ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 104/2024

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 08.03.2021, sub număr dosar x/2021, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., obligarea pârâtului la restituirea sumei de 100.000 euro si dobândă legală, în principal cu titlu de împrumut nerestituit, iar, în subsidiar, cu titlu de avans din preț.

Prin sentința civilă nr. 2974 din data de 7.10.2022, pronunțată de Tribunalul Constanța, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul C.. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pârâtului privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanții au formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 102C din 19 aprilie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul promovat de reclamanții A. și B..

Împotriva acestei decizii civile, la 2 iunie 2023, reclamanții au declarat recurs, prin care au invocat incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestuia, au arătat că instanța a reținut eronat că acordul încheiat între părți nu s-ar subsuma unui acord de principiu și a procedat la descalificarea actului de remitere a sumei de bani, însă nu a procedat la calificarea actului de remitere astfel încât să se precizeze cu ce titlu s-a făcut remiterea.

Arată că interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material a condus la înscrierea demersurilor realizate de părți într-o viziune mult prea tehnică și restrictivă a acordului de principiu. Demersurile realizate de părți se subsumează încheierii unui acord de principiu și reprezintă dovada intenției părților de a acționa cu bună-credință în condiții contractuale.

Precizează că este incontestabil că suma de bani s-a remis în contextul actelor preparatorii încheierii contractului de vânzare-cumpărare și având în vedere că a existat două voințe care, întâlnindu-se, au format un acord, acesta trebuie interpretat ca fiind un acord precontractual.

Ca urmare a faptului că pârâtul nu deținea suprafața de teren promisă, iar autorizația de construire expirase, a intervenit caducitatea acordului care, odată desființat, se impune restituirea sumei de bani virate în baza acestuia.

Arată că instanțele au descalificat acordul privind remiterea sumei de bani, reținând că nu s-a probat încheierea unui contract preparatoriu, dar nu au procedat la calificarea juridică a actului de remitere. În condițiile în care suma de bani s-a remis în baza unui acord nefinalizat, se impunea restituirea sumei de bani, iar, în lipsa acesteia, calificarea actului juridic.

În ședința publică din 18 ianuarie 2024, Înalta Curte a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului, în conformitate cu art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte o va admite și va anula recursul, pentru următoarele considerente de drept:

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt.

Scopul recursului transcede, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Prin urmare, motivarea recursului presupune invocarea și argumentarea unor critici de nelegalitate care, pe de o parte, trebuie să privească soluția pronunțată de instanța de apel, iar, pe de altă parte, trebuie să se circumscrie motivelor prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, se constată că memoriul de recurs nu respectă aceste exigențe legale, întrucât recurenții-reclamanți nu aduc nicio critică soluției pronunțate de către instanța de apel, ci solicită instanței de recurs să constare că în mod greșit instanța a interpretat și aplicat normele de drept material privind interpretarea contractelor.

Or, ambele instanțe de fond au reținut că în cauză nu a fost făcută dovada existenței unui contract între părți astfel că nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți, în sensul că remiterea sumei de bani în cuantum de 100.000 de euro valorează acord de principiu.

Aceasta, întrucât art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, nu mai cuprinde motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, care avea în vedere ipoteza în care "instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia", astfel că nu poate fi cenzurată modalitatea în care instanța de apel a interpretat natura juridică a titlului cu care s-a efectuat remiterea sumei de bani și care este temeiul obligației de restituire.

Înalta Curte reține că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, reglementat de dispozițiile art. 9 din C. proc. civ., obiectul și limitele procesului fiind stabilite prin cererile și apărările părților, iar instanța are obligația, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Prin urmare, solicitarea recurenților-reclamanți de a proceda la calificarea juridică a actului de remitere, pe lângă faptul că nu poate face obiectul analizei instanței de recurs, nu poate fi primită în contextul neînvestirii instanței de fond, în condițiile procedurale prescrise de C. proc. civ., cu o astfel de cerere.

Cum, în cauză, instanța de apel a reținut nedovedirea existenței unui acord de principiu și, astfel, caracterul nefondat al temeiului invocat în vederea restituirii sumei remise, însă prin memoriul de recurs nu se critică cele statuate de instanța de apel, ci se solicită o reinterpretare a naturii juridice a titlului cu care s-a făcut această remitere, solicitare care nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității, invocată din oficiu la termenul din 18 ianuarie 2024, și va anula recursul.

Având în vedere soluția dispusă în cauză, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenții-reclamanți A. și B. urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată din oficiu.

Anulează recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 102C din 19 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 ianuarie 2024.