ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 694/2023

Ședința publică din data de 9 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea formulată la data de 5 august 2019 sub nr. x/2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat în contradictoriu cu pârâtul A. să constatate existența calității de colaborator al Securității.

Prin sentința nr. 989 pronunțată la 17 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A. și a constatat calitatea pârâtului de colaborator al Securității.

Împotriva sentinței nr. 989 pronunțată la 17 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică.

Recurentul pârât a prezentat pe larg istoricul speței și legislația incidentă, aducând următoarele critici hotărârii recurate:

- sentința este nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii și se impune a fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., întrucât există contradicție între afirmațiile din considerente, în sensul că motivarea soluției este superficială neanalizându-se în întregime apărările pârâtului.

- Hotărârea nr. 989/17.12.2019 pronunțată de Curtea de Apel București este nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008.

Sub acest aspect susține că, încă din anul 1983, A. a fost urmarit de securitate fiind suspectat de legături cu cetățeni străini. În concret, din rapoartele Lt. col B. rezultă că acesta a fost informat periodic de către sectoristul din zona unde locuia pârâtul, numitul C. - lucrător de militie, despre activitatea cotidiana a reclamantului. În actele existente în dosarul depus de CNSAS exista datele cu privire la faptul ca numitul A., în perioada aprilie- iulie 1984 a fost abordat în mod repetat de lucrători ai militiei și/sau securității care i-au reproșat faptul ca are legături cu cetățeni sârbi, fiind posesor al unui permis de mic trafic de frontieră. Cu toate ca a negat de fiecare data vehement ca ar avea astfel de legături, A. era sistematic amenințat ca va fi urmărit pentru legături cu cetățeni străini.

In cele din urma pârâtul a cedat presiunilor si a relatat organelor de Securitate ca are prieteni străini, însă nu cetățeni sârbi, ci 2 cetățeni sirieni si un cetățean iordanian. În declarația din data de 23.07.1984 a relatat pe larg cum a cunoscut cetățenii străini respectivi si ce legaturi a avut cu ei.

Arată că interpretarea dată de prima instanță este rezultatul încălcării și aplicării reșite a prevederilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât a reținut în mod greșit că pârâtul nu a susținut cu nicio proba apărarea sa.

Sub acest aspect arată că a propus instantei de judecata prin întâmpinarea depusă încuviințarea probei testimoniale, însă, întrucât dosarul s-a judecat la primul termen, prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la niciuna din probele propuse de pârât și nu a administrat nicio proba in cauza, judecând dosarul exclusiv pe probele depuse de reclamantă.

Mai mult, instanta de fond trebuia sa uzeze de toate mijloacele procedurale pentru stabilirea adevărului, inclusiv de identificarea si audierea colonelului B..

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, prin raportare la criticile formulate, la apărările intimatului și la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăți, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârât este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru motivele arătate în continuare:

În prealabil, Înalta Curte constată că, deși recurentul - pârât a încadrat recursul doar în cazurile de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., ce vizează nemotivarea, interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, o parte din criticile expuse în cuprinsul cererii se subsumează cazului de casare reglementat de pct. 5 din același articol, urmând a fi analizate și din această perspectivă, întrucât acest motiv are în vedere pronunțarea hotărârii cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Se constată, astfel că, în cadrul criticilor, recurentul a invocat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra probei testimoniale, reținând în cuprinsul motivării faptul că pârâtul nu a "susținut nici o probă în apărarea sa".

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1 - 4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Astfel, instanța de control judiciar, analizând critica de nelegalitate invocată de recurentul - pârât, referitoare la neadministrarea în cauză a probei testimoniale, apreciază că este nefondată.

Analizând hotărârea recurată sub acest aspect, raportat la actele și lucrările dosarului de fond, Înalta Curte constată că prin încheierea de amânare a pronunțării, ce face parte integrantă din hotărâre, prima instanță, respingând proba testimonială solicitată, a arătat că pârâtul nu a indicat numele martorului și nici nu a indicat teza probatorie susținută pentru administrarea acestei probe, reținând deopotrivă că inutilitatea probei derivă și din considerentul că situația de fapt rezultă din înscrisurile depuse la dosar, cauza putând fi soluționată în baza acestora. Mai mult, proba testimonială nu este necesară în acest caz, în condițiile în care există înscrisurile depuse la dosar ce nu au fost contestate de către pârât.

Potrivit art. 258 C. proc. civ., instanța poate încuviința probele propuse de părți numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 255 C. proc. civ., respectiv să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului, iar art. 22 din același act normativ prevede că judecătorul va putea să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare. Prin urmare, judecătorul cauzei nu are obligația de a încuviința toate probele propuse de părți, ci are posibilitatea de a selecta, dintre mijloacele de probă propuse, pe acelea care ar putea fi utile și concludente în cauză, ținând cont și de posibilitatea concretă a administrării lor ori de probele care au fost deja administrate.

Înalta Curte nu-și poate însuși critica recurentului în sensul că instanța a respins lapidar proba solicitată, judecătorul fondului aplicând în mod corect dispozițiile art. 255 și art. 258 C. proc. civ.

Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 264 C. proc. civ. ce prevăd că " (1) Instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor.

(2) În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare."

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în fond.

Referitor la motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea dată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că nu se confirmă, pentru următoarele motive:

Potrivit art. 425 alin. (1) C. proc. civ., considerentele hotărârii judecătorești trebuie să conțină arătarea obiectului cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Deși hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă împrejurările de fapt și motivele de drept care au format convingerea instanței, referindu-se la toate acestea, nu însemnă însă că instanța va trebui să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți pentru susținerea pretențiilor si apărărilor pe care le-au formulat, instanța fiind îndreptățită să grupeze aceste argumente pentru a le răspunde în cuprinsul unui considerent comun.

Instanța a arătat în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și a demonstrat aplicarea dispozițiilor legale incidente.

Hotărârea judecătorească corespunde exigențelor textului, considerentele acesteia fiind în măsură să răspundă comandamentelor logicii, sunt clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probele incontestabile administrate în cauză, coroborate între ele și menite a impune soluția adoptată.

O componentă importantă a principiului asigurării preeminenței dreptului este dreptul la un proces echitabil prev. de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. La rândul său, conținutul dreptului la un proces echitabil consistă într-o sumă de principii, cele mai importante fiind: egalitatea armelor, respectarea contradictorialității -în special în administrarea probelor, motivarea deciziilor.

Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești își are izvorul în dreptul oricărei părți, în cadrul unei proceduri, să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale, combinat cu dreptul părților, recunoscut de CEDO, ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv, iar obligația de motivare a hotărârilor este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea celorlalte drepturi procesuale. Din această perspectivă, CEDO a statuat în mod constant că o motivare adecvată este atunci când judecătorul național a răspuns într-o manieră suficientă și explicită argumentelor părților litigiului.

În speță, raportat la considerentele mai sus expuse, instanța de fond a realizat o motivare adecvată, cu indicarea și coroborarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, respectiv art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, dreptul la viața privată prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, dreptul la libertatea cuvântului prevăzut de art. 28 din Constituția României din 1965 coroborat cu art. 19 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice.

Înalta Curte apreciază că este exclusiv formală susținerea recurentului conform căreia sentința ar cuprinde motive contradictorii, atâta timp cât acestea nu sunt în mod explicit arătate.

De asemenea, ICCJ constată că nu este deloc argumentată susținerea recurentului potrivit căreia stabilirea adevărului în cauză depinde de "identificarea și audierea colonelului B.."

Nici motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, nu poate fi reținut de către instanța de control judiciar, în considerarea faptului că sentința recurată reflectă aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că O.U.G. nr. 24/2008 instituie condamnarea regimului totalitar comunist, prin deconspirarea foștilor lucrători de securitate și a colaboratorilor acesteia, ca o componentă importantă a perturbării regimului menționat.

Dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 au în vedere atitudinile și activitățile potrivnice regimului totalitar comunist, respectiv cele apreciate ca atare de către acest regim, întrucât caracterul abuziv al acestuia s-a manifestat, în principal, tocmai prin considerarea ca potrivnice și combaterea anumitor acțiuni firești într-o societate normală, democratică.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că informațiile oferite de acesta prin nota informativă din 30 octombrie 1984 fac parte din activitățile considerate potrivnice regimului comunist totalitar .

Totodată, contrar susținerilor din recurs, trebuie avut în vedere și faptul că organul de securitate a considerat informațiile comunicate de către pârât ca fiind relevante, întrucât pe baza acestora ofițerul de Securitate a trasat ca sarcină urmărirea, în privința persoanelor exemplificate de sursă (dosarul instanței de fond).

Astfel, instanța de fond a reținut că pârâtul a furnizat informații Securității, care se referă la activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist (angajamentul luat de a colabora cu organele Securității sub numele de "D." și nota informativă din data de 30.10.1984 furnizată de pârât cu numele conspirativ), fiind prin urmare îndeplinită prima condiție impusă de dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 și că, menționarea unor nemulțumiri existente pe fondul lipsei alimentelor și trecerea ilegală a frontierei conduce la îndeplinirea celei de-a doua condiție prevăzută de dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 în sensul de a fi vizată îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, și anume prin informațiile furnizate organelor Securității, a adus atingere dreptului la viață privată și la libertatea cuvântului.

Prin urmare, din actele și lucrările dosarului rezultă întrunirea cerințelor instituite prin actul normativ O.U.G. nr. 24/2008, prima instanță, constatând în mod corect că, prin activitatea desfășurată, recurentul-pârât a îngrădit exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Recurentul-pârât a încercat să acrediteze ideea că a dat informațiile organelor de securitate, întrucât era urmărit și hărțuit de către acestea.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată, că, în speță, acțiunile întreprinse de către pârât se încadrează în categoria activităților care au avut drept urmare îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului stipulate de Constituția României de la acea dată, precum și de normele internaționale la care România era parte.

Astfel, înscrisurile depuse la dosarul primei instanțe, demonstrează, cu prisosință, că acțiunile întreprinse de către pârât, pot fi încadrate în prevederile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, îngrădind dreptul la viața privată, prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și dreptul la libertatea de exprimare și a opiniilor, prevăzut de art. 28 din Constituția României din 1965 și art. 19 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. protejat normativ și în perioada anterioară anului 1989.

Simpla relatare a unor informații cu caracter personal referitoare la o persoană care ulterior era urmărită de Securitate pentru motive care nu aveau legătură cu apărarea intereselor naționale, ci erau legate de interesele politice ale regimului comunist, constituia o încălcare a dreptului la viață privată, prevăzut de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice.

Prin urmare, toate informațiile furnizate care au concurat la încălcarea/îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale sau au urmărit să o facă, conduc la constatarea calității de colaborator, în sensul prevăzut de dispozițiile legale anterior enunțate.

În acord cu instanța de fond și instanța de control judiciar reține că, din perspectiva definiției conținute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, încălcarea dreptului la viață privată s-a produs în momentul în care Securitatea, prin intermediul informațiilor furnizatre de către recurentului-pârât, a pătruns în intimitatea persoanelor urmărite, fără cunoștința și fără acordul acestora, prelucrând informații privitoare la opiniile, intențiile, preocupările, anturajul și viața acestora de zi cu zi, ce ajungeau să fie cunoscute, în amănunt, de către o autoritate represivă a fostului regim.

Înalta Curte apreciază că furnizarea informațiilor către organele de securitate au expus persoanele în cauză unor consecințe negative, respectiv supravegherea lor și, drept urmare, încălcarea dreptului la viața privată, consacrat legislativ în art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, fiind astfel îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru a se constata calitatea recurentului-pârât de colaborator al Securității.

Justificarea recurentului, în sensul că a fost obligat să ofere aceste informații nu poate fi reținută, având în vedere scopul reglementării aduse prin O.U.G. nr. 24/2008, voința leguitorului fiind de a califica ca fiind colaborator al Securității și persoana care, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului, din formularea art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, reieșind concluzia că este suficient ca, prin informațiile furnizate să se producă o îngrădire a drepturilor și libertăților fundamentale, încălcarea dreptului la viața privată realizându-se prin simplul fapt că se obțineau ori se prelucrau informații legate de viața personală și familială, sau de convingerile unei persoane.

Trebuie precizat că, situațiile de excepție în care furnizarea de informații nu trebuie considerată activitate de colaborare cu Securitatea sunt numai cele prevăzute expres de art. 2 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008, respectiv "persoana care a furnizat informații cuprinse în declarații, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul anchetei și procesului, în stare de libertate, de reținere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată și condamnată, nu este considerată colaborator al Securității, potrivit prezentei definiții, iar actele și documentele care consemnau aceste informații sunt considerate parte a propriului dosar".

Aceste dispoziții sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse și la alte situații de fapt ce nu se circumscriu direct normei legale. Astfel, legiuitorul a reglementat expres acele ipoteze în care se poate presupune că informațiile oferite de o persoană au fost date sub imperiul unei presiuni morale determinate de starea în care aceasta se afla: în timpul unei anchete penale, a unui proces penal, în stare de reținere sau de arestare. Or, în cauza de față, recurentul-pârât nu a fost judecat și condamnat pentru motive politice, nefiind îndeplinită situația premisă prevăzută de textul legal anterior citat. Totodată, atitudinea pârâtului, ulterioară asumării angajamentului de colaborare, nu are caracter exonerator, neputând înlătura acțiunile anterioare ale acestuia de oferire de informații organelor Securității.

În concret, prin modul în care este reglementat textul art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 se constată că acesta se referă la înscrisuri care atestă furnizarea de informații Securității și, prin urmare, în constatarea calității de colaborator al securității, în mod legal și temeinic, judecătorul fondului a apreciat că nu se pot reține cauzele de exonerare de răspundere, invocate de pârât, că ar fi fost constrâns, acestea fiind strict reglementate.

Înalta Curte constată că este îndeplinită condiția referitoare la vizarea îngrădirii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din cuprinsul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât recurentul-pârât putea și trebuia să conștientizeze că, prin furnizarea informațiilor, asupra persoanelor denunțate exista riscul de a se desfășura acțiuni de represalii din partea organelor statale.

Într-adevăr, informațiile furnizate de către recurentul-pârât au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, având în vedere că furnizarea informațiilor indicate anterior era de natură să determine urmărirea și intimidarea persoanelor la care se refereau, inclusiv stocarea de date personale ale acestora pe o perioadă lungă de timp, date care privesc domeniile cele mai intime ale activității, orientării ori convingerii acestor persoane, domenii în care orice imixtiune a publicului sau autorităților constituie, în orice societate civilizată, o depășire ilicită a barierelor naturale ale sinelui, iar prin acestea, îngrădirea dreptului la libertatea conștiinței și a religiei prevăzut de art. 30 din Constituția României din 1965 coroborat cu art. 18 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, precum și a dreptului la viață privată prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a apreciat în mod corect starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu respectarea normelor de procedură, dar și cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriului administrat.

Prin urmare, susținerile și criticile recurentului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, nesusceptibilă de reformare în calea de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul A., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 989 din 17 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 09 februarie 2023.