ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 5 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta Asociația "A.", în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat să se constate caracterul ilicit al afirmațiilor făcute în articolul "A. s-a agățat de Ambasada Indiei în România. Susține că luptă împotriva COVID", publicat la data de 28.01.2021 în ediția online a cotidianului C., să fie obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, precum și să publice hotărârea pe cheltuiala lui, în condiții similare articolului defăimător din data de 28.01.2021.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1735 din 14 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Asociația "A.", în contradictoriu cu pârâtul B..

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 169 A din 10 februarie 2023,Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Asociația "A." împotriva sentinței civile nr. 1735 din 14 decembrie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 169 A din 10 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta Asociația "A." a declarat recurs. Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat că instanța de apel a recurs la textele de lege aplicabile speței, pe care fie le-a încălcat în litera și spiritul lor, fie le-a aplicat greșit, interpretarea pe care le-a dat-o fiind prea întinsă ori cu totul eronată. Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept care reglementează libertatea de exprimare și limitele acesteia, respectiv art. 10 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 30 alin. (1) din Constituția României, art. 70 și art. 75 C. civ. Hotărârea recurată este rezultatul greșitei interpretări și aplicări a principiilor care rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privitoare la echilibrul just între dreptul la viață privată și cel la liberă exprimare, deoarece, prin soluția adoptată, limitele libertății de exprimare, în interiorul cărora acest drept este protejat, au fost greșit apreciate de către instanță, care a concluzionat în mod eronat ca nefiind delictuale afirmațiile din articol. În mod greșit, instanța de apel a reținut că prin afirmațiile publicate jurnalistul nu ar fi depășit limitele libertății de exprimare, ignorând faptul că practica Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit că "libertatea jurnalistică" nu poate fi invocată în condițiile în care prin discursul ilicit se urmărește și se realizează atingerea unor drepturi fundamentale precum onoarea, demnitatea sau reputația, cum este cazul din speță. Acordarea unor privilegii speciale libertății de exprimare jurnalistică prin deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului are la bază mereu principii precum buna-credință și protejarea drepturilor nepatrimoniale împotriva unor atacuri nejustificate, gratuite prin care se vizează denigrarea unei persoane fizice sau juridice. Chiar și în domeniul presei, în care sunt lansate în dezbaterea cititorilor subiecte considerate a fi de interes public, jurnaliștii trebuie să manifeste bună-credință și să se abțină să acționeze din anumite interese sau pur "senzaționalism" (cauzele Fressoz și Roire c. Franței, § 45, Krone Verlag GmbH c. Austriei, § 46-47). De aceea are o importanță majoră contextul în care se manifestă libertatea de exprimare pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea europeană acordând o atenție sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmațiile (Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, § 62). Caracterul justificat al unei ingerințe în exercitarea dreptului la liberă exprimare se stabilește așadar în lumina tuturor circumstanțelor, prin raportare la toate elementele existente, ceea ce instanța de fond nu a realizat. Pe cale de consecință, pe lângă adevărul obiectiv al afirmațiilor, ca și criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care analizează o acuzație de atingere a reputației sau demnității, elementul determinant trebuie să fie buna-credință a autorului respectivelor afirmații, astfel încât să fie oferite informații exacte și demne de încredere (cauzele Radio France și alții c. Franței, §37, Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, § 65 și urm.). Buna-credință a jurnalistului este deosebit de relevantă pentru a putea distinge în plan subiectiv între intenția de a transmite informații asupra unor chestiuni ce interesează publicul și intenția de calomniere, insultare, discreditare a unei persoane, motiv pentru care, pentru reținerea bunei-credințe se au în vedere atât aspecte precum veridicitatea informațiilor, dar și modul în care acestea au fost verificate. Dreptului fundamental al opiniei publice la informație îi corespunde obligația jurnaliștilor de a comunica și răspândi informații cu respectarea responsabilităților și îndatoririlor prevăzute în cadrul legislației naționale și comunitare, iar protecția libertății de exprimare își găsește prin urmare legitimitate doar când este exercitată cu bună-credință și cu respectarea prevederilor și normelor legale și deontologice, exclusiv în aceste situații ziaristul rămânând la adăpost de răspundere. Este relevant în speță, pentru a se dovedi reaua credință a jurnalistului, faptul că acesta nu a solicitat A. și nici persoanelor menționate în articol, D. și E., un punct de vedere cu privire la cele ce urmau să fie publicate. Jurnalistul a ales însă să ceară, în mod lipsit de imparțialitate, doar opinia reprezentanților Ambasadei Indiei. Lipsa demersurilor de a obține un punct de vedere al celor vizați de gravele acuzații din articol dovedește fără doar și poate reaua-credință a jurnalistului, mai ales dacă se ia în considerare faptul că cele prezentate nu reprezintă un subiect de divertisment, ci au fost încadrate pretențios chiar de jurnalist la categoria "reportaj" sau "anchetă" și au prezentat publicului aspecte de o gravitate de necontestat. Prin urmare, autorul articolului nu s-a asigurat de adevărul, de soliditatea si de fiabilitatea afirmațiilor publicate. Ca atare, cele date publicității nu se pot circumscrie dreptului la liberă exprimare, deoarece, în lipsa oricăror probe că afirmațiile sunt conforme realității, demersul jurnalistic devine unul ilicit și excedează în mod evident protecției oferite de art. 10 din Convenția europeană. (Radio France c. Franța, Pedersen și Baadsgaard c. Danemarca, Alves Costa c. Portugalia, Ivanciuc c. România, Rumyana Ivanova c. Bulgaria, De Diego Nafria c. Spania etc.) Recurenta-reclamantă apreciază că articolul are caracter denigrator și defăimător, deoarece prin el s-a urmărit, în mod manipulativ, în conflict cu etica jurnalistică și cu diligența așteptată în jurnalismul responsabil, sensibilizarea opiniei publice și crearea unui imaginii nefavorabile reclamantei, caz în care libertatea de exprimare se transformă într-un instrument abuziv de încălcare a drepturilor sale. Prin articolul în discuție, sub pretinsa legitimitate a interesului public, s-au săvârșit delicte de presă serioase, incompatibile cu profesia de jurnalist și cu obligațiile și responsabilitățile pârâtului. În plus, CEDO a recunoscut că o distorsionare a realității, operată cu rea-credință, poate uneori să depășească limitele criticii acceptabile, în situațiile în care se adaugă informației factuale prezentate remarci suplimentare ("escrocii", "profitori fără scrupule" etc), supoziții ori insinuări susceptibile să creeze publicului o imagine eronată (cauza Vides Aizsardzbas Klubs c. Letoniei). Înainte de a difuza așa-zisa "știre", jurnalistul B. avea obligația, dar și posibilitatea de a verifica caracterul ei veridic, prin contactarea reprezentanților A., dar nu a făcut-o, neprezentând punctul de vedere al reclamantei în legătură cu chestiunea în discuție, motiv pentru care demersul jurnalistic nu se mai află în sfera de ocrotire a bunei credințe, iar cele publicate de jurnalist rămân niște acuzații nefondate. Buna-credință nu este o prezumție absolută instituită în favoarea jurnaliștilor, iar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului impune o atentă verificare atât a conduitei acestora, cât și a conformării informațiilor răspândite către public prin raportare la o bază factuală precisa, fiabilă și solidă. (Radio France c. Franța, Pedersen și Baadsgaard c. Danemarca, Alves Costa c. Portugalia, Ivanciuc c. România, Rumyana Ivanova c. Bulgaria, De Diego Nafria c. Spania etc). Rezultă clar lipsa bunei-credințe a jurnalistului care nu a respectat prevederile din Codul Deontologic al profesiei, care instituie la art. 2, obligația ziaristului de a da publicității doar informații de a căror veridicitate este sigur, după ce, în prealabil, le-a verificat din cel puțin două surse credibile. Pe cale de consecință, încălcându-se și aplicându-se greșit de către instanța de apel normele de drept naționale și convenționale care reglementează libertatea de exprimare și limitele acesteia, nu s-a constatat, cum ar fi impus-o probele cauzei, existența faptei ilicite, dar și faptul că vinovăția jurnalistului a constat în încălcarea normelor ce reglementează activitatea proprie și în depășirea, cu știință, a limitelor bunei-credințe, prin neadoptarea unei conduite jurnalistice imparțiale, care să permită publicului, printr-o corectă informare asupra unor aspecte ușor verificabile, să aprecieze singur dacă acuzațiile care au fost aduse reclamantei în spațiul media sunt justificate. O altă critică face referire la faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a principiilor jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului privind distincția dintre fapte și judecăți de valoare. În evaluarea proporționalității unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare trebuie să se distingă cu grijă între fapte și judecați de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstrație a exactității lor (De Haes et Gijsels c. Belgiei). Curtea a acceptat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (Feldek c. Slovaciei). Atunci când o declarație echivalează cu o judecată de valoare, proporționalitatea ingerinței depinde de existența sau inexistența unei baze factuale pentru declarația incriminată, deoarece chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă atunci când este total lipsită de orice bază factuală (Jerusalem c. Austriei; Cumpăna și Mazăre c. României; Brasilierc. Franței, Paturel c. Franței). Curtea a recunoscut însă că o distorsionare a realității, operată cu rea credință, poate uneori să depășească limitele criticii acceptabile: o afirmație veridică poate fi dublată de remarci suplimentare, de judecăți de valoare, de supoziții, ori de insinuări susceptibile să creeze o imagine eronată în ochii publicului [Vides Aizsardzibas Klubs c. Letoniei). Sub aspectul calificării afirmațiilor cuprinse în articolul reclamat, se poate constata că afirmațiile jurnalistului reprezintă un melanj de fapte și de judecăți de valoare, între judecăți de valoare și fapte existând în cuprinsul articolului o legătură intrinsecă, judecățile de valoare fiind utilizate pentru a le descrie faptele prezentate. De aceea, judecățile de valoare nu pot fi analizate separat, independent de fapte. Prin urmare, instanța de apel a reținut în mod greșit că expresiile "profitori fără scrupule" și "șmecherii A." reprezintă simple judecăți de valoare, respectiv opinii personale ale intimatului-pârât cu privire la calitățile morale ale membrilor A.. În cadrul probei testimoniale, s-a demonstrat că afirmațiile defăimătoare prezentate în artiicole sunt false, dar instanța de apel, evaluând doar parțial declarațiile martorilor, a reținut în mod greșit faptul că judecățile de valoare pot fi analizate separat, independent de faptele pe care le descriu. Respectivele judecăți de valoare nu sunt însă simple alegații generale, deoarece nu se afirmă în mod simplu doar că cei de la A. sunt profitori fără scrupule și șmecheri, ci se afirmă în mod explicit că au profitat de pe urma Pandemiei Covid-19 și că au fost șmecheri cu scopul de a obține foloase de pe urma acesteia. Aceste afirmații privite în ansamblul lor constituie fapte, nu judecăți de valoare, instanța de apel nefăcând în mod corect dinstincția între acestea. Printr-o ultimă critică, invocând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură stabilite prin art. 264 alin. (1) C. proc. civ., ce prevede că "instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor". Menționează că motivul de recurs se referă la faptul că declarațiile martorilor nu au fost evaluate și valorificate integral de instanța de apel, ci doar parțial, cea mai mare parte a conținutului acestora fiind ignorat și neanalizat în cadrul deciziei apelate. În plus, ele nu au fost examinate raportat la întregul material probator administrat în cauză. La termenul din data de 27.01.2023, în fața Curții de Apel București a fost administrată proba testimonială solicitată de subscrisa constând în audierea martorilor D.-Florin și E.. Din declarațiile celor doi martori audiați la termenul din 27 ianuarie 2023 în fața Curții de Apel București, a reieșit că cele afirmate în articol nu au o minimă bază factuală, demonstrând, astfel, atât existența faptei ilicite, cât și a prejudiciului produs, deoarece publicarea articolului s-a realizat în lipsa oricărei baze factuale, modul în care au fost prezentate afirmațiile denigratoare excedând limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare. Deși instanța de apel a considerat utilă proba testimonială prin raportare la teza probatorie învederată în cuprinsul cererii de chemare în judecată și prin declarațiile lor martorii au demonstrat caracterul fals al afirmațiilor, instanța de apel nu a făcut o analiza punctuală a conținutului celor două depoziții, pe care practic l-a ignorat aproape în totalitate, fără a arăta în motivarea deciziei apelate care este rațiunea pentru care sunt trecute cu vederea informațiile oferite de martori care confirmă inexistența bazei factuale a celor publicate. Instanța s-a aplecat în mod subiectiv doar asupra acelor afirmații ale martorilor pentru care identifică motive minime pentru a le înlătura (pag. 10- paragraful 3 - "A. a fost interzisă de autoritățile indiene pe motiv de pornografie" și "domnul D. este membru marcant al A.") și "omite" să evalueze celelalte aspecte ale declarațiilor lor. Prin evaluarea parțială, minimală și subiectivă a probei testimoniale, instanța de apel a încălcat norma procedurală instituită de lege cu privire la aprecierea probelor, respectiv art. 264 alin. (1) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (5 aprilie 2021), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Speța dedusă judecății presupune soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantei la imagine și reputație (art. 72 alin. (1) și art. 73 alin. (1) din C. civ., art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului), respectiv dreptul pârâtului la liberă exprimare (recunoscut și garantat art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unor restrângeri, ingerințe sau limitări din partea statului, în condițiile art. 75 din C. civ., raportat la art. 8 alin. (2) și respectiv, art. 10 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului. În ceea ce privește circumstanțele factuale, se impune a fi punctat faptul că, prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei, reclamanta a solicitat să se constate caracterul ilicit al afirmațiilor făcute de pârât în articolul publicat, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, precum și să publice hotărârea pe cheltuiala lui, în condiții similare articolului defăimător. Considerând că pârâtul și-a exercitat drepturile fie cu rea-credință, fie cu încălcarea pactelor și convențiilor la care România este parte, reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe instituția răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 și urm. din C. civ., situație în care era necesară verificarea întrunirii cumulative a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Faptele reclamate privesc conținutul articolului "A. s-a agățat de Ambasada Indiei în România. Susține că luptă împotriva COVID", publicat în ediția online a cotidianului C. în data de 28 ianuarie 2021. S-a arătat, privitor la acest articol, că se fac afirmații denigratoare, reclamanta susținând că pârâtul a prezentat-o ca fiind o profitoare de pe urma crizei sanitare Covid-19, acesta afirmând că "apar și escrocii, care s-ar înfrupta și ei puțin din sumele uriașe", că "din panoplia profitorilor fără scrupule nu lipsește nici A." și că "A. a fost interzisă de autoritățile indiene pe motiv de pornografie, iar sediile sigilate de poliție". În raport cu aceste susțineri, ambele instanțe de fond au concluzionat că în cauză nu s-a putut reține existența unei fapte ilicite în sarcina intimatului-pârât, caz în care, nefiind întrunită această premisă esențială în mecanismul antrenării răspunderii civile delictuale, s-a considerat că nu mai este necesară verificarea celorlalte cerințe legale ale acestui tip de răspundere - prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția celui căruia i se impută săvârșirea faptei reclamate. Instanțele de fond au reținut, în esență, faptul că pârâtul nu a săvârșit o faptă ilicită, iar articolul de presă incriminat, prin raportare la conținutul său, intră în sfera de protecție a art. 10 din Convenție și se înscrie în exercițiul normal al dreptului la liberă exprimare, informațiile prezentate de pârât reprezentând abordarea jurnalistică a unei teme de interes general, în transmiterea căreia pârâtul a avut o suficientă bază factuală. Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă se prevalează de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material, anume a prevederilor art. 10 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 30 alin. (1) din Constituția României, art. 70 și art. 75 C. civ.. De asemenea, a invocat incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură stabilite prin art. 264 alin. (1) C. proc. civ. Pretinzând că instanța de apel a apreciat greșit asupra inexistenței faptei ilicite, reținând în mod eronat că prin afirmațiile publicate jurnalistul nu ar fi depășit limitele libertății de exprimare, recurenta-reclamantă a reiterat situația factuală a pricinii, redând în cuprinsul cererii de recurs articolul, cu sublinierea afirmațiilor apreciate de parte ca fiind defăimătoare, arătând că elementele de fapt și probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanța de apel la o altă concluzie, respectiv aceea că, în cadrul articolului, pârâtul a diseminat informații neadevărate și nedovedite la adresa sa, informații care nu au nicio baza factuală și care au fost în mod netemeinic încadrate în categoria judecăților de valoare. Recurenta consideră că faptele imputate au caracter ilicit, că vinovăția pârâtului rezultă din lipsa de veridicitate a informațiilor prezentate și lipsa totală de obiectivitate a demersului jurnalistic, având în vedere că autorul articolului nu s-a asigurat de adevărul și de fiabilitatea afirmațiilor publicate, dând dovadă de rea-credință - fapt ce reiese, în aprecierea părții, din lipsa demersurilor de a obține un punct de vedere al celor vizați de gravele acuzații din articol. Ca atare, cele date publicității nu se pot circumscrie dreptului la liberă exprimare, deoarece, în lipsa oricăror probe că afirmațiile sunt conforme realității, demersul jurnalistic devine unul ilicit și excedează în mod evident protecției oferite de art. 10 din Convenția europeană. Preliminar, se impune precizarea că, în verificarea legalității hotărârii sub aspectul pretins - al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, în faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății, iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză. Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, nefiind permisă instanței de recurs, în analizarea criticilor formulate de titularul cererii de recurs, să facă verificări cu privire la situația de fapt sau reaprecierea probelor cauzei, astfel cum recurenta tinde prin mare parte dintre critici. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanța de apel a identificat și aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene pe baza cărora se impunea soluționarea pretențiilor deduse judecății și a ajuns la concluzia corectă că articolul se sprijină pe activitatea reclamantei expusă pe site-ul său oficial și pe informațiile extrase de pe contul de G. al Ambasadei Indiei, iar intimatul-pârât, în calitate de jurnalist, nu a depășit limitele libertății de exprimare, existând o bază factuală minimă rezonabilă care a stat la baza afirmațiilor și informațiilor transmise în spațiul public de acesta, prezumția de bună credință nefiind răsturnată. Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanța de apel a făcut trimitere la art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, arătând că, deși este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în același timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaște limitări (respectiv, îndatoriri și responsabilități), în așa fel încât, prin exercițiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor și libertăților altor persoane. Tocmai pentru a stabili dacă și în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare și necesitatea respectării, protejării dreptului la imagine și reputație, instanța de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudența Curții de la Strasbourg (contribuția informațiilor la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate și obiectul reportajului, comportamentul anterior al persoanei vizate, modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea lor, conținutul, forma și consecințele publicării), pe care le-a aplicat în mod judicios situației de fapt din speța dedusă judecății. Cu privire la întinderea obligației de probă care îi incumbă autorului articolelor pretins defăimătoare, Înalta Curte reține că, prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, iar, potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. Or, tocmai făcând această distincție între categoria judecăților de valoare în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităților profesionale, morale, personale ale altuia și cea a afirmațiilor factuale ce exprimă acuzații de a fi comis fapte determinate, instanța europeană a arătat în mod explicit că, în măsura în care o persoană exprimă judecăți de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verității celor afirmate, o astfel de obligație fiind imposibilă și împiedicând persoanele să își afirme opinia despre alții (Cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei). Cu alte cuvinte, distincția anterioară este importantă sub aspect probatoriu întrucât, persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăți de valoare nu poate fi solicitată, pentru că, în caz contrar, în cea din urmă situație, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie - însă, cerința ce trebuie verificată în această ipoteză este aceea ca persoana care a făcut afirmația să fi acționat cu bună-credință, altfel spus, să existe o minimă bază factuală a afirmațiilor sale. În speță, evaluând probele administrate în cauză și făcând distincția necesară între imputația factuală și judecățile de valoare, instanța de apel a constatat în mod legal că a existat o bază factuală suficientă. Printr-o altă critică, invocând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură, făcând referire la faptul că declarațiile martorilor nu au fost evaluate și valorificate integral de instanța de apel, ci doar parțial, cea mai mare parte a conținutului acestora fiind ignorat și neanalizat în cadrul deciziei recurate. Prin evaluarea parțială, minimală și subiectivă a probei testimoniale, instanța de apel a încălcat norma procedurală instituită de lege cu privire la aprecierea probelor, respectiv art. 264 alin. (1) C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța a avut în vedere probele administrate în cauză (înscrisuri și declarațiile martorilor D. Florin și E.), care au condus la concluzia că nu au existat urmări, imaginea existentă a reclamantei nefiind afectată prin articolul respectiv. Astfel, instanța de apel a reținut că "ambii martori ascultați în apel au declarat că, în aprecierea lor, "prin publicarea articolului s-a produs un prejudiciu de imagine A.", fără însă a relata împrejurări concrete și relevante pentru a se putea aprecia asupra existenței și gravității prejudiciului la care s-au referit, concluzionând că apelanta-reclamantă nu a făcut dovada afectării reale și grave a acestui drept nepatrimonial, astfel încât să fie necesară intervenția justiției, prin angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât." S-a reținut că informațiile publicate în ediția online a cotidianului C. au avut o bază factuală suficientă și rezonabilă în vederea afirmării unor asemenea informații, nefiind necesară, în acest caz, a se face proba verității celor afirmate. S-a reținut, totodată, că articolul se sprijină pe activitatea reclamantei expusă pe site-ul său oficial și pe informațiile extrase de pe contul de G. al Ambasadei Indiei, iar unele dintre afirmațiile reclamate sunt simple judecăți de valoare, ce cuprind o doză de exagerare permisă într-un demers jurnalistic. Așadar, în contextul prezentat, raportat la elementele de fapt ale pricinii, existența unei baze factuale pe care s-au grefat atât judecățile de valoare (care, prin esența lor, nu se pretează la demonstrarea exactității conținutului), cât și imputarea unor fapte materiale (probate, chiar dacă au în conținut și elemente parțiale de inexactitate) este evidentă, concluzia care s-a impus fiind aceea că limitele libertății de exprimare nu au fost depășite, astfel că nu se justifică reținerea în sarcina intimatului a săvârșirii unei fapte ilicite care să impună o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare. Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit în mod legal faptul că nu există o faptă ilicită săvârșită de către pârât, punând în balanță libertatea de exprimare și dreptul la imagine, analizând detaliat criteriile tasate de jurisprudența CEDO în materia confictului dintre drepturile prevăzute de art. 8 și art. 10 din Convenție, reținând totodată că reclamanta are calitatea de asociație cunoscută publicului și, în aplicarea efectelor deținerii acestei calități, în mod legal, s-a arătat că dreptul de a comunica idei și informații privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentei-reclamante trebuie să primească o interpretare mai puțin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecție mai strictă a dreptului la viață privată. Așa cum însuși recurenta a arătat în cererea de recurs, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri în sensul că adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o faptă pretins ilicită săvârșită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic (cauza Colombani și alții contra Franței, hotărârea din 25 iunie 2002, Cumpănă și Mazăre contra României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, Thoma contra M., hotărârea din 29 martie 2001). Or, în cauză, așa cum în mod corect s-a reținut de către instanța de apel, nu a fost răsturnată prezumția de buna credință a jurnalistului în raport de adevărul afirmațiilor sale, iar, în ceea ce privește scopul demersului jurnalistic, acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâtul îndeplinindu-și îndatorirea de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general. Deși a existat o inexactitate a informației, ea nu a fost total lipsită de bază factuală, ceea ce este relevant în abordarea atitudinii subiective. Recurentul critică în fapt, într-un mod voalat, modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate în cursul judecății. Înalta Curte reține că interpretarea probelor administrate de instanțele de fond este o operațiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele relevante pentru soluționarea cauzei. Totodată, stabilirea chestiunilor de fapt ale procesului aparține judecătorilor fondului cauzei, care încuviințează probele în raport de teza probatorie propusă și de utilitatea lor în dezlegarea aspectelor litigioase. În acest demers, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare, așa cum dispune art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. Față de cele anterior reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a realizat o verificare judicioasă a criticilor formulate prin cererea de apel, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmațiile incriminate, concluzia sa în privința lipsei caracterului ilicit al faptei săvârșite de pârâte fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudență în verificarea limitelor libertății de exprimare. Prin urmare, apar ca fiind nefondate criticile recurentei-reclamante privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva constatării inexistenței faptei ilicite, condiție obligatorie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, astfel că acestea vor fi înlăturate ca neîntemeiate. Așadar, în raport cu toate chestiunile analizate, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a concluzionat, în mod legal, în sensul că intimatul-pârât beneficiază de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și că în cauză nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale pentru atragerea răspunderii civile, neexistând o faptă ilicită săvârșită de către pârât. În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.