aparținând artiștilor D., E. și F.;

- instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1231 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996;

- potrivit art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, gestionează colectiv dreptul de suită chiar și în lipsa unui mandat acordat, pentru toate vânzările efectuate;

- nu avea nicio obligație de a dovedi, cu privire la anumite vânzări, datorarea de către vânzătorul operelor de artă a dreptului de suită;

- potrivit art. 129 C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege;

- întrucât colectează dreptul de suită în temeiul legii, în măsura în care se invocă o situație de natură a excepta vânzarea operei de artă de la plata dreptului de suită, astfel cum susține pârâta, sarcina probei aparține celui care face o atare susținere în cursul procesului, respectiv pârâtei;

- a depus, cu ocazia judecării cauzei la fond, sentința civilă nr. 52 din data de 21 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în considerentele căreia se arată faptul că a comunicat către B., certificatele de moștenitor privind pe F. și E.;

- această sentință a tranșat cu autoritate de lucru judecat faptul că pârâta datorează drept de suită pentru vânzarea operelor aparținând lui E. și F.;

- în ceea ce privește plata dreptului de suită privind vânzările operei artistului D., decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept substanțial în ceea ce privește aplicabilitatea legislației de proprietate intelectuală referitoare la dreptul de suită, drept ce face obiectul gestiunii colective obligatorii;

- instanța a făcut o greșită aplicare în timp a legislației dreptului de autor, necorelând aplicabilitatea normelor cuprinse în Decretul nr. 321/1956 cu Legea nr. 8/1996 în forma inițială;

- termenele de protecție ale autorilor care au expirat în sistemul Decretului nr. 321/1956 au fost prelungite la nivelul termenelor prevăzute de noua Lege nr. 8/1996, respectiv până la împlinirea a 70 de ani de la decesul autorului;

- în mod nelegal instanța a respins cererea sa de acordare a dreptului de suită pentru vânzarea lucrărilor aparținând lui D., E. și F.;

- și în ceea ce privește admiterea în parte a criticilor referitoare la greșita obligație de plată a dreptului de suită pentru operele artiștilor de origine română ale căror opere au fost aduse la cunoștință publică în alte state decât România sau care locuiesc în alte state membre sau nemembre ale Uniunii Europene instanța a procedat la o greșită aplicare a normelor de drept substanțial; privitor la acest aspect, instanța a admis apelul formulat de pârâtă analizând critici care nu au fost invocate prin motivele de apel;

- vânzătorul datorează drept de suită și potrivit art. 21 din Legea nr. 8/1996 (forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată) care nu face nicio precizare cu privire la faptul că artistul beneficiar al dreptului de suită trebuie să fie resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat terț care aplică protecție dreptului de suită;

- moștenitoarea artistului G. este membra sa;

- pârâta datorează drept de suită pentru vânzarea operelor aparținând lui G., H., I. și J., având în vedere faptul că operele acestora au fost înstrăinate pe teritoriul României, iar autorii menționați au cetățenie română, pârâta nefăcând dovada contrară.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, următoarele:

Greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor legale privind prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește drepturile de suită aferente operelor vândute în perioada iunie- septembrie 2012:

- prin decizia recurată Curtea de Apel București a găsit ca nefondată critica sa privind modalitate de soluționare a excepției prescripției de către instanța de fond reținând, ca și instanța de fond, că dreptul la acțiune nu s-ar fi născut întrucât reclamanta nu ar fi cunoscut despre existența vânzării, pentru că nu și-ar fi îndeplinit obligația de a informa organismul de gestiune colectivă conform Protocolului; această soluție este dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 8/1996, dar și a dispozițiilor art. 2517 și 2523 din C. civ.

- soluția instanței de apel este contrară chiar dispozițiilor art. 2500 alin. (2) C. civ., în condițiile în care dreptul la acțiune al reclamantei nu este în niciun fel condiționat de formularea de către utilizator (vânzător sau intermediar în vânzarea operelor de artă vizuală) a raportului la care referă instanța de fond, dreptul de suită născându-se la data la care are loc revânzarea, independent de orice alta acțiune sau inacțiune a pârâtei sau a reclamantei;

- utilizând raționamentul instanței de apel, în sensul că dreptul la acțiune ar lua naștere la îndeplinirea de către pârâtă a obligației de a depune la reclamantă raportul referit în metodologie se ajunge la concluzia că dreptul la acțiune al reclamantei nu s-a născut, că nu sunt scadente suitele solicitate de aceasta pentru care nu s-a comunicat anterior un raport, perspectivă din care, chiar pe raționamentul avansat de curtea de apel, soluția este greșită, întrucât într-o astfel de situație apelul pârâtei ar fi trebuit admis în tot constatându-se că sumele ce fac obiectul apelului nu sunt scadente.

Greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor Convenției de la Berna, respectiv a Directivei 2001/84/CE, precum și greșita aplicare a regulilor referitoare la proba raportului juridic între soți sau membrii de familie:

Aplicarea greșită a legii în ceea ce privește operele aflate la prima vânzare, opere consignate de alte persoane decât autorul:

- calcularea unui drept de suită pentru operele de al căror succes economic beneficiază autorii și membrii familiei lor este contrară literei și spiritului actului normativ european:

- în mod nelegal judecătorul fondului a dispus acordarea de drepturi de suită pentru opere aflate la prima vânzare, primă vânzare ce rezultă din probele administrate în cauză, ce se referă la relațiile de familie dintre deponent și autorului operei.

În mod nelegal au fost acordate drepturi de suită aferente operelor ce aparțin unor artiști străini, inclusiv artiști de origine română, dar care din perspectiva dreptului internațional privat sunt supuși legii altui stat:

- în mod greșit instanța de apel a interpretat dispozițiile Directivei 2001/84/CE reținând că este suficient ca autorii pentru care se solicită drept de suită să fie resortisanți ai unui stat membru Uniunii Europene, respectiv ai unui stat care recunoaște existența dreptului de suită (condiția reciprocității);

- interpretarea propusă de instanța de apel este chiar contrară scopului directivei, întrucât ea conduce la îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei, care colectează sume de bani pe care ulterior nu le distribuie.

Recursul incident declarat de pârâta B. S.R.L. (denumire anterioară B. S.R.L.):

În susținerea recursului incident, recurenta-pârâtă a reluat susținerile formulate prin cererea de recurs principal.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la data de 11.07.2021, cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de către partea adversă, combătând cele susținute.

La data de 30.09.2021, recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul incident declarat de recurenta-pârâtă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin intermediul poștei electronice, la data de 13 și 14 septembrie 2021, intimata-intervenientă Uniunea Artiștilor Plastici a depus "întâmpinare"/"răspuns la întâmpinare", prin care a solicitat să se constate nul de drept contractul avocațial al A., act subsecvent al împuternicirii avocațiale. Totodată, a invocat următoarele excepții: lipsa dovezii de reprezentant a persoanei care a dat mandat avocatului pentru promovarea prezentului recurs; nulitatea absolută a statutului de comerciant al recurentei-reclamante; lipsa dovezii sediului social al recurentei-reclamante în momentul dobândirii personalității juridice; lipsa actului constitutiv în forma prevăzută de lege.

De asemenea, a solicitat să se constate nulitatea recursului declarat de recurenta-reclamantă ca fiind promovat de o entitate lipsită de capacitate procesuală de folosință și exercițiu, înființată prin încălcarea dispozițiilor de ordine publică.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă, depus la dosar la data de 20.09.2021, recurenta-reclamantă A. a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de recurenta-pârâtă B. S.R.L. Atașat răspunsului la întâmpinare, a depus o copie a contractului de mandat înregistrat sub nr. x din data de 5 aprilie 2017, al Președintelui A., d-na C..

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimata-intervenientă Uniunea Artiștilor Plastici, depus la data de 3.12.2021, recurenta-reclamantă a solicitat anularea acesteia, având în vedere dispozițiile art. 490 alin. (2) teza finală și dispozițiile art. 205 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea excepțiilor invocate de către intimata-intervenientă.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 15.03.2022, completul de filtru a admis în principiu toate recursurile și a fixat termen de judecată la data de 24.05.2022, în ședință publică, cu citarea părților.

În considerentele acestei încheieri, Înalta Curte a constatat, în ceea ce privește pe pârâta B. S.R.L., că este învestită cu un singur recurs declarat împotriva deciziei de apel, întrucât prin recursul incident au fost reluate criticile aduse prin recursul principal declarat în termenul legal, astfel încât nu se impune analiza acestora în mod distinct și pe calea recursului incident.

Totodată, cu privire la solicitările și excepțiile invocate de către intimata - intervenientă Uniunea Artiștilor Plastici, astfel cum acestea au fost evidențiate în raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, Înalta Curte a constatat că nu pun în discuție niciunul dintre aspectele ce interesează analiza admisibilității în principiu, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., astfel că urmează a fi analizate în ședință publică.

II.4. Judecata în ședință publică

La termenul de judecată din 24.05.2022, s-a învederat de către magistratul - asistent, prin referatul cauzei, că intimata - intervenientă Uniunea Artiștilor Plastici a depus cerere de intervenție la data de 20.04.2022, totodată, a solicitat să se constate nulitatea de drept a contractului de asistență juridică încheiat cu recurenta - reclamantă și a împuternicirii avocațiale subsecvente și a reiterat excepțiile invocate anterior.

Înalta Curte, față de împrejurarea că cererea intimatei - interveniente, depusă după admiterea în principiu a recursurilor, conține apărări de fond, dar și excepții procesuale invocate de către una dintre părțile în proces, a calificat această cerere drept note de ședință, și nu drept o cerere de intervenție, supusă regulilor de procedură aplicabile oricăror astfel de cereri.

De asemenea, Înalta Curte s-a pronunțat cu privire la excepțiile astfel invocate, pentru considerentele arătate în încheierea de ședință de la acea dată.

La același termen de judecată, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, pe care a reținut-o spre soluționare la termenul de judecată următor, cel din 14.06.2022, concomitent cu recursurile declarate în cauză, după ascultarea și a punctelor de vedere ale părților adverse.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu privire la cererea având ca obiect sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, formulată de către recurenta-pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea întemeiată pe dispozițiile art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), recurenta a propus șase întrebări referitoare la interpretarea art. 6 și 10 din Directiva 2001/84/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 septembrie 2001 ("Directiva 2001/84/CE").

După cum s-a arătat chiar în cuprinsul cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, una dintre condițiile de admisibilitate a trimiterii preliminare, rezultată din jurisprudența constantă a instanței europene, este aceea a utilității dezlegării solicitate pentru cauza pendinte, în sensul unei strânse legături între contextul factual și juridic al litigiului și actul de drept al Uniunii Europene.

Întrucât evaluarea cerinței utilității dezlegării se realizează în speță de către instanța de recurs, legătura cu cauza a întrebărilor propuse presupune legătura acestora cu motivele de casare, din moment ce această instanță de control judiciar este chemată să stabilească legalitatea deciziei recurate în limitele învestirii prin motivele de recurs. În absența unor critici de nelegalitate în legătură cu chestiunile vizate de cererea întemeiată pe dispozițiile art. 267 alin. (3) din TFUE, chiar în cazul în care s-ar obține o interpretare a Directivei din partea Curții de Justiție, tot nu s-ar putea da eficiență acestei dezlegări, în sensul admiterii recursului și casării deciziei de apel recurate.

Din această perspectivă, examinarea admisibilității sesizării CJUE se impune a fi realizată concomitent cu analiza motivelor de recurs ale pârâtei B. S.R.L., cercetându-se prioritar dacă instanța de recurs este învestită cu veritabile critici de nelegalitate a deciziei pe aspectele ce formează obiectul cererii de sesizare a CJUE.

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de 19 iunie 2019, instanța de apel a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a persoanei care a semnat cererea de apel formulată de A., iar prin decizia prin care au fost soluționate apelurile declarate în cauză, în considerarea acestei soluții, a fost anulat apelul reclamantei, pentru lipsa dovezii calității de reprezentant.

Prin recursul formulat, reclamanta A. a criticat atât încheierea de ședință menționată, cât și decizia de apel, sub aspectul greșitei admiteri a excepției procesuale și al anulării apelului său.

Critica formulată este nefondată.

Astfel cum a fost motivată soluția de admitere a excepției privind lipsa dovezii calității de reprezentant, cererea de apel a fost semnată de către președintele Consiliului director, C., cu toate că, potrivit prevederilor art. 32 pct. 1 din statutul reclamantei, competența de reprezentare a intereselor societății aparține Administratorului general, iar nu Consiliului director și, cu atât mai puțin, președintelui acestuia.

Pe acest temei, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat în mod corect că prerogativa reprezentării în instanța a societății revine Administratorului general, nefiind incident art. 32 pct. 4 din statut, invocat prin motivele de recurs.

Conform acestei norme statutare, "Administratorul general reprezintă societatea în relațiile cu terții alături de membrii consiliului director pe competențe (conform fișei postului) și angajează societatea față de terți solidar cu aceștia".

Norma este aplicabilă exclusiv în situațiile particulare indicate, anume în relațiile cu terții, iar, pe de altă parte, o asemenea reprezentare funcționează doar în condițiile expres prevăzute, respectiv numai dacă membrii Consiliului director au, la rândul lor, competențe de reprezentare, conform fișei postului. Mai mult decât atât, chiar și în aceste condiții, puterile de reprezentare se exercită doar împreună cu Administratorul general.

Or, în speță nu se pune problema reprezentării în raporturile juridice cu terții, ci a reprezentării în fața instanțelor de judecată, totodată, nu s-a făcut dovada că, prin fișa postului, acel membru al Consiliului director care a semnat cererea de apel are prerogative de reprezentare a societății în fața instanțelor de judecată. Pe de altă parte, cererea de apel a fost semnată exclusiv de către un membru al Consiliului director, cu toate că eventuala putere de reprezentare a acestuia, chiar dacă s-ar reține incidența art. 32 pct. 4 din statut, s-ar fi putut exercita doar împreună cu Administratorul general.

În același timp, din conținutul Hotărârii Adunării Generale din 16 martie 2019 - depuse la dosar - nu rezultă validarea puterii de reprezentare a președintelui societății "pe toate acțiunile/cererile/căile de atac exercitate de A., la instanțele de orice grad, pe cererile de executare silită, pe contractele de asistență juridică și/sau împuterniciri avocațiale, din aprilie 2016 și până în prezent, și în continuare, până la expirarea mandatului de președinte, în anul 2022 (...)", astfel cum s-a susținut prin motivele de recurs.

Prin hotărârea respectivă, s-a aprobat alegerea organelor de conducere, inclusiv a doamnei C., în calitate de președinte A. și de membru al Consiliului director și a fost reconfirmat mandatul acestora în perioada 2017 - 2022, iar prin art. 2, invocat de către recurentă, se confirmă semnătura în bancă a doamnei C. "din aprilie 2016 și până în prezent, și în continuare, până la expirarea mandatului de președinte, în anul 2022, precum și pe toate documentele emise de A.".

Prin urmare, susținerile din motivarea recursului nu corespund conținutului hotărârii invocate, în care nu s-a făcut referire la cererile și căile de atac exercitate de către A..

Pe de altă parte, pentru a opera ratificarea cererii de apel formulate de o persoană fără mandat, era necesar ca aceasta să provină de la persoana ori entitatea care putea reprezenta societatea potrivit statutului. Or, atribuțiile Adunării Generale sunt enumerate în art. 25 din statut, iar printre acestea nu figurează aptitudinea de reprezentare în instanță a societății, care revine, după cum s-a arătat anterior, Administratorului general, pe temeiul art. 32 pct. 1 din același act juridic.

Pe cale de consecință, cât timp statutul nu a fost modificat, chiar în urma adoptării Hotărârii Adunării Generale din 16 martie 2019, cu privire la atribuțiile de reprezentare a societății, ce nu au fost încredințate președintelui, în mod corect a apreciat instanța de apel, prin încheierea de ședință din 19 iunie 2019, că hotărârea respectivă nu este relevantă pentru soluționarea excepției procesuale.

Față de cele expuse, motivul de recurs vizând dovada calității de reprezentant la declararea apelului este nefondată și va fi respins ca atare.

În ceea ce privește criticile referitoare la admiterea apelului declarat de către pârâta B. S.R.L., se rețin următoarele:

Prin decizia recurată, admițând apelul pârâtei, instanța a procedat la schimbarea în parte a sentinței - prin care se dispusese obligarea pârâtei la plata către reclamantă a contravalorii drepturilor de suită cuvenite titularilor pentru perioada 2012-2014 -, în sensul diminuării sumelor de bani cu acest titlu, de la 442.122,944 RON la 428.865,36 RON.

Recurenta - reclamantă a formulat critici cu referire la autorii pentru care nu a fost recunoscut dreptul de suită, critici ce nu sunt fondate.

Astfel, în ceea ce îl privește pe sculptorul D. (2983,75 RON), recurenta a arătat, în esență, că sarcina probei excluderii acestuia de la beneficiul dreptului de suită revenea pârâtei în aplicarea art. 129 C. proc. civ., iar aceasta nu a fost făcută în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că această susținere nu reprezintă, în realitate, o critică de nelegalitate a deciziei recurate, neavând nicio legătură cu considerentele prin care instanța de apel a justificat admiterea criticii pârâtei și înlăturarea sumelor de bani provenind din revânzarea operelor de artă aparținând acestui autor din contravaloarea drepturilor de suită stabilită în sarcina pârâtei prin hotărârea primei instanțe.

După cum rezultă din motivarea deciziei de apel, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) lit. c) din Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor, potrivit cărora durata de protecție a drepturilor patrimoniale de autor este de 15 ani în cazul în care de pe urma autorului au rămas alți moștenitori decât cei de la lit. a) și b), unde sunt enumerați soțul, ascendenții și descendenții acestuia.

Raportându-se la certificatul de moștenitor întocmit în urma decesului acestui autor, din care rezultă existența doar a unor moștenitori testamentari, instanța de apel a constatat că operele artistului au intrat în domeniul public în anul 1992, astfel încât nu se datorează dreptul de suită, contrar aprecierii primei instanțe.

Recurenta - reclamantă nu face nicio referire la aceste considerente, nu formulează nici o critică prin raportare la dispozițiile legale reținute a fi incidente, tinzând practic, prin contestarea probării de către pârâtă în cursul procesului a excluderii operelor artistului de la beneficiul dreptului de suită, la reaprecierea situației de fapt stabilite în apel pe baza probatoriului administrat.

Or, o asemenea finalitate este contrară scopului recursului și atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar, circumscrise verificării exclusiv a legalității decizii recurate, în raport de motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce determină ca susținerile cu acest obiect ale recurentei să nu poată fi primite, fiind înlăturate ca atare.

Tot cu referire la autorul D., recurenta a reproșat instanței de apel nerespectarea prevederilor art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, normă din care ar rezulta că durata drepturilor patrimoniale de autor născute sub imperiul reglementării anterioare reprezentate de Decretul nr. 321/1956, pentru care au expirat termenele de protecție anterior intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996, se prelungește până la termenul de protecție prevăzut de noua lege, fără ca legiuitorul să facă vreo distincție între moștenitorii legali și cei testamentari.

Înalta Curte observă că recurenta se raportează în mod eronat, prin această susținere, la conținutul art. 149 alin. (3) în forma inițială a Legii nr. 8/1996, în loc să se refere la forma legii din perioada 2012 - 2014, pentru care au fost formulate pretențiile în prezenta cauză.

Astfel cum art. 149 alin. (3) a fost configurat prin Legea nr. 285/2004 de modificare a Legii nr. 8/1996 - fără ca textul să mai fi suferit vreo modificare până la perioada de referință -, "Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor create înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și pentru care nu au expirat termenele de protecție calculate conform procedurilor legislației anterioare se prelungește până la termenul de protecție prevăzut în prezenta lege. Prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a prezentei legi."

Normă face referire în mod neechivoc la opere pentru care nu a expirat durata protecției stabilită potrivit reglementării anterioare Legii nr. 8/1996, ceea ce nu este cazul în speță, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, termenul de protecție a operelor artistului D. era împlinit la data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996.

Prin urmare, este lipsită de relevanță susținerea recurentei întemeiată pe o formă a prevederilor legale în discuție de la nivelul anului 1996, cât timp interesează ratione tempore forma legii în vigoare la data utilizării operelor.

În ceea ce îi privește pe autorii E. și F., recurenta s-a prevalat de sentința civilă nr. 52/21.01.2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, din care ar rezulta cu autoritate de lucru judecat că reclamanta A. a depus certificatele de moștenitor de pe urma acestor autori de opere de artă.

Or, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, la dosarul cauzei nu se regăsește hotărârea judecătorească invocată, motiv pentru care susținerea recurentei referitoare la autoritatea de lucru judecat a acesteia nu poate fi primită.

În ceea ce privește modul de aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 8/1996 și ale art. 8 din Metodologia privind colectarea dreptului de suită convenită prin Protocolul din 28 iulie 2006, publicat în Monitorul Oficial nr. 712/2006, cu referire la artiștii de origine română stabiliți în străinătate (G. și H. - în Elveția, I. - Israel, J. - SUA), se constată următoarele:

Raționamentul juridic expus de către instanța de apel în motivarea deciziei recurate, pentru a exclude pe acești artiști de la beneficiul dreptului de suită, s-a fundamentat pe art. 7 alin. (1) din Directiva 2011/84/CE privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originală, precum și pe art. 14 terț alin. (2) din Convenția de la Berna.

Astfel, s-a apreciat că, deși art. 21 al Legii nr. 8/1996 nu face nicio precizare cu privire la faptul că artistul beneficiar al dreptului de suită trebuie să fie resortisant al unui stat membru al Uniunii sau al unui stat terț, regimul juridic al dreptului de suită este impus de textul directivei, cât și de Convenția de la Berna, în sensul că artistul ale cărui opere au fost înstrăinate în România poate beneficia de dreptul de suită dacă este cetățean român, resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene, ori este cetățean al unui stat terț, care la rândul său acordă această protecție.

Înalta Curte constată că aceste considerente ale deciziei recurate relevă în mod corect obligația de rezultat ce revine instanței naționale în interpretarea și aplicarea dreptului intern, obligație ce presupune interpretarea legii naționale în lumina textului și a finalității dispozițiilor echivalente din dreptul Uniunii Europene și chiar înlăturarea de la aplicare, dacă este necesar, a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale. Cu alte cuvinte, instanța națională este chemată să asigure efectul deplin al dreptului Uniunii Europene, în virtutea priorității tratatelor și a legislației adoptate de Uniune pe baza acestora în raport cu dreptul statelor membre.

În acest context, absența din conținutul art. 21 alin. (1) al Legii nr. 8/1996 a precizării conform căreia artistul beneficiar al dreptului de suită trebuie să fie resortisant al unui stat terț care aplică protecție dreptului de suită nu are semnificația pe care o dă recurenta, anume aceea a absenței unei asemenea condiții pentru recunoașterea dreptului, ci, dimpotrivă, trebuie înțeleasă ca implicând aceste condiționări, prevăzute de art. 7 alin. (1) din Directiva 2011/84/CE.

Acest text este formulat în termeni imperativi, nelăsând loc vreunei marje de apreciere a statului:

"Statele membre prevăd că autorii care sunt resortisanți ai unor țări terțe și, sub rezerva articolului 8 alin. (2), avânzii-cauză ai acestora, beneficiază de dreptul de suită în conformitate cu prezenta directivă și cu legislația statului membru în cauză, doar dacă țara al cărui resortisant este autorul sau avândul-cauză al acestuia asigură protecția drepturilor de suită în țara respectivă pentru autorii din statele membre și pentru avânzii-cauză ai acestora".

Așadar, aceste condiții s-ar fi impus chiar dacă norma națională ar fi prevăzut în mod explicit contrariul, instanța națională fiind obligată să o înlăture de la aplicare, dând eficiență normei europene, cu atât mai mult atunci când formularea textului nu exclude aplicarea unor condiții.

De altfel, așa cum a arătat în mod corect instanța de apel, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 trebuie corelat cu dispozițiile Convenției de la Berna, instrument internațional ce face parte din dreptul intern, conform art. 11 alin. (2) din Constituția României. Sistemul instituit prin această convenție presupune reciprocitate, în sensul că dreptul de suită poate fi acordat doar dacă acesta este recunoscut atât de legea statului de cetățenie a autorului, cât și de legea statului în care se solicită protecția (unde a avut loc revânzarea operelor).

Prin urmare, instanța de apel a apreciat în mod corect că dreptul de suită poate fi acordat, atunci când artistul este cetățean al unui stat terț, doar dacă acest din urmă stat, la rândul său, acordă aceeași protecție.

Nu în ultimul rând, recurenta a susținut că, și în situația în care art. 21 din Legea nr. 8/1996 este interpretat în sensul condiționării dreptului de suită de cetățenia autorului operelor, instanța de apel a exclus în mod greșit pe cei patru artiști de la beneficiul dreptului de suită, deoarece aceștia sunt cetățeni români.

Cu privire la această susținere, este de observat că art. 7 alin. (1) din Directiva 2001/84/CE privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originală, la care s-a raportat instanța de apel, vizează resortisanți ai unor țări terțe - care nu sunt membre ale Uniunii Europene -, în ipoteza în care statul pe teritoriul căruia are loc revânzarea operelor (în speță, România) aparține Uniunii Europene.

Incidența acestui text presupune că instanța de apel a reținut în fapt calitatea celor patru artiști menționați de resortisanți ai statelor pe teritoriul cărora s-au stabilit, chiar dacă sunt de origine română, pentru a conchide în sensul că acestora nu li se poate recunoaște dreptul de suită, din moment ce nu este îndeplinită condiția reciprocității, din perspectiva legii statelor în care s-au stabilit.

În acest context, verificarea aplicării legii de către instanța de apel ar impune reaprecierea premisei de fapt reținute de către instanța de apel, respectiv împrejurarea că artiștii sunt cetățeni ai unor state terțe. Or, reevaluarea probelor administrate, cu scopul stabilirii unei alte situații de fapt, nu este posibilă în etapa procesuală a recursului, atribuțiile instanței de control judiciar fiind circumscrise cercetării modului de aplicare a legii la situația de fapt deja conturată, motiv pentru care susținerile recurentei vor fi înlăturate.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei A., în baza art. 497 C. proc. civ.

Printr-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut greșita aplicare și interpretare de către instanța de apel a prevederilor legale privind prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește drepturile de suită aferente operelor vândute în perioada iunie - septembrie 2012.

Această critică este nefondată.

Contrar susținerilor recurentei - pârâte, instanța de apel, confirmând soluția de respingere a excepției prescripției extinctive și raționamentul juridic al primei instanțe pe acest aspect, nu a pornit de la premisa că Protocolul privind colectarea dreptului de suită din 28.07.2006, publicat în Monitorul Oficial nr. 712 din 18 august 2006, ar conține o completare a regimului prescripției extinctive consacrat de dispozițiile C. civ., în ceea ce privește termenul de prescripție și momentul de la care acesta începe să curgă în cazul colectării remunerației corespunzătoare dreptului de suită.

Dimpotrivă, s-a arătat în mod explicit în considerentele deciziei recurate faptul că metodologia stabilită prin Protocol nu modifică regimul prescripției prevăzut de legislația civilă, pe deplin aplicabil în cauză.

Astfel, chiar dacă instanța de apel a făcut referire doar la regula generală prevăzută de art. 2523 C. civ., nu și la dispozițiile incidente în cazul dreptului la acțiune în repararea unei pagube produse printr-o faptă ilicită, reprezentate de art. 2528 C. civ., aplicarea acestora în speță este lipsită de echivoc, față de obiectul și cauza juridică a cererii deduse judecății, respectiv contravaloarea drepturilor de suită cuvenite titularilor reprezentați de reclamantă, pe temeiul răspunderii civile delictuale, în absența autorizării legale a revânzării operelor titularilor.

De altfel, art. 2528 constituie o aplicație particulară a regulii din art. 2523 C. civ., din moment ce aceasta presupune începerea curgerii prescripției "de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."

Întocmai ca la regula generală, și în cazul pretențiilor decurgând dintr-o faptă ilicită norma prevede două momente alternative de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii, unul de natura subiectivă, iar altul de natură obiectivă, cu adaptarea fiecăruia dintre acestea la specificul acțiunii în răspundere civilă delictuală. Astfel, momentul subiectiv este cel în care victima a cunoscut în mod efectiv atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, în timp ce momentul obiectiv este acela în care victima ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, în virtutea art. 2528 alin. (1) C. civ., prescripția dreptului la acțiune pentru colectarea drepturilor de suită, ca urmare a revânzării neautorizate a operelor titularilor, începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Or, din această perspectivă s-a raportat instanța de apel la prevederile art. 4 alin. (1) din Protocolul privind colectarea dreptului de suită, potrivit cărora vânzătorul sau intermediarul are obligația să comunice organismului de gestiune colectivă A., până în ultima zi a fiecărei luni pentru vânzările efectuate în luna precedentă, un raport cuprinzând următoarele informații: denumirea și adresa vânzătorului, numele autorului și țara, data nașterii sau decesului acestuia, titlul operei, descrierea operei, prețul de vânzare și dreptul de suită.

De asemenea, potrivit alin. (2) al aceleiași norme, vânzătorul sau intermediarul are obligația să vireze către A. suma aferentă dreptului de suită, în termen de 10 zile de la data specificată la alin. (1), respectiv în termen de 10 zile din ultima zi a fiecărei luni pentru vânzările efectuate în luna precedentă.

În condițiile în care utilizatorului îi revine obligația de a informa organismul de gestiune colectivă colector al dreptului de suită în privința utilizării relevante pentru acest tip de drept patrimonial, de îndeplinirea acestei obligații depinde posibilitatea cunoașterii de către titularul dreptului la acțiune a prejudiciului cauzat prin utilizarea neautorizată și a persoanei utilizatorului, așadar, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția în cauză.

În măsura în care nu se procedează la comunicarea raportului către organismul de gestiune colectivă, nu este posibilă valorificarea momentului obiectiv, așa încât pentru calcularea termenului de prescripție interesează exclusiv momentul subiectiv, cel în care titularul dreptului a cunoscut în mod efectiv prejudiciul și pe autorul acestuia.

În acest context, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat în speță, pe baza probelor administrate, că pârâta B. S.R.L. nu și-a îndeplinit obligația de comunicare a raportului, astfel încât reclamanta nu a putut cunoaște dreptul de suită.

Drept urmare, s-a constatat că reclamanta nu a cunoscut prejudiciul și pe autorul său, iar această situație de fapt nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, ținând de temeinicia, și nu de legalitatea deciziei recurate, context în care, reținând și împrejurarea că prin motivele de recurs nu au fost aduse critici referitoare la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune în raport de momentul subiectiv, cel în care reclamanta a cunoscut în mod efectiv prejudiciul și pe autor, Înalta Curte va înlătura susținerile recurentei - pârâte referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor C. civ. și ale Protocolului privind colectarea dreptului de suită.

Nu pot fi primite nici susținerile potrivit cărora metodologia pe care Protocolul o conține nu produce efecte juridice în cauză, pe motiv că reprezintă un act de drept privat, și nu un act normativ, la adoptarea căruia pârâta nu a participat și nu și-a exprimat acordul expres și prin care nici nu pot fi aduse modificări dispozițiilor stabilite prin acte normative, față de prevederile art. 202 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., potrivit cărora dispozițiile art. 2515 C. civ. nu validează convențiile având ca obiect modificarea regimului legal al prescripției încheiate anterior intrării în vigoare a C. civ., respectiv sub imperiul Decretului nr. 167/1958, așa cum este cazul metodologiei în discuție.

După cum s-a arătat anterior, instanța de apel nu a constatat că metodologia ar aduce o modificare a regimului legal al prescripției prevăzut de dreptul comun, fie că este vorba despre C. civ. ori despre reglementarea anterioară, reprezentată de Decretul nr. 167/1958. Din acest punct de vedere, susținerile recurentei relevă o înțelegere greșită a considerentelor deciziei de apel.

Pe de altă parte, se susține în mod greșit faptul că metodologia nu produce efecte juridice în cazul utilizării unei opere protejate de către alte persoane decât părțile din procedura finalizată prin adoptarea metodologiei.

În conformitate cu art. 131

2

alin. (8) din Legea nr. 8/1996 - în forma în vigoare în perioada 2012 - 2014, pentru care au fost formulate pretențiile în prezenta cauză -, "Hotărârea arbitrală privind forma definitivă a metodologiilor se comunică părților de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului, prin decizie a directorului general, emisă în termen de cinci zile de la data depunerii. Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat și nu se pot acorda reduceri la plata remunerațiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate."

Legiuitorul prevede, astfel, în mod expres, caracterul obligatoriu al metodologiilor negociate conform Legii nr. 8/1996, după publicarea lor în Monitorul Oficial, pentru toți utilizatorii din domeniul vizat de acestea.

De altfel, prin decizia nr. 1061/2009, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor citate anterior (art. 131

2

alin. (2) la acea dată), statuând în mod expres în considerentele sale faptul ca metodologiile negociate și publicate în Monitorul Oficial au natura unui contract - cadru între părți, cu aplicabilitate generală în domeniul reglementat.

Față de cele expuse, urmează a fi respinsă critica recurentei referitoare la menținerea de către instanța de apel a soluției primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada iunie - septembrie 2012.

În ceea ce privește critica referitoare la aplicarea greșită a legii în ceea ce privește operele aflate la prima vânzare, opere consignate de alte persoane decât autorul, se rețin următoarele:

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în forma din perioada relevantă în cauză (2012 - 2014), "Autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din prețul net de vânzare obținut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum și dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa".

Pe acest temei, dreptul de suită poate fi acordat beneficiarului doar în cazurile de revânzare a operei, nu și pentru prima vânzare, legiuitorul adăugând condiția ca aceasta să fie realizată de către autor.

Prin decizia recurată, s-a constatat că pârâta nu a dovedit împrejurarea că anumite opere, primite în consignație de la alte persoane decât autorul și vândute prin intermediul pârâtei, s-ar fi aflat la prima vânzare.

Cu referire la legătura de rudenie cu autorul sau calitatea consignantului de soț al autorului, instanța de apel a arătat că acest aspect nu a fost probat și, mai mult, chiar dacă ar fi fost dovedit, nu este suficient pentru a se conchide în sensul că operele ce fac obiectul contractului de consignație sunt la prima vânzare, iar proba cu martori a fost solicitată pentru o altă ipoteză, respectiv cea în care însuși autorul, și nu un terț, a încheiat contractul de consignație cu pârâta B. S.R.L.

Instanța de apel a stabilit, așadar, situația de fapt, pe baza probelor administrate de către pârâtă, căreia îi revenea sarcina dovedirii împrejurării afirmate.

Se observă că, prin susținerile din motivarea recursului, pârâta tinde la reevaluarea acestei situații de fapt chiar de către instanța de control judiciar, invocând doar formal interpretarea și aplicarea greșită a legii, inclusiv a Directivei 2001/84/CE.

Astfel, recurenta se raportează la conținutul acestui act al Uniunii Europene din perspectiva unei prime vânzări realizate de către membrii familiei autorului, nu de către autorul însuși, susținând că recunoașterea dreptului de suită pentru opere de al căror succes economic se bucură membrii familiei este contrară literei și spiritului actului normativ european.

Or, atare premisă a argumentului referitor la încălcarea Directivei contrazice situația de fapt reținută în cauză, din moment ce recurenta - pârâtă, reiterând apărarea constantă din cursul procesului, susține că operele în discuție s-ar fi aflat la prima vânzare și că aceasta ar fi fost realizată de către membrii familiei autorului, și nu de către autorul însuși.

Întrucât analizarea premisei și, implicit, a argumentului recurentei, ar echivala cu reevaluarea situației de fapt, urmează ca susținerile pe acest aspect să fie respinse, în condițiile în care atribuțiile instanței de recurs sunt circumscrise exclusiv verificării legalității deciziei recurate, nu și a temeiniciei acesteia, în raport de probele administrate.

Această concluzie nu este infirmată de faptul că recurenta a afirmat aplicarea greșită a legii de către instanța de apel și din perspectiva regulilor referitoare la proba raportului juridic între soți sau membrii de familie, inclusiv a prezumției mandatului tacit reciproc al soților.

Această alegație nu a fost dezvoltată într-un raționament juridic prin care să se demonstreze în concret aplicarea greșită a legii, astfel încât reprezintă o simplă reiterare a unei apărări de fond, și nu o veritabilă critică de nelegalitate, în condițiile în care instanța de apel, după cum s-a arătat anterior, nu a exclus posibilitatea aplicării unor prezumții pentru dovedirea primei vânzări a operelor, însă a apreciat că, în contextul tuturor probelor administrate, pârâta nu a dovedit că operele primite în consignație de la alte persoane decât autorul s-ar fi aflat la prima vânzare.

În consecință, urmează a fi înlăturată critica referitoare la aplicarea greșită a legii în ceea ce privește operele aflate la prima vânzare, opere consignate de alte persoane decât autorul.

În ceea ce privește critica referitoare la acordarea nelegală a drepturilor de suită aferente operelor ce aparțin unor artiști străini, inclusiv artiști de origine română, dar care din perspectiva dreptului internațional privat ar fi supuși legii altui stat, se rețin următoarele:

După cum s-a arătat în analiza recursului reclamantei A., instanța de apel, admițând apelul pârâtei B. pe acest aspect, a constatat în mod corect că regimul juridic al dreptului de suită este impus de textul Directivei 2001/84/CE privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originală, cât și de Convenția de la Berna, în sensul că artistul ale cărui opere au fost înstrăinate în România poate beneficia de dreptul de suită dacă este cetățean român, resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene, ori este cetățean al unui stat terț, care la rândul său acordă această protecție.

Critica recurentei - pârâte îi vizează pe ceilalți artiști indicați în cererea de apel a pârâtei ca aflându-se în această situație, pentru care s-au acordat despăgubiri corespunzătoare dreptului de suită, alții decât cei patru artiști excluși prin decizia recurată de la beneficiul dreptului de suită și în legătură cu care a formulat reclamanta A. un motiv de recurs, deja analizat prin prezenta decizie.

Spre deosebire de reclamantă, pârâta nu a contestat în mod explicit aplicarea de către instanța de apel a Directivei și a Convenției de la Berna; în schimb, a citat dispozițiile art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale ("Roma II"), art. 2624 C. civ., art. 2633 C. civ., art. 2 C. civ. (1864), art. 60 și 66 din Legea nr. 105/1992, precum și hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-518/08 Fundaci