ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1139/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7 decembrie 2021 pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, la plata sumei de 200.000 €, cu titlu de despăgubiri pentru perioadă cuprinsă între 26 septembrie 1959 - 29 februarie 1960, cât s-a aflat încarcerat în UM 0113 Craiova, fiind arestat în baza mandatului de arestare nr. x din 29 septembrie 1959, emis de UM 0113 Craiova, pentru rebeliune și obligarea pârâtului Statul Român, la plata sumei de 100.000 €, cu titlul despăgubiri pentru aceeași perioadă, cât tatăl său, B., a fost încarcerat. în UM 0113 Craiova, fiind arestat în baza mandatului de arestare nr. x din 26 septembrie 1959, emis de UM 0113 Craiova, pentru rebeliune, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu. În drept, a indicat prevederile Legii nr. 232/2020 și Decretul-lege nr. 118/1990, republicat. Prin cererea formulată la 21 septembrie 2022, reclamantul a menționat că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și a precizat că temeiul juridic al acțiunii este răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia, reglementată de dispozițiile art. 1000 și 1487 din C. civ. de la 1864. În drept, au fost indicate prevederile Legii nr. 232/2020, Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, art. 1000 și art. 1487 din C. civ. de la 1864, precum și prevederile art. 3, art. 5, art. 6, art. 13 și art. 41 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 3 din 6 ianuarie 2023, Tribunalul Dolj a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și excepția lipsei calității procesuale pasive, excepții procesuale invocate de către pârât, prin întâmpinare. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de același pârât, prin întâmpinare, și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 291 din 21 septembrie 2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 3 din 6 ianuarie 2023 a Tribunalului Dolj, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca nefondat, și a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 291 din 21 septembrie 2023 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., prin care a solicitat desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu consecința respingerii prescripției dreptului material la acțiune. Recurentul-reclamant a expus circumstanțele de fapt care au determinat introducerea acțiunii atât în nume propriu, cât și în calitate de moștenitor al tatălui său. În dezvoltarea motivelor, a arătat că a reușit să găsească în arhive acte care să dovedească starea de fapt, și anume foaia matricolă penală nr. 173 din 1959, emisă pe numele A., în care apare mențiunea că a fost arestat conform mandatului de arestare numărul 1496 din 29 septembrie 1959 emis de UM 0113 Craiova pentru infracțiunea de rebeliune conform art. 259 - art. 261 C. pen. În cuprinsul acestei foi matricole se menționează că prin sentința nr. 679 din 1959 a fost condamnat de Tribunalul Militar Craiova la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru infracțiune de uneltire, iar prin decizia nr. 206 din 1960 a Tribunalului Militar Regional s-a casat această sentință și s-a dispus trimiterea cauzei pentru completarea urmăririi, astfel prin ordinul de eliberare nr. 30.935 din 25 februarie 1960, care avea avizul Parchetului Militar Craiova s-a dispus eliberarea sa din închisoare la 29 februarie 1960. În ceea ce îl privește pe tatăl său, precizează că a reușit să obțină foaia matricolă penală nr. 172 din 1959, în care apare mențiunea că a fost arestat conform mandatului de arestare nr. x din 26 septembrie 1959, emis de UM 0113 Craiova, pentru infracțiunea de rebeliune conform art. 205 și art. 261 C. pen., făcându-se mențiune despre aceleași hotărâri. Recurentul-reclamant a învederat că, întrucât au fost singurii din sat care au fost arestați pentru rebeliune și pentru că s-au opus regimului comunist și după eliberarea din închisoare, au continuat represiunile asupra familiei, fiind stigmatizați de restul comunității și considerați opozanți ai regimului. A arătat că se consideră îndreptățit să solicite despăgubiri pentru perioada cât a fost încarcerat fără motiv, cât și în calitate de moștenitor al tatălui său, având dreptul să primească o compensație pecuniară atât pentru perioada încarcerării cât și pentru perioada următoare, cât au fost îndepărtați de comunitatea din care făceau parte. A mai menționat că a intrat în posesia înscrisurilor reprezentând cele două mandate de arestare în vara anului 2021, neavând acces la arhivele ICMR-ului și, în lipsa acestora, a considerat că nu poate face dovada faptului că atât el, cât și tatăl său au fost victime ale regimului politic comunist. Prin urmare, a considerat că nu a avut nicio posibilitate de a proba starea juridică și de fapt. Întrucât a intrat în posesia actelor ce dovedesc situația juridică și faptică, a demarat procedurile pentru acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, astfel că la 30 septembrie 2021 a fost emisă decizia nr. 787 din 30 septembrie 2021, prin care a fost admisă cererea sa, iar ulterior a fost introdusă cererea de chemare în judecată, deoarece i se recunoscuse statutul de persoană persecutată politic de regimul comunist. În aprecierea sa, în mod greșit instanța de apel a respins, ca nefondat, apelul și a constatat că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost admisă în corect de către tribunal, reținându-se că dreptul la acțiune s-a născut odată cu căderea regimului comunist, în anul 1990. Cu toate acestea, a arătat că, în lipsa unor înscrisuri care să dovedească că atât el, cât și tatăl său au fost victime ale regimului comunist, nu putea să formuleze o astfel de acțiune, neputând face dovada calității de persoană persecutată politic, motiv pentru care a concluzionat că prescripția a început să curgă la 30 septembrie 2021, odată cu emiterea deciziei nr. 787 din 30 septembrie 2021. În ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii, a înțeles să precizeze că este vorba despre răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia, iar la data când a fost săvârșită fapta ilicită era în vigoare C. civ. de la 1864, astfel că art. 1000 și art. 1487 din acest cod sunt aplicabile. Prin urmare, în litigiul pendinte solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru faptele ilicite săvârșite de prepușii săi, organele de cercetare și opresiune ce exercitau o activitate în virtutea unor dispoziții impuse de regimul comunist, care nu aveau posibilitatea de a refuza executarea unui ordin. Fapta ilicită există și este probată de înscrisurile depuse, care atestă că au fost condamnați pe nedrept la închisoare pentru rebeliune împotriva regimului comunist, prejudiciul produs de această faptă subzistând pe o perioadă lungă de timp. În continuare, au fost expuse în detaliu atât considerații teoretice privind antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, cât și motivele pentru care, în opinia recurentului-reclamant, sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru a dispune obligarea intimatului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata despăgubirilor. În drept, au fost indicate prevederile art. 483 și următoarele C. proc. civ., Legea nr. 232/2020, Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, art. 1000 și art. 1487 din C. civ. de la 1864, precum și prevederile art. 3, art. 5, art. 6, art. 13 și art. 41 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Recurentul-reclamant a suspus recursului decizia civilă nr. 291 din 21 septembrie 2023, prin care Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat, fiind menținută sentința nr. 3 din 6 ianuarie 2023 a Tribunalului Dolj, prin care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca prescrisă. Prin decizia recurată, curtea de apel a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, constatând că "nu poate fi luat în considerare ca moment de început al termenului de prescripție data emiterii deciziei nr. 787/30.09.2021 prin care s-a admis cererea de acordare a drepturilor prevăzute de Decretul-Lege 118/1990, întrucât caracterul ilicit, prejudiciul, precum și persoana care răspunde au fost cunoscute și puteau fi invocate încă din anul 1990 prin raportare la dispozițiile de drept comun." Înalta Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Întrucât obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, cererea de recurs trebuie să cuprindă critici pertinente, fiind necesar ca motivele de recurs să se circumscrie ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la considerentele hotărârii atacate, pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv. Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. De asemenea, motivarea recursului conform exigențelor prevăzute de lege presupune ca în cuprinsul motivelor de recurs să fie expusă o argumentare juridică a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță. În cuprinsul cererii de recurs formulate, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant și-a expus nemulțumirea față de soluția de respingere a apelului pe care l-a exercitat, cu consecința menținerii soluției de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă, fiind totodată prezentate aspecte care descriu situația de fapt, precum și circumstanțele litigiului, fără a indica, în drept, motivul de recurs pe care se întemeiază și fără a prezenta critici de nelegalitate susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Verificând actele dosarului, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs au fost reluate în mod similar motivele de apel și motivele de fapt și de drept expuse prin cererea de chemare în judecată, fără a fi evidențiate critici punctuale cu privire la legalitatea deciziei din apel, motiv pentru care susținerile recurentului-reclamant nu constituie veritabile critici ale argumentelor prezentate de instanța de apel. În pofida faptului că a făcut trimitere la dispozițiile de drept material prevăzute de art. 2.523 din C. civ., Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a înțeles să combată raționamentul juridic al instanței de apel, care de altfel, în analiza prescripției extinctive, nu s-a raportat la dispozițiile din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, ci la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, reținând, în ceea ce privește legea aplicabilă prescripției extinctive, că potrivit "art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, aspect care determină incidența in cauză, în materia prescripției dreptului material la acțiune, a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, iar nu a prevederilor C. civ. adoptat prin Legea nr. 71/2011, astfel cum în mod eronat a reținut judecătorul fondului." Din această perspectivă, trebuie avut în vedere că invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care partea o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă, ceea ce în cauză însă nu rezultă din cererea de recurs. Motivul de recurs trebuia să fie dezvoltat, adică partea să indice în mod concret circumstanțele din care rezultă incidența sa și toate argumentele în drept pe care înțelege să se întemeieze, deoarece dezvoltarea motivelor de recurs într-o manieră suficient de precisă este necesară pentru a permite înțelegerea și verificarea acestora. Această exigență este conformă cu art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că "pentru a-și îndeplini misiunea, instanțele judecătorești trebuie să beneficieze de concursul părților, care sunt ținute ca, în măsura posibilului, să-și expună pretențiile într-o manieră clară, lipsită de ambiguitate și structurate într-o manieră rezonabilă." Or, cum recurentul-reclamant a afirmat că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă de la 30 septembrie 2021, aceasta fiind data emiterii deciziei nr. 787 din 30 septembrie 2021, prin care AJPIS Dolj a stabilit statutul reclamantului de persoană persecutată politic, Înalta Curte reține că aspectele invocate în cererea de recurs reprezintă elemente ale situației de fapt și se apreciază potrivit probelor administrate, nefiind supuse cenzurii instanței de recurs. Astfel, în exercitarea atribuțiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluționarea excepției prescripției extinctive, instanța de apel a reținut că dreptul la acțiune a devenit efectiv începând cu data de 1 ianuarie 1990, odată cu instaurarea regimului democratic, din acel moment reclamantul având posibilitatea promovării unei acțiuni în justiție pentru repararea prejudiciului moral suferit. În consecință, pentru a stabili momentul la care reclamantul putea și trebuia să cunoască paguba, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. Nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate a hotărârii pronunțate de instanța de apel nici susținerile și considerațiile de ordin teoretic expuse în legătură cu temeiul de drept al acțiunii sau cele vizând îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, întrucât acestea reprezintă motivele pentru care, în opinia părții, acțiunea sa este întemeiată, însă în litigiul pendinte instanțele nu au analizat fondul raportului juridic dedus judecății, întrucât a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind astfel inutilă cercetarea în fond a cauzei. Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza, deoarece recurentul-reclamant nu a înțeles să critice decizia atacată și nu a arătat în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel, limitându-se să reitereze susținerile din cererea de apel. Or, aparența de motivare a recursului nu poate fi privită ca un recurs motivat. Pentru considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv anularea recursului.