ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1159/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 decembrie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Banca Națională a României și E., solicitând restituirea în natură a cecului nr. 255697/1947 emis de F., în valoare de 10 miliarde drahme, iar în situația în care cecul nu poate fi restituit în natură, au solicitat obligarea pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice la restituirea în echivalent euro a sumei de 10 miliarde drahme, respectiv 29.347.028,6 euro și obligarea aceluiași pârât la restituirea fructelor civile, respectiv a dobânzii legale capitalizate în cuantum de 1.258.823.484 euro, calculată la data de 30.06.2017, actualizată la data plății.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 629 din 28 aprilie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a luat act de renunțarea la judecată formulată de reclamantul A.. S-a admis excepția lipsei de interes și s-a respins, ca fiind lipsită de interes, cererea de chemare în judecată formulată pe reclamanții B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, Banca Națională a României și E.. S-au respins, ca rămase fără obiect, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei BNR, excepția autorității de lucru judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 1975 A din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-reclamante B., C. și D., împotriva sentinței civile nr. 629 din 28 aprilie 2021 pronunțate de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Banca Națională a României și E..

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 1975 A din 20 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamantele C. și D. au declarat recurs, formulând două cereri de recurs distincte, ce au însă conținut identic. Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au solicitat casarea hotărârii și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, în vederea administrării de probe și judecarea fondului cererii de chemare în judecată. După o amplă expunere a situației de fapt și de drept existente în cauză, recurentele-reclamante au menționat că prin cererea de apel, cu privire la soluția dată asupra excepției lipsei de interes, au arătat că tribunalul a evocat hotărârile instaței de contencios administrativ nr. 1322/12.10.2000 și nr. 1323/01.04.2003, care, în esență, au statuat că autoarea reclamanților a deținut nelegal biletul de bancă în perioada 08.12.1947 - 20.07.1953, fapt ce a atras confiscarea acestuia în baza unor dispoziții prevăzute în Legea nr. 284/1947 și, urmare a aplicării acestei masuri, titlul a ieșit din circuitul civil și a fost pierdut orice drept ce ar fi izvorât din acesta. Motivarea tribunalului și respingerea cererii de chemare în judecată, ca lipsită de interes, în opinia recurentelor, reprezintă soluționarea excepției puterii de lucru judecat a hotărârilor anterior pronunțate, instanța concluzionând că "reclamanții nu sunt în măsura sa mai justifice un interes legitim și actual în formularea prezentei cereri, cată vreme insusi fondul dreptului pretins de aceștia a fost stabilit a nu avea o pretectie legala." Această motivare nu a ținut cont de susținerile invocate cu privire la dispozițiile Legii nr. 284/1947, a lipsei oricărei dovezi a aplicării măsurii confiscării și a efectului recunoașterii caracterului abuziv al deposedărilor făcute în baza legii din 1947, statuată legislativ prin dispozițiile O.U.G. nr. 190/2000, cu modificările și completările ulterioare. Toate aceste argumente au fost prezentate în cererea de apel, însă, în motivarea sa, curtea a confirmat soluția primei instanțe valorificând puterea de lucru judecat al hotărârilor pronunțate anterior care, din punctul recurentei de vedere, sunt motive străine cauzei deoarece nu țin cont de situația de fapt și de drept susținută și dovedită în cauză. Astfel, recurentele-reclamante evidențiază faptul că instanța de apel: - nu a analizat implicațiile sancțiunii confiscării aplicate cu încălcarea Legii nr. 284/1947; - nu a analizat și nu a ținut cont de implicațiile juridice ale recunoașterii caracterului abuziv al preluărilor făcute în temeiul Legii nr. 284/1947 asupra soluțiilor pronunțate în cauzele anterioare; - nu a analizat și nu a ținut seama de faptul că nu există înscrisuri din care să rezulte aplicarea confiscării, deposedarea de titlu fiind abuzivă; - nu a analizat și nu a ținut cont de faptul că din înscrisurile depuse la dosar (interogatoriul administrat în dosarul nr. x/2008 întrebarea nr. 3), rezultă motivul pentru care Banca Naționala a solicitat cecul la depunere în anul 1953 - valorificarea acestuia și transferul valutei în țară, precum și a motivului pentru care valorificarea acestuia s-a făcut după 5 ani de la intrarea în posesie - reluarea relațiilor politice, diplomatice și comerciale între România și Grecia, înghețate de la al doilea război mondial și până în anul 1953; - afirmația pârâtelor făcută în numeroase rânduri, în sensul că nu dețin cecul confiscat, conduce la supoziția rezonabilă că acesta a fost valorificat; - instanța s-a limitat la puterea de lucru judecat și în privința valorii cecului în sensul că "nu avea absolut nici o valoare încă din anul 1953" - afirmație ce nu a fost dovedită și nu este adevărată, având în vedere că ar fi un non-sens juridic confiscarea unui bun fără valoare, în condițiile în care s-a statuat cu putere de lucuru judecat prin sentința nr. 362 din 15 februarie 20213 că autoarea recțamanților a deținut un titlu de credit (cec), iar din răspunsul Băncii Elene la comisia rogatorie administrată dosarul nr. x/2008, nu rezultă lipsa de valoare a acestuia, ci dimpotrivă, rezultă că cecul era exprimat în drahma nouă, denominată. De asemenea, se reține că cecurile nu au fost niciodată retrase din circulație, iar Hotărârea de Guvern nr. 1690/2006 stabilește în anexa 1 valoarea cecului la cca 30.000.000 euro la momentul preluării prin fuziune a G. S.A. de către E.. Toate cele expuse cu privire la motivarea instanței de apel, atrag incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivele instanței de apel fiind străine de natura cauzei (revendicare), cauză care în realitate nu a fost judecată. În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 480 - 481 din vechiul C. civ., prin nesoluționarea pe fond a cauzei. Față de situația de fapt și de drept expusă, față de caracterul abuziv de netăgăduit al confiscării cecului, care rezultă cu prisosință în primul rând din dispozițiile Legii nr. 284/1947, apoi din lipsa oricăror documente care să ateste confiscarea ca stare de fapt, din recunoașterea caracterului abuziv al preluărilor efectuate în temeiul Legii nr. 284/1947 (consacrat prin dispozițiile art. 26 alin. (12) din O.U.G. nr. 190/2000), recurentele-reclamante concluzionează că soluția pronunțată încalcă dreptul de proprietate al succesorilor titularei asupra cecului reclamat. Confiscarea cecului fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 284/1947 încalcă dreptul de proprietate, iar preluarea titlului fără plata contravalorii valutei incorporate încalcă, de asemenea, dreptul de proprietate consacrat de art. 480 - 481 C. civ., în condițiile în care și Constituția României de la acea epocă consacra protecția acestui drept. Deși, conform regulilor în materie procesuală, reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său asupra bunului, recurentele-reclamante apreciază că au făcut dovada dreptului de proprietate prin înscrisuri și prin dispozițiile legale incidente în cauză cu privire la deținere, depunere, deposedarea abuzivă de titlu. Titulara cecului a suferit un abuz de drept în trecut, iar astăzi succesorii acesteia sunt constant supuși unui abuz de putere din partea instituțiilor statului (pârâții din cauză), care nu recunoasc abuzul săvârșit în trecut, nu doresc să elibereze înscrisuri pentru ca abuzul săvârșit să nu iasă la lumina, iar instanțele de judecată nu își îndeplinesc rolul consacrat de lege și refuză să aplice legea. Ideea că lipsa de interes în formularea cererii rezidă din lipsa de valoare a cecului este ridicolă, pentru motivele deja expuse. Valoarea sumei încorporate în cec, exprimata în dolar american, este cea dată prin raportarea valoarii drahmei noi la dolarul american la data de 11.11.1944, data la care a început procesul de retragere a drahmei vechi de pe piața și înlocuirea acesteia cu o noua drahmă (151 drahme noi/l USD), conform răspunsului Băncii Elene. Însuși Guvernul României prin Hotărârea nr. 1690 1-a cotat la valoarea de cca 30 milioane euro. Aspecte esențiale ale cauzei pentru recunoașterea interesului reclamanților în formularea acesteia și judecarea fondului au fost ignorate și de către instanța de apel, fapt ce a condus la pronunțarea unei soluții cu încălcarea dreptului la o instanță imparțială, dreptului de acces la justiție și dreptului la apărare, fiind eludate următoarele dispozițiile art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (2), art. 8, art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (6) și art. 20 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă Banca Națională a României a depus întâmpinare, invocând excepția netimbrării recursurilor, excepția tardivității recursului declarat de D. și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant. În subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. Intimata-pârâtă E. a depus întâmpinare, solicitând în principal, anularea recursurilor, ca netimbrate, și în subsidiar, respingerea recursurilor ca nefondate.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (16 decembrie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 9 aprilie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursurilor, urmând a se pronunța cu prioritate asupra excepției netimbrării recursului declarat de reclamanta D., invocată prin întâmpinări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prioritar, se impune a fi analizată excepția netimbrării recursului declarat de reclamanta D., invocată de intimatele-pârâte E. și Banca Națională a României prin întâmpinări. În conformitate cu dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., "la cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum și împuternicirea avocațială sau, după caz, delegația consilierului juridic", sub sancțiunea nulității. Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, "acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești (…) sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevăzute în prezenta ordonanță de urgență." De asemenea, conform dispozițiilor art. 33 alin. (1) din același act normativ, "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat", iar potrivit alin. (2), "dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței. Prin aceeași comunicare instanța îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condițiile legii, cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării. Dispozițiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ. rămân aplicabile în ceea ce privește complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Instanța însă nu va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată în condițiile art. 201 alin. (1) din C. proc. civ., decât după soluționarea cererii de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru." În cauză, prin rezoluția completului învestit cu soluționarea căii de atac, a fost stabilită în sarcina recurentei-reclamante D. obligația de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 701.829 RON. Prin încheierea din 15 noiembrie 2023, a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de recurentă, dispunându-se reducerea cuantumului taxei judiciare de timbru, de la suma de 701.829 RON, la suma de 1.500 RON. Această încheiere a fost comunicată părții la data de 6 decembrie 2023, conform dovezii de înmânare existente la dosar. Cum recurenta-reclamantă D. nu a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanță, deși a fost legal înștiințată despre obligativitatea timbrării cererii de recurs, în raport de prevederile legale anterior menționate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a anula recursul declarat de reclamanta D., ca netimbrat. Cât privește recursul formulat de reclamanta C., se reține că partea contestă, pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., soluția dată apelului declarat împotriva hotărârii de primă instanță, prin care s-a respins, ca fiind lipsită de interes, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, având ca obiect revendicare mobiliară, acțiune prin care s-a solicitat restituirea în natură a cecului nr. 255697/1947 emis de F., iar în subsidiar, în situația în care cecul nu poate fi resituit în natură, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la resituirea în echivalent a valorii acestuia și a fructelor civile (dobânda legală capitalizată). Sentința primei instanțe a fost menținută de curtea de apel, care a respins apelul declarat de reclamante. În motivarea soluțiilor pronunțate, ambele instanțe de fond au reținut, în esență, că aspectul litigios dedus judecății a făcut obiectul mai multor dosare, în cadrul cărora au fost tranșate definitiv și irevocabil aspecte privitoare la inexistența în patrimoniul reclamantelor a unui drept protejat de lege pentru a putea să formuleze pretenții cu privire la biletul de bancă în discuție ori cu privire la valoarea acestuia, instanțele înțelegând să dea eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat de care se bucură hotărârile judecătorești respective. În mod nefondat, recurenta-reclamantă pretinde, printr-o critică a cărei analiză are loc pe baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că, în speță, motivele instanței de apel sunt străine de natura cauzei (revendicare), cauză care în realitate nu a fost judecată. Recurenta și-a argumentat afirmația prin aceea că, prin considerentele deciziei recurate, Curtea a confirmat soluția primei instanțe, valorificând puterea de lucru judecat al hotărârilor pronunțate anterior, care din punctul de vedere al recurentei, sunt motive străine cauzei, deoarece nu țin cont de situația de fapt și de drept susținută și dovedită, făcând referire la dispozițiile Legii nr. 284/1947, a lipsei oricărei dovezi a aplicării măsurii confiscării și a efectului recunoașterii caracterului abuziv al deposedărilor făcute în baza acestei legi, statuată legislativ prin dispozițiile O.U.G. nr. 190/2000. Teza susținută, așadar, de recurentă este aceea că decizia atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, însă se constată că toate argumentele prezentate de parte fac referire la cauzele definitiv și irevocabil soluționate, nemulțumirea sa fiind dată de faptul că "instanța s-a limitat la puterea de lucru judecat", reținând în privința valorii cecului că "nu avea absolut nici o valoare încă din anul 1953" - afirmație ce, în aprecierea recurentei, nu a fost dovedită și nu este adevărată. Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel "s-a limitat" și a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat consacrat prin dispozițiile art. 430 și art. 431 C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată", iar conform alin. (2) al aceluiași articol, "autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă." Totodată, în conformitate cu prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă." Prin norma evocată, legiuitorul a consacrat în mod explicit, în plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental, dezlegată în cadrul unui proces și a cărei rezolvare se regăsește în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat. Aceasta presupune că dezlegarea dată nu va putea fi nesocotită sau contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus că exprimă adevărul în ceea ce privește raporturile juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur). În prezența efectului pozitiv al autorității lucrului judecat, instanța nou învestită nu procedează la o altă reevaluare jurisdicțională, ci doar valorifică ceea ce a statuat instanța anterioară. Sub acest aspect, funcția lucrului judecat este și aceea de a ușura sarcina probațiunii (dezlegările anterioare ale instanței având, în relația dintre părți, o valoare normativă, în înțeles de normă particulară, aplicabilă cauzei concrete deduse judecății) și respectiv, de a se impune noii judecăți, care, în justificarea soluției trebuie doar să facă referire la ceea ce s-a statuat anterior. Pornind de la premisa factuală existentă în cauză, în valorificarea considerentelor de ordin teoretic anterior evidențiate, Înalta Curte constată că instanța de apel, validând raționamentul primei instanțe, a reținut că reclamanții nu sunt titularii vreunui drept recunoscut de lege asupra biletului de bancă nr. 255697/1947, că acesta a ieșit din circuitul civil și că nu se mai poate formula nicio pretenție asupra lui sau asupra valorii pentru care a fost emis - aspecte statuate prin sentința civilă nr. 362 din 15 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă prin decizia nr. 2828 din 1 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv prin sentința civilă nr. 1322 din 12 octombrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, irevocabilă prin decizia nr. 1323 din 1 aprilie 2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ. Se reține, așadar, că nu pot fi apreciate ca fiind străine cauzei considerentele criticate, instanța de apel reținând în mod legal că faptele deduse judecății au implicat, în circumstanțele speței, analiza cerinței interesului prin raportare la chestiunile litigioase ce au primit dezlegare în litigiile anterioare. Aceasta nu înseamnă că instanța s-a pronunțat cu privire la altă excepție decât cea care vizează interesul în formularea cererii, astfel cum susține reclamanta, ci că, în analiza interesului, a valorificat prezumția legală de lucru judecat reglementată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. Faptul că biletul de bancă "nu avea absolut nici o valoare încă din anul 1953" nu este o statuare a instanței de apel care a pronunțat hotărârea recurată, ci acest aspect a fost reținut în considerentele deciziei definitive nr. 2828 din 1 octombrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, considerente ce au fost edificator redate în cuprinsul deciziei atacate, astfel încât nu se mai impune a fi reluate. Or, prezenta cale de atac nu se poate transforma într-un recurs împotriva unei hotărâri definitive, astfel încât să fie reexaminate aspectele deja tranșate în soluționarea litigiului anterior. Analizând hotărârea recurată, se constată că aceasta nu cuprinde considerente străine de natura cauzei, drept urmare, nu se poate susține că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 C. proc. civ. Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu motivarea instanței de apel, nu echivalează cu o motivare străină de natura cauzei și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmând a fi respinsă ca nefondată. În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, prin nesoluționarea pe fond a cauzei, hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a a dispozițiilor art. 480 - 481 din vechiul C. civ. Invocând această critică, recurenta nu are în vedere faptul că dispozițiile invocate (art. 480 - 481 din vechiul C. civ.) nu au constituit temei al respingerii cererii sale. Cum instanța de apel nu a făcut nicio trimitere la aceste texte, nu s-ar putea, în mod logic, deduce că ele au fost încălcate sau greșit aplicate. Soluția pronunțată de instanță a vizat excepția lipsei de interes, apreciindu-se că reclamantele nu sunt în măsură să justifice un interes legitim și actual în formularea cererii, câtă vreme prin hotărâri judecătorești irevocabile anterioare s-a stabilit că însuși dreptul pretins nu este protejat de lege. Toate susținerile recurentei-reclamante ce fac referire la faptul că, prin confiscarea cecului fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 284/1947, a fost încălcat dreptul de proprietate, iar preluarea titlului fără plata contravalorii valutei incorporate încalcă, de asemenea, dreptul de proprietate consacrat de art. 480 - 481 C. civ., vizează în fapt aspecte de fond care se bucură de puterea lucrului judecat, primind dezlegare definitivă în litigiile anterioare, considerent pentru care nu pot fi supuse vreunei analize în actualul cadru procesual. Pentru toate considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății de către reclamanta C. sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.