ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5883/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 25.02.2020, reclamanta A. S.R.L. prin Lichidator Judiciar B. și C., a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și Unitatea Militară 02547 București anularea tuturor actelor emise de către pârâți privind refuzul de a emite autorizația de desființare aferentă construcțiilor demontabile, (respectiv manejul format din structura metalică, grajduri de cai alipite, pereți, acoperiș, boxe pentru cai, mantinela interioara de protecție, instalație iluminat, nisip special cu material textil si alte elemente accesorii) proprietatea debitoarei și aflate pe terenul ce a constituit obiectul Contractului de Concesiune nr. x/09.11.2005 încheiat cu A. S.R.L., precum și a actului nr. A937 emis la data de 06.02.2020 de către Unitatea Militară 02547 București, cu consecința obligării paraților la eliberarea autorizației de desființare aferenta construcțiilor demontabile, (respectiv manejul format din structura metalica, grajduri de cai alipite, pereți, acoperiș, boxe pentru cai, mantinela interioara de protecție, instalație iluminat, nisip special cu material textil si alte elemente accesorii) proprietatea debitoarei si aflate pe terenul ce a constituit obiectul Contractului de Concesiune nr. x/09.11.2005 încheiat cu A. S.R.L.. Pârâtul Ministerul Apărării Naționale a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată. A invocat excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu a Unității Militare 02547 București, întrucât această structură din cadrul ministerului nu are personalitate juridică și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, având în vedere că dispozițiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 774 din 18 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu a pârâtei UM 02547 București; s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii; a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidatori judiciari B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale în reprezentarea UM 02547 București, și UM 02547 București.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 774 din 18 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar în consorțiu format din B. și C. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a susținut că în speță, sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv sentința recurată nu cuprinde o analiza a întregului probatoriul administrat, motivele pentru care au fost înlăturate unele probele administrate si nici motivele de fapt si de drept avute in vedere de către prima instanța cu ocazia soluționării prezentei cereri. Or, având in vedere faptul ca prima instanța nu a analizat întreg probatoriul administrat in cauza, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale in cauza, nu a evocat normele substanțiale, procedurile incidente si aplicarea lor in speța, si nici nu a arătat motivul pentru care a procedat la înlăturarea probelor, soluția exprimata prin dispozitiv ramane nesustinuta si pur formala, nefiind corolarul motivelor ce o preced. În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, în opinia primei instanțe, nu se poate proceda la analiza refuzului emiterii autorizației de demolare/desființare întrucât reclamanta nu ar justifica un titlu de proprietate asupra construcțiilor. Cu toate acestea, contrar aspectelor reținute prin hotărârea atacata, in speța, in data de 09.11.2005 intre Ministerul Apărării Naționale prin Unitatea Militară 02547 București, in calitate de concedent si societatea A. S.R.L., in calitate de concesionar, s-a încheiat Contractul de concesiune nr. x având ca obiect imobilul 1147 Otopeni (parțial) format din cinci construcții si terenul aferent cu suprafața construita de 672,21 mp si suprafața totala a terenului (inclusiv construcțiile) de 26.550 mp, aflat in domeniul public al Statului si in administrarea Ministerului Apărării Naționale. Făcând referire la prevederile contractuale, a susținut că bunurile de retur sunt "investițiile realizate conform ofertei acceptate". Cu alte cuvinte, pentru orice lucrare suplimentara care depășește valoarea ofertată, societatea debitore A. S.R.L. trebuie sa fie despăgubită, in caz contrar, bunurile de preluare revenind in patrimoniul acesteia. Or, contrar aspectelor reținute de către prima instanța, actuala intimata nu a procedat la achitarea contravalorii bunurilor de preluare si pe cale de consecința aceste bunuri revin recurentei, in temeiul contractului de concesiune. Mai mult, analizând considerentele hotărârii recurate, se observă că prima instanța a restrâns in mod nejustificat aplicabilitatea dispozițiilor art. 8 din Legea 50/1991. Invocând dispozițiile art. 15 din Ordinul nr. 839 din 12 octombrie 2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, a arătat că în speța Autorizația de construire speciala nr. A5776 din data de 22.06.2007 a fost emisa de către actuala intimata. Astfel, contrar aspectelor reținute de către prima instanța, aplicând principiul simetriei, recurenta a apreciat ca este mai mult decât evident faptul ca tot actuala intimata avea obligația de a emite si autorizația de ridicare a bunurilor demontabile in temeiul dispozițiilor art. 8 si următoarele din Legea 50/1991 precum si in temeiul Ordinului nr. 839 din 12 octombrie 2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții. De asemenea, trebuie avute in vedere dispozițiile art. 9 alin. (2) din Contractul de cesiune nr. A8198. Așadar părțile au convenit in mod expres in cuprinsul convenției antementionate ca bunurile proprii utilizate de concesionar in exploatarea bunului concesionat, vor reveni acestuia din urma la încetarea contractului. Totodată, părțile au convenit si ca bunurile de preluare sa revină concesionarului in eventualitatea in care concedentul nu isi manifesta intenția expresa de a prelua aceste bunuri ori in eventualitatea in care deși si-a manifestat aceasta intenție, nu a procedat la achitarea integrala a contravalorii bunurilor. Per a contrario, bunurile de preluare nu revin de drept concedentului, ci numai in măsura in care aceste isi manifesta in mod expres intenția de a prelua aceste bunuri si achita contravaloarea bunurilor. Ori, actuala intimata nu a procedat la achitarea contravalorii bunurilor de preluare (condiție impusa in mod expres de contract) pentru ca acestea sa ramana in patrimoniul concedentului, aspect ce nu poate conduce decât la concluzia conform căreia bunurile de preluare revin concesionarului, in speța A. S.R.L.. În speța dedusa judecății, este vorba despre situația existentei unor bunuri proprii ale societății A. S.R.L. pe care aceasta le-a folosit în derularea concesiunii, bunuri reținute fără drept de către Unitatea Militară 02547 București si asupra cărora refuza in mod nejustificat si nelegal sa emită autorizația de desființare a acestora in vederea conservării patrimoniului debitoarei. A mai arătat recurenta că mai retine prima instanța in considerentele hotărârii recurate faptul ca " (...) apărările reclamantei referitoare la investitiile suplimentare realizate nu pot fi reținute, atâta timp cat demolarea/desființarea solicitata prin emiterea autorizației privește construcțiile in ansamblul lor si nu eventuale parti din acestea." Contrar acestor aspecte, recurenta a susținut că bunurile de preluare proprietatea reclamantei sunt bunuri demontabile ce necesita o autorizare prealabila din partea actualelor intimate pentru a putea fi preluate precum si faptul ca ridicarea acestor bunuri se impune pentru restabilirea situației de fapt ca efect al încetării contractului. În fine, în opinia sa, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 32 din Legea 219/25.11.1998 conform cărora "Relațiile contractuale dintre concedent și concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii, respectiv pe realizarea unei posibile egalități între avantajele care îi sunt acordate concesionarului și sarcinile care îi sunt impuse. Or, refuzul actualelor intimate de a emite autorizația de ridicare a bunurilor demontabile ce aparțin recurentei este netemeinic si nelegal întrucât: prin acesta s-a adus atingere dispozițiilor contractuale intrucat acest refuz echivalează cu o modificare unilaterala a contractului, fapt ce contravine dispozițiilor art. 8 din Contractul de concesiune conform cărora "Concedentul nu are dreptul sa modifice in mod unilateral contractul de concesiune, in afara de cazurile prevăzute expres de lege."; prin acesta s-a adus atingere echilibrului financiar al concesiunii intrucat prin refuzul de a emite autorizația de ridicare a bunurilor, sarcinile concesionarului, in speța subscrisei, impuse prin contract si agreate de ambele parti devin extrem de oneroase prin raportare la avantajele oferite.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate de recurenta-reclamantă. În esență, a susținut că reclamanta urmărește să supună instanței de contencios administrativ, pe calea unei analize de legalitate a refuzului de emiterea autorizației de desființare construcții, diferendele juridice dintre părți referitoare la interpretarea și executarea unui contract. Or, calificarea bunurilor conform contractului de concesiune nr. x/09.11.2005 se bucură de puterea lucrului judecat, întrucât a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 Tribunalul București, sentința nr. 873/01.07.2020, definitivă prin nerecurare. Reclamanta a formulat aceleași pretenții în dosarul nr. x/2020, Tribunalul București respingând acțiunea ca inadmisibilă, prin sentința nr. 2016/2021, instanța reținând puterea lucrului judecat în baza sentinței nr. 873/2020.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimat, reiterând, în esență argumentele prezentate prin cererea de recurs.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 7 decembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante În fapt, între A. S.R.L., în calitate de concesionar, și Ministerul Apărării Naționale, în calitate de concedent, a intervenit contractul de concesiune nr. x/09.11.2005 având ca obiect "imobilul 1147 Otopeni (parțial)" constând în 5 construcții și terenul aferent. Potrivit art. 9 alin. (2) din contract, la încetarea din orice cauză a contractului, bunurile de retur menționate la art. 1 alin. (3), lit. a), printre care se numără și construcțiile, revin de plin drept, gratuit și libere de orice sarcini concedentului. În urma încetării contractului, reclamanta în calitate de concesionar a solicitat pârâtului în calitate de autoritate competentă în ceea ce privește autorizarea construirii/desființării construcțiilor cu caracter militar, emiterea unei autorizații de desființare a construcțiilor aflate pe terenul ce constituie obiectul contractului de concesiune de mai sus, cerere în raport de care a fost emisă adresa nr. x/27.11.2019 prin care s-a dispus refuzul emiterii autorizației solicitate cu motivare că bunurile imobile în raport de care s-a solicitat emiterea autorizației de desființare aparțin pârâtei și nu reclamantei. În acest context factual, reclamanta A. S.R.L. prin Lichidator Judiciar B. și C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și Unitatea Militară 02547 București anularea tuturor actelor emise de către pârâți privind refuzul de a emite autorizația de desființare aferentă construcțiilor demontabile, (respectiv manejul format din structura metalică, grajduri de cai alipite, pereți, acoperiș, boxe pentru cai, mantinela interioara de protecție, instalație iluminat, nisip special cu material textil si alte elemente accesorii) proprietatea debitoarei și aflate pe terenul ce a constituit obiectul Contractului de Concesiune nr. x/09.11.2005 încheiat cu A. S.R.L., precum și a actului nr. A937 emis la data de 06.02.2020 de către Unitatea Militară 02547 București, cu consecința obligării paraților la eliberarea autorizației de desființare aferenta construcțiilor demontabile, (respectiv manejul format din structura metalica, grajduri de cai alipite, pereți, acoperiș, boxe pentru cai, mantinela interioara de protecție, instalație iluminat, nisip special cu material textil si alte elemente accesorii) proprietatea debitoarei si aflate pe terenul ce a constituit obiectul Contractului de Concesiune nr. x/09.11.2005 încheiat cu A. S.R.L.. Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamanta formulând critici din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile care se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., formulate de recurentă cu privire la faptul că sentința nu cuprinde o analiza a întregului probatoriul administrat, motivele pentru care au fost înlăturate unele probe administrate si nici motivele de fapt si de drept avute în vedere de către prima instanța cu ocazia soluționării acțiunii. Astfel, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nici incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută în cauză. Înalta Curte amintește că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Astfel, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut că prin acțiunea ce formează obiectul prezentului demers judiciar, reclamanta urmărește să supună instanței de contencios administrativ, pe calea unei analize de legalitate a refuzului de emitere a autorizației de desființare construcții, diferendele juridice dintre părți referitoare la interpretarea și executarea unui contract. Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, făcând referire la prevederile contractuale, că bunurile de retur sunt "investițiile realizate conform ofertei acceptate". Cu alte cuvinte, pentru orice lucrare suplimentara care depășește valoarea ofertată, societatea debitore A. S.R.L. trebuie sa fie despăgubită, în caz contrar, bunurile de preluare revenind in patrimoniul acesteia, iar, contrar aspectelor reținute de către prima instanța, actuala intimata nu a procedat la achitarea contravalorii bunurilor de preluare si pe cale de consecința aceste bunuri revin recurentei, in temeiul contractului de concesiune, precum și faptul că din considerentele hotărârii recurate, se observă că prima instanța a restrâns in mod nejustificat aplicabilitatea dispozițiilor art. 8 din Legea 50/1991, critici care vor fi analizate în mod unitar și li se vor răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. Astfel, se reține că potrivit art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale; de asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că obiectul acțiunii în contencios administrativ este reprezentat de analiza legalității unui act administrativ tipic sau asimilat, emis în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public, analiză care trebuie raportată printre altele la motivele avute în vedere de către autoritate la emiterea respectivului act administrativ. În cadrul acestei analize, prima instanță a constatat în mod corect că prin răspunsul emis de către pârâta UM 02547 prin adresa nr. x/27.11.2019, singurul argument invocat în refuzul emiterii autorizației de desființare este cel referitor la faptul că bunul a cărei desființare se solicită se află în proprietatea sa. Cu alte cuvinte, pârâta refuză emiterea autorizației de desființare a construcției, apreciind faptul că reclamanta nu este proprietara construcției a cărei desființare se solicită, sens în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege referitoare la emiterea actului de autoritate reprezentat de autorizația de construire/desființare. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, autorizația de desființare se emite în aceleași condiții ca și autorizația de construire, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice și ale regulamentelor aferente acestora, potrivit legii, cu excepțiile prevăzute la art. 11, art. 2 alin. (1) din Legea 50/1991 prevăzând că autorizația de construire constituie actul final de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcții corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea și postutilizarea construcțiilor. Totodată, conform art. 7 alin. (1), lit. b) din Legea 50/1991, Autorizația de construire se emite pentru executarea lucrărilor de bază și a celor aferente organizării executării lucrărilor, în cel mult 30 de zile de la data depunerii documentației pentru autorizarea executării lucrărilor de construcții, care cuprinde dovada, în copie conformă cu originalul, a titlului asupra imobilului, teren și/sau construcții și, după caz, extrasul de plan cadastral actualizat la zi și extrasul de carte funciară de informare actualizat la zi, în cazul în care legea nu dispune altfel. Din aceste dispoziții legale faptul că una dintre condițiile esențiale pentru a se putea emite autorizația de construire/desființare este cea referitoare la deținerea de către cel care solicită emiterea autorizației a unui titlu asupra imobilului, în speță asupra construcției ce se solicită a fi demolată. Prin urmare, în acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte reține că în lipsa unui astfel de titlu, analiza refuzului emiterii autorizației pe calea contenciosului administrativ nu se poate transforma într-o acțiune în revendicare sau în răspundere contractuală sau delictuală, astfel cum intenționează reclamanta din prezenta cauză, un raționament contrar conducând la situația în care, dacă un terț invocă un drept real asupra imobilului față de care se solicită emiterea autorizației de construire/desființare, analiza legalității actului administrativ s-ar transforma într-o acțiune în revendicare/răspundere contractuală, ceea ce nu poate fi acceptat. Pe de altă parte, reclamanta nu are în vedere faptul că o eventuală desființare/demolare a construcțiilor în discuție nu echivalează în mod automat cu dobândirea dreptului de proprietate asupra materialelor rezultate în urma desființării/demolării, în lipsa unui acord din partea pârâtei, respectiv în lipsa unei hotărâri judecătorești pe dreptul comun care să stabilească faptul că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției sau asupra unor elemente ale acesteia, în baza contractului intervenit între părți. De asemenea, exclusiv prin prisma analizei de legalitate a refuzului pârâtei de emitere a autorizației de desființare, instanța observă faptul că, potrivit art. 9 alin. (2) din contractul de concesiune nr. x/09.11.2005, bunurile de retur menționate la art. 1 alin. (3), lit. a) din contract, printre care se numără și construcțiile, sunt repartizate concedentului la încetarea contractului, "de plin drept, gratuit și libere de orice sarcini", motiv pentru care aprecierea pârâtei în sensul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se poate elibera autorizația de desființare cu privire la respectivele construcții este una legală și temeinică. Totodată, apărările recurentei-reclamante referitoare la investițiile suplimentare realizate nu pot fi reținute, atâta timp cât demolarea/desființarea solicitată prin emiterea autorizației privește construcțiile în ansamblul lor și nu eventuale părți din acestea. Prin urmare, în raport de situația litigioasă dintre părți, respectiv rezultatul demersurilor judiciare urmate de către recurenta-reclamantă până la acest moment, în mod corect a concluzionat judecătorul fondului că nu se poate reține o nelegalitate a refuzului pârâtei de emitere a autorizației de desființare a construcțiilor apreciat a fi dobândite prin contractul intervenit între părți. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.