ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1743/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 15.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și S.C. C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: - să constate nulitatea absolută parțială a Contractului de Vânzare Cumpărare autentificat de BNP Asociați D. și E. sub nr. x din 3 mai 2012 în ceea ce privește vânzarea de către pârâtul B. pârâtei S.C. C. a spațiilor aflate la demisolul imobilului situat în București str. x, sector 1 (fost cu adresa poștală în str. x, sector 1), respectiv, camera centrală termică, camere rezervor combustibil centrală termică, spălătorie, 2 camere de protecție (rezervă), cu care a fost înzestrata clădirea pentru cazul de mobilizare, WC de serviciu, beci (pivniță), casa scării și holurile de acces la toate aceste spații comune, aflate în coproprietate forțată situate la nivelul demisolului, astfel cum acestea au fost identificate prin planul subsolului Anexa la Autorizația de construire nr. 103 D din 07 octombrie 1937 eliberată de Primăria Sectorului 1 Galben foștilor proprietari ai imobilului F. și G.; - obligarea pârâtei S.C. C. la desființarea tuturor lucrărilor edificate la demisolul imobilului situat în București str. x, sector 1 (fost cu adresa poștală în str. x, sector 1) prin care a modificat configurația inițiala a demisolului, precum și destinația spațiilor menționate la pct. 1 al cererii de chemare în judecată, astfel cum acestea au fost prevăzute în Planul subsolului Anexa la Autorizația de construire nr. 103 D din 07 octombrie 1937 eliberată de Primăria Sectorului 1 Galben foștilor proprietari ai imobilului F. și G. iar, în caz de refuz, autorizarea reclamantei să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtei S.C. C..; - obligarea pârâtei S.C C. S.A să îi permită accesul și folosința, conform destinației, a tuturor spațiilor aflate în coproprietate forțată, situate la demisolul imobilului din București str. x, sector 1 (fost cu adresa poștală în str. x, sector 1) astfel cum acestea au fost identificate prin capătul 1 și 2 al cererii de chemare în judecată; - obligarea pârâtei S.C. C. S.A la desființarea gardului edificat pe terenul imobilului situat în București str. x, sector 1 (fost cu adresa poștală în str. x, sector 1), pe latura dinspre strada x, gard prin care pârâta a acaparat, la imobilul proprietatea sa exclusivă din str. x, o parte a curții comune, precum și a terenului aferent fostului garaj cu intrarea din str. x, garaj demolat de către pârâtă, iar, în caz de refuz, autorizarea reclamantei să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtei S.C. C.; - obligarea pârâtei S.C. C. S.A să îi permită accesul și folosința, conform destinației, asupra întregului teren aferent curții comune aflată în coproprietate forțată, pe latura dinspre strada x, inclusiv a terenului aferent fostului garaj cu intrarea din str. x, garaj demolat de către pârâtă, teren care este în coproprietate forțată, precum și a restului de teren acaparat de către aceasta pârâtă la imobilul proprietatea sa exclusiva din str. x ca urmare a edificării gardului menționat la pct. 4 a cererii. - Rectificarea documentației cadastrale și a înscrierii în Cartea Funciara nr. x a Mun. București, nr. Cadastral Vechi x a "apartamentului" situat la demisolul imobilului din București str. x, sector 1 (fost cu adresa poștala în str. x, sector 1) în sensul corectării destinației spatiilor aflate la demisolul imobilului susmenționat, astfel cum acestea au fost prevăzute în Planul subsolului Anexa la Autorizația de construire nr. 103 D din 07 octombrie 1937 eliberata de Primăria Sectorului 1 Galben foștilor proprietari ai imobilului F. și G. și radierea dreptului de proprietate exclusivă a pârâtei S.C. C. S.A asupra acestor spații.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1854/03.12.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea conexă formulată în contradictoriu cu pârâtul B., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererile conexe, formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca fiind formulate de către o persoană fără calitate procesuală activă. A obligat reclamanta la plata sumei de 7.247, RON către pârâtul B., reprezentând cheltuieli de judecată și la plata sumei de 18.857,65 RON către pârâta C., reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1719/A din 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți H., I., J., K., împotriva sentinței civile nr. 1854/03.12.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-pârâți B., și S.C. C., ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1719/A din 16 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții H., I., J. și K.. După expunerea istoricului litigiului, recurenții au formulat următoarele critici, expuse rezumativ în prezenta decizie: - Omisiunea instanței de apel de a soluționa motivul de apel referitor la nelegala obligare a reclamanților la plata integrală a cheltuielilor de judecată către pârâți, în condițiile în care o parte dintre cererile deduse judecății pe cale principală și reconvențională au fost disjunse; - Neaplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. onorariilor vădit disproporționate; - În mod eronat și printr-o motivare străină de natura pricinii, curtea de apel arată că motivele de nulitate invocate de recurenți ar consta în încălcarea regulilor coproprietății, deși în realitate ceea ce se invocă este încălcarea regulilor aplicabile coproprietății forțate; - Instanța de apel a statuat că autoarea recurenților nu a păstrat niciun drept asupra spațiilor la care se referă contractul a cărui nulitate se invocă, actul de partaj încheiat la 23.06.2006 fiind în această privință neechivoc; ca atare, susține instanța de apel, nu mai are relevanță stabilirea regimului juridic al coproprietății anterioare (obișnuită sau forțată), câtă vreme aceasta a încetat, iar autoarea reclamanților nu mai deține niciun drept asupra spațiilor în discuție. - Potrivit recurenților, este nelegală statuarea potrivit căreia prin actul de partaj voluntar se putea ieși din indiviziune asupra spațiilor aflate în coproprietate forțată, o asemenea interpretare fiind contrară Legii nr. 114/1996 a locuinței și Regulamentului-cadru al asociațiilor de proprietari, cuprins în anexa 2 la această lege; - Recurenții arată că justa interpretare a actului de partaj voluntar este că s-a păstrat coproprietate forțată asupra spațiilor de la demisol, nefiind necesară enunțarea expresă a acestor spații în cuprinsul actului de partaj pentru ca starea de coproprietate forțată să subziste; se arată că în momentul în care apartamentele din imobil au intrat în proprietatea unor persoane diferite, starea de coproprietate forțată asupra spațiilor de la demisol s-a născut în temeiul legii, scop în care se invocă dispozițiile art. 648, 649 C. civ.; - reclamanta nici nu putea sa dispună asupra tuturor anexelor de la demisol, respectiv și asupra acelor anexe aflate în coproprietate forțată, având în vedere ca, la momentul încheierii contractului de partaj voluntar, în imobil mai exista un proprietar de apartament, respectiv chiriașul cumpărător al apartamentului de la etajul 2 care avea și el un drept de coproprietate forțată asupra anexelor de la demisol, care potrivit legii sunt în coproprietate forțată; - Se invocă prin urmare greșita aplicare a normelor de drept material, nemotivarea și motivarea străină de natura pricinii, cazuri de casare conturate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză La data de 27.07.2023 B., în calitate de intimat, a formulat întâmpinare la cererea de recurs, prin care a invocat excepția nulității recursului; de asemenea, a invocat excepția inadmisibilității recursului în ceea ce privește motivele și criticile ce vizeză acordarea cheltuielilor de judecată, respectiv onorariul de avocat. Această din urmă critică reprezintă însă tot o chestiune referitoare la nulitatea recursului pentru neîncadrarea în motivele legale de casare, iar nu o veritabilă excepție de inadmisibilitate Intimata C. S.R.L.1, a solicitat: I. în principal, să se respingă calea de atac în baza excepției nulității căii de atac ca urmare: (i) a tardivității declarării sale, în raport de data comunicării deciziei atacate și (ii) inexistența unor critici încadrabile în motivele de casare; II. în subsidiar, dacă să se considere că este valabil formulată calea de atac, aceasta să fie respinsă ca nefondată, deoarece nu este incident niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. III. să fie obligați recurenții la plata cheltuielilor de judecată. În cadrul dezbaterilor asupra fondului s-a renunțat la excepția tardivității recursului, acesta fiind declarat în termenul legal. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele și pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În prealabil, Înalta Curte constată că o motivare adecvată a recursului presupune o structurare riguroasă a acestuia, cu enunțarea precisă a motivelor de recurs invocate și dezvoltarea ulterioară a unui raționament juridic apt a demonstra nelegalitatea deciziei civile recurate, din perspectiva motivelor de recurs pe care se sprijină recursul. Din această perspectivă, cererea de recurs prezintă numeroase deficiențe, fiind redactată într-o manieră improprie. Astfel, se relatează parcursul procesual anterior, ceea ce constituie o narațiune deopotrivă superfluă și inaptă a se încadra în cerințele riguroase ale art. 486 C. proc. civ. Totodată, sunt amestecate mai multe ipoteze distincte (nemotivarea, respectiv motivarea străină de natura pricinii), fără a se realiza o distincție și o încadrare riguroasă a criticilor formulate. Se invocă totodată critici referitoare la neaplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., chestiune care privește însă tot nulitatea, iar nu inadmisibilitatea căii de atac declarate; respectivele critici nu pot fi încadrate în cazurile legale de casare, după cum rezultă din jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia în interesul legii nr. 3/2020). În fine, recurenții invocă și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă nu formulează critici apte a fi subsumate acestui motiv de recurs, întrucât nu se învederează concret ce act de procedură ar fi afectat de nulitate și nici regulile de procedură cu privire la care se afirmă încălcarea, nici nu se realizează nicio discuție juridică asupra condițiilor sancțiunii nulității, ca instituie de drept procesual civil. Se constată, totuși, din perspectiva art. 489 C. proc. civ. că recursul, în ansamblul său, nu poate fi constatat nul, întrucât sunt dezvoltate - fie și într-o manieră inadecvată - critici care pot fi subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Or, de vreme ce nulitatea recursului nu poate opera parțial, doar cu privire la anumite critici, ci doar într-o manieră indivizibilă, va fi respinsă excepția nulității recursului. Criticile care privesc respingerea apelului îndreptat împotriva soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale active sunt însă nefondate. Înainte de analiza cazurilor de casare invocate, Curtea consideră necesar să evoce situația de fapt expusă de ultima instanță de fond (cea de apel). Astfel, după cum rezultă din situația de fapt expusă în cuprinsul deciziei recurate,prin Contractul de partaj voluntar autentificat cu încheierea nr. 1290/23.06.2006, de BNPA L., coproprietarii A., M. și B., au hotărât ieșirea din indiviziune asupra bunurilor aflate în coproprietate, printre care și asupra imobilului în cauză. În masa partajabilă este menționat la nr. 1 imobilul format din teren în suprafața de 444,41 mp și construcție (parter, garsoniera situată la nivelul podului, garajul cu intrarea din strada x, garajul cu intrarea din strada x, două boxe situate la nivelul podului și anexele situate la nivelul demisolului), cu numărul cadastral x, (cu excepția apartamentului nr. x). Potrivit acestei convenții, reclamantei i-a revenit în deplină proprietate și posesie apartamentul cu o suprafață utilă de 139,80 mp, aflat la etajul I, în imobilul situat în București, str. x, format din 5 camere și dependințe, 1 terasă, 2 balcoane, cota parte indiviză din părțile și dependințele comune ale imobilului corespunzătoare apartamentului, precum și cota parte indiviză corespunzătoare din teren aferentă apartamentului, garajul cu intrarea din str. x și boxa situată la nivelul podului. Numitului M. i-a revenit în deplină proprietate și posesie garsoniera, cu suprafață utilă de 34,83 mp, situată la nivelul podului, din imobilul situat în București, str. x, format din două camere și dependințe, balcon, cota parte indiviză din părțile și dependințele comune ale imobilului corespunzătoare garsonierei, precum și cota parte indiviză corespunzătoare din teren aferentă. De asemenea, numiții M. și B. au înțeles să rămână în indiviziune, în cote părți egale și comune, asupra apartamentului cu o suprafață utilă de 136,76 mp, situat la parterul imobilului situat în București, str. x, format din 3 camere și dependințe, cota parte indiviză din părțile și dependințele comune ale imobilului corespunzătoare garsonierei, precum și cota parte indiviză corespunzătoare din teren aferentă apartamentului, asupra garajului cu intrarea din str. x, a celei de a doua boxe situată la nivelul podului și asupra anexelor situate la nivelul demisolului. Din modalitatea de redactare a actului a rezultat cu claritate, în aprecierea instanței de apel, că de la nivelul anului 2006, ca urmare a acestei convenții, reclamanta nu a mai avut niciun drept cu privire la anexele de la nivelul demisolului. Prin raportare la această situație de fapt, Curtea de Apel a reținut următoarele coordonate juridice esențiale în economia deciziei de respingere a apelului declarat de reclamanți: Interpretând clauzele actului de partaj încheiat, rezultă indubitabil că autoarea reclamanților nu a păstrat niciun drept asupra spațiilor de la subsol, ori contractul a cărui nulitate absolută se urmărește a fi constatată privește tocmai aceste spații. Ca atare, reclamanții nu au calitate procesuală activă, întrucât autoarea lor nu a păstrat niciun drept asupra spațiilor aflate la demisolul imobilului. În ceea ce privește susținerile reclamanților, potrivit cărora aceste spații fac obiectul coproprietății forțate și, ca atare, legea nu permitea înstrăinarea lor, instanța de apel le-a înlăturat, arătând că nu a fost învestită nici pe cale incidentală cu eventuala chestiune a nulității actului de partaj voluntar; ca atare, acest act juridic prezumat valabil produce efecte depline între părți și succesorii lor. Se constată, în primul rând, că recurenții contestă înțelesul real al actului de partaj voluntar, afirmând că justa interpretare a acestui act constă în aceea că s-a păstrat coproprietatea forțată asupra spațiilor de la demisol, nefiind necesară enunțarea expresă a acestor spații în cuprinsul actului de partaj pentru ca starea de coproprietate forțată să subziste. După cum au învederat în mod justificat intimații, o atare critică nu poate fi primită, întrucât excede cazurilor legale de casare. Prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care se întemeiază recursul declarat, trebuie să nu fie invocate doar formal, ci presupun indicarea regulilor de drept pe care instanța le-a nesocotit ori aplicat greșit în cauză; dezvoltarea unei interpretări a respectivei reguli de drept; indicarea concretă a manierei în care instanța a încălcat ori aplicat greșit respectivele reguli de drept. Contrar susținerilor recurentei, o pretinsă eroare în stabilirea faptelor excede cazului de casare evocat, recursul neprivind pretinsa netemeinicie a hotărârii recurate. Ceea ce critică recurenții este aplicarea greșită a unor clauze contractuale cuprinse în actul de partaj voluntar, însă, în primul rând, trebuie observat că fostul caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865 nu a mai fost preluat în noua reglementare, ceea ce relevă intenția legiuitorului de a nu mai permite invocarea în recurs a greșitei interpretări a unui contract. Textul evocat prevedea posibilitatea modificării unei hotărâri recurate, dacă aceasta, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Nu se poate exclude de plano ca interpretarea eronată a unui contract să releve indirect o încălcare a legii, bunăoară atunci când se califică greșit contractul (spre exemplu, locațiune în loc de comodat, vânzare în loc de dare în plată etc.) și se aplică dispoziții legale supletive edictate pentru alte categorii de acte juridice. Ceea ce se critică însă în prezenta cauză este o pretinsă interpretare greșită a sintagmei anexe situate la demisol, fără a fi invocate critici referitoare la greșita interpretare și aplicare a legii. Urmează de aici că, în condițiile în care nu au fost invocate și dezvoltate critici cu privire la o posibilă încălcare a regulilor legale de interpretare a contractelor, ci se propune doar o altă interpretare a clauzelor actului de partaj voluntar analizat de ambele instanțe de fond succesive, o atare critică nu constituie una de nelegalitate, ci doar una de netemeinicie, care tinde la stabilirea altei situații de fapt decât cea reținută în mod suveran de ultima instanță devolutivă. Recursul nu deschide însă calea unui nou control de netemeinicie, nefiind posibilă reaprecierea probatoriului administrat și reținerea altei situații de fapt pe temeiul căreia să fie exercitat controlul de legalitate. Dimpotrivă, instanța de recurs examinează dacă regulile de drept substanțial au fost corect interpretate prin raportare la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită în mod suveran de instanțele de fond (art. 488 C. proc. civ.). Ca urmare, premisa controlului de legalitate exercitat în calea extraordinară de atac a recursului este că autoarea reclamanților a dispus de dreptul de proprietate asupra tuturor spațiilor de la demisol, fără distincție. Or, în aceste coordonate, Înalta Curte constată că recurenții nu au formulat nicio critică de nelegalitate cu privire la statuarea esențială a Curții de Apel, potrivit căreia instanța nu a fost învestită nici pe cale incidentală cu examinarea validității actului de partaj, acesta fiind prin urmare prezumat valabil și eficace între părți și succesorii acestora în drepturi (art. 969 C. civ. 1864, aplicabil potrivit art. 102 din Legea nr. 77/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. în ceea ce privește actului de partaj, încheiat în anul 2006). De vreme ce controlul de legalitate are loc în limita motivelor de recurs invocate de recurent în termen, chestiunea aflată în discuție nefiind aptă a fi subsumată unui eventual motiv de ordine publică (art. 489 alin. (3) C. proc. civ.), actul de partaj trebuie socotit a fi valabil și eficace prin raportare la raționamentul procedural judicios dezvoltat de instanța de apel, potrivit cu care nulitatea acestui act juridic nu a fost dedusă judecății nici pe cale de acțiune, nici pe cale incidentală, a unei apărări de fond (sau, în terminologia C. civ., prin invocarea nulității pe cale de excepție, în condițiile art. 1.247 alin. (2) C. civ.). De altfel, în condițiile în care reclamanții sunt cei care au dedus judecății o pretenție, în condițiile în care ar fi înțeles să invoce nu doar nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare din data de 3 mai 2012, ci și a actului de partaj voluntar în măsura în care privește spații despre care se afirmă că s-ar afla în coproprietate forțată, ar fi trebuit să învestească instanța cu o acțiune în nulitatea absolută parțială a respectivului act de partaj, ceea ce însă nu au făcut, iar instanța este ținută să se pronunțe în limitele învestirii sale (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.). Se constată totodată că reclamanta inițială, doamna A., ai cărei succesori în drepturi sunt recurenții-reclamanți, și-a justificat demersul procesual prin încălcarea dreptului său de proprietate asupra spațiilor de la demisol aflate în coproprietate forțată și perpetuă, insă instanțele de fond au reținut, în fapt, că recurenții-reclamanți nu dețin în coproprietate - obișnuită ori forțată - niciun spațiu la demisol. În drept, poate invoca nulitatea absolută oricine care are interes (art. 1.257 alin. (2) C. civ.), ceea ce înseamnă că, pentru a avea calitate procesuală activă, reclamantul care formulează acțiunea în nulitate absolută trebuie să aibă un interes personal, care constă în obținerea unui folos practic în urma admiterii acțiunii sale. Or, de vreme ce s-a reținut că recurenții-reclamanți nu dețin niciun drept de proprietate asupra spațiilor de la demisol, urmează că acțiunea dedusă judecății nu le-ar procura folosul practic invocat prin acțiunea introductivă, respectiv respectarea dreptului de coproprietate asupra spațiilor evocate. De vreme ce justificarea calității procesuale constituie un element al acțiunii civile și trebuie realizată de reclamant prin cererea introductivă de instanță, nu ar fi posibil ca pe parcursul procesului să fie argumentată într-o manieră diferită calitatea procesuală activă, o atare reașezare a fundamentului cererii de chemare în judecată echivalând cu o cauză nouă, interzisă în căile de atac de reformare (art. 478 alin. (3), art. 494 C. proc. civ.). Așa fiind, în mod legal s-a reținut de către instanța de apel că, printr-un act juridic prezumat valabil, autoarea recurenților-reclamanți și-a înstrăinat drepturile asupra tuturor spațiilor aflate la demisol. Urmează de aici că ipotetica admitere a acțiunii nu le-ar procura recurenților-reclamanți folosul practic pretins prin acțiunea introductivă, iar aceștia nu au calitate procesuală activă, prevederile art. 1.247 alin. (2) C. civ., respectiv ale art. 36 C. proc. civ. fiind prin urmare corect aplicate. În strânsă legătură cu cele ce preced trebuie analizată și critica potrivit căreia reclamanta nici nu putea sa dispună asupra tuturor anexelor de la demisol, respectiv și asupra acelor anexe aflate în coproprietate forțată, având în vedere ca, la momentul încheierii contractului de partaj voluntar, în imobil mai exista un proprietar de apartament, respectiv chiriașul cumpărător al apartamentului de la etajul 2 care avea și el un drept de coproprietate forțată asupra anexelor de la demisol, care potrivit legii sunt în coproprietate forțată. Pe de-o parte, reclamanta inițială nu a învestit instanța cu analiza legalității actului de partaj voluntar. Pe de altă parte, reclamanta și succesorii săi în drepturi, recurenții, nu-și pot justifica legitimarea procesuală activă prin raportare la interesele altui proprietar din imobil (al apartamentului nr. x), ipotetica încălcare a intereselor private ale acestuia putând fi invocată doar de respectivul proprietar, iar nu de către recurenții-reclamanți. De altfel, cum va rezulta din considerentele ce urmează, sancțiunea nu ar putea fi decât, cel mult, nulitatea relativă, ceea ce constituie un argument în plus pentru a exclude invocarea acestei neregularități de către recurenți, în locul terțului care nu este parte în procesul de față. Pentru a da un răspuns cuprinzător motivelor de nelegalitate substanțială subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs observă că recurenții invocă imposibilitatea ieșirii din indiviziune asupra spațiilor aflate în coproprietate forțată, atât din perspectiva Legii nr. 114/1996, cât și din perspectiva dispozițiilor art. 648, 649 C. civ. Or, în măsura în care această critică privește însuși actul de partaj voluntar, s-a expus deja pe larg în cadrul considerentelor de natură procesuală ce preced de ce acest act nu poate fi socotit nul, ci pe deplin valabil și eficace între părți și succesorii lor în drepturi. În măsura în care nerespectarea acestor dispoziții legale se invocă prin raportare la data încheierii contractului de vânzare din data de 3.05.2012, actul a cărui nulitate se solicită a fi constatată, se observă că acest act juridic a fost încheiat sub imperiul Noului C. civ., fiind guvernat de prevederile acestuia din urmă (tempus regit actum). Totodată, regimul dreptului de proprietate asupra imobilului, ca și al coproprietății, obișnuite ori forțate, este supus prevederilor art. 6 alin. (6) din Noul C. civ., potrivit cu care dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi. Așa fiind, în cauză trebuie examinată incidența dispozițiilor art. 648, 649 C. civ. Potrivit art. 648 C. civ., (1) Dacă într-o clădire sau într-un ansamblu rezidențial există spații cu destinație de locuință sau cu altă destinație având proprietari diferiți, părțile din clădire care, fiind destinate întrebuințării spațiilor respective, nu pot fi folosite decât în comun sunt obiectul unui drept de coproprietate forțată. (2) Părțile comune sunt bunuri accesorii în raport cu spațiile locative, care constituie bunurile principale în sensul art. 546. Regimul juridic al părților comune definite de art. 648 C. civ. este statornicit de dispozițiile art. 649 C. civ. Potrivit acestora, (1) Sunt considerate părți comune, în măsura în care prin lege ori prin act juridic nu se prevede altfel: a) terenul pe care se află clădirea, compus atât din suprafața construită, cât și din cea neconstruită necesară, potrivit naturii sau destinației construcției, pentru a asigura exploatarea normală a acesteia; pentru eventuala suprafață excedentară proprietarii sunt titularii unei coproprietăți obișnuite; b) fundația, curtea interioară, structura, structura de rezistență, pereții perimetrali și despărțitori dintre proprietăți și/sau spațiile comune, acoperișul, terasele, scările și casa scărilor, holurile, pivnițele și subsolurile necompartimentate, rezervoarele de apă, centralele termice proprii și ascensoarele; c) instalațiile de apă și canalizare, electrice, de telecomunicații, de încălzire și de gaze de la branșament/racord până la punctul de distribuție către părțile aflate în proprietate exclusivă, canalele pluviale, paratrăsnetele, antenele colective, precum și alte asemenea părți; d) alte bunuri care, potrivit legii sau voinței părților, sunt în folosință comună. (2) Coșurile de fum și de aerisire, precum și spațiile pentru spălătorii și uscătorii sunt considerate părți comune exclusiv pentru coproprietarii care utilizează aceste utilități în conformitate cu proiectul clădirii. Față de formularea neechivocă a acestui text, prevederile legale referitoare la coproprietatea forțată nu sunt unele imperative, ci doar supletive, fiind permisă părților derogarea de la regimul juridic enunțat. Or, prin actul de partaj voluntar, părțile au derogat, stabilind - potrivit suveranei interpretări a instanțelor de fond - că toate spațiile aflate la demisol devin proprietatea numiților M. și B., ai căror succesori în drepturi sunt intimații. Convenția părților, valabilă și eficace la data încheierii sale, produce efecte și sub imperiul Noului C. civ., stabilind astfel regimul spațiilor aflate la demisol, care nu se află în coproprietate forțată. Așa fiind, nu se poate reține cu temei încălcarea dispozițiilor art. 648, art. 649 C. civ. prin actul juridic a cărui nulitate absolută se cere a fi constatată. În subsidiar, în ceea ce privește regimul juridic al coproprietății forțate stabilit de Legea nr. 114/1996 și de anexa nr. 2 referitoare la regulamentul-cadru al asociațiilor de proprietari, Înalta Curte constată că nu există nicio rațiune pentru a interpreta diferit legea veche, și sub imperiul acestei reglementări fiind permis tuturor coproprietarilor unui condominiu să convină ca anumite spații să devină proprietatea exclusivă a unuia sau a unora dintre ei, chiar dacă anterior respectivele spații întruneau trăsăturile unui spațiu proprietate comună forțată. Astfel, de vreme ce aceste prevederi legale au ca scop o exploatare rațională a unui condominiu, ele tind la protejarea intereselor private ale proprietarilor unităților locative individuale din condominiu, de unde rezultă că acestor proprietari le era și le este permis să convină altfel, chiar dacă legea în vigoare anterior adoptării Noului C. civ. nu prevedea expres această soluție. Mai mult, ipotetica încălcare a dispozițiilor legale referitoare la coproprietatea forțată, care ar fi de natură a încălca interesele private ale coproprietarilor, ar da loc unei nulități relative, iar nu absolute, nulitatea relativă fiind sancțiunea edictată pentru nerespectarea unor norme imperative edictate pentru protejarea, cu precădere, a unui interes privat (art. 1.248 alin. (1) C. civ.). Este însă fondată critica recurenților-reclamanți referitoare la omisiunea instanței de apel de a soluționa motivul de apel referitor la nelegala obligare a reclamanților la plata integrală a cheltuielilor de judecată către pârâți, în condițiile în care o parte dintre cererile deduse judecății pe cale principală și reconvențională au fost disjunse. Rezultă din decizia recurată că instanța de apel s-a pronunțat doar asupra criticii potrivit căreia sumele de 7.247 RON, respectiv 18.857,65 RON acordate cu titlu de onorariu avocațial ar fi disproporționate, critici examinate și înlăturate prin raportare la criteriile stabilite de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Recurenții formulează ample critici și cu privire la neaplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., însă aceste critici exced, în ansamblul lor, în mod vădit cazurilor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. După cum s-a stabilit cu putere obligatorie prin decizia în interesul legii nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Aplicarea sau nu a reducerii părții din cheltuielile de judecată reprezentată de onorariul avocațial, prin raportare la criteriile enunțate în cuprinsul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reprezintă o chestiune de netemeinicie, lăsată la suverana apreciere a instanțelor de fond, întrucât presupune o evaluare a circumstanțelor de ordin concret, factual ale litigiului, nefiind astfel chestiuni de legalitate supuse controlului instanțelor de recurs. În schimb, instanța de apel era datoare să răspundă criticilor formulate de reclamanți referitoare la împrejurarea că, deși mai multe capete de cerere formulate pe cale principală, respectiv disjunse, cheltuielile de judecată pretinse de intimați au fost acordate integral. Or, omisiunea de a dezlega acest motiv de apel constituie o încălcare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., text care presupune ca motivele și apărările părților să fie analizate efectiv și să primească un răspuns argumentat din partea instanței de apel. Trebuie observat că, în rest, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 CEDO și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, întrucât asupra criticilor relevante pentru examinarea legalității soluției primei instanțe referitoare la admiterea excepției lipsei calității procesuale active, instanța de apel a oferit un raționament juridic amplu și bine conturat. Faptul că recurenții-reclamanți nu sunt de acord cu raționamentul instanței de apel nu constituie temei pentru a aprecia că decizia recurată este nemotivată ori că ar conține motive străine de natura pricinii, cum se apreciază fără temei în cuprinsul motivelor de recurs. De asemenea, este nefondată nemulțumirea exprimată de recurenți, potrivit căreia instanța de apel a substituit motivarea primei instanțe. Apelul fiind devolutiv (art. 476 alin. (1) C. proc. civ.), instanța de apel poate substitui propriile sale considerente motivelor incorecte expuse de prima instanță pentru a respinge apelul declarat împotriva sentinței apelate, dacă aceasta din urmă reflectă o soluție corectă dată cererilor deduse judecății. În ceea ce privește criticile de nelegalitate substanțială formulate cu privire la raționamentul curții de apel, acestea au fost deja examinate și găsite nefondate. Pe de altă parte, omisiunea de a analiza motivul de apel referitor la dimensionarea cheltuielilor de judecată în condițiile în care mai multe capete de cerere au fost disjunse cauzează recurenților o vătămare certă, care face necesară admiterea recursului, în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei aceleiași curți de apel spre a complini judecata cu referire la motivul de apel omis. Din punct de vedere tehnico-juridic, nu este posibilă casarea parțială, întrucât instanța de apel a respins apelul, ca nefondat; or, dacă ipotetic motivul omis a fi analizat ar fi găsit întemeiat, s-ar impune dimpotrivă admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate, prin raportare la criticile referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată. Apelul și recursul nu pot fi însă admise în parte, ci doar în tot, motiv pentru care și casarea deciziei este, formal, una totală, urmând ca în urma soluționării motivului de apel omis să fie dată o soluție corespunzătoare apelului declarat. De vreme ce instanța de apel urmează să verifice incidența dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la chestiunea disjungerii, o analiză completă urmează a fi efectuată, luând în considerare și disjungerea, și din perspectiva art. 451 alin. (2) C. proc. civ., text asupra aplicării căruia instanța de apel este suverană. Prin raportare la soluția dată căii de atac extraordinare, cheltuielile efectuate de părți în acest stadiu procesual vor fi avute în vedere, dacă este cazul, cu ocazia rejudecării apelului. Va fi prin urmare admis recursul, potrivit art. 497 C. proc. civ., care obligă Înalta Curte de Casație și Justiție să dispună casarea cu trimitere, și potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu referire la motivul de apel a cărui examinare a fost omisă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel, care va lua în considerare dispozițiile art. 41 și ale art. 501 C. proc. civ.