ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 209/2023

Ședința publică din data de 9 februarie 2023

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 București, în data de 01 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pe pârâții C. și D., Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin Primar General, Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Administrația Fondului Imobiliar, Unitatea Administrativ Teritorială sector 1 București, prin Primar, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate:

În drept, au fost invocate prevederile art. 35, art. 430 și art. 435 C. proc. civ., art. 494, art. 646 și art. 680 vechiul C. civ., art. 885 și art. 907 N. C. civ., art. 58, 102, 103 din Legea nr. 71/2011 cu referire la art. 30 din Legea nr. 58/1974, precum și art. 49 din Legea nr. 4/1973.

În data de 04 iunie 2018, pârâții C. și D. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția necompetentei materiale a Judecătoriei sectorului 1 București, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în formularea capetelor 1, 2, 3, 6 ale cererii de chemare în judecată, excepția lipsei de interes, excepția inadmisibilității capetelor 1, 2, 3 și 6 din acțiune, iar pe fond, au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În aceeași dată, 04 iunie 2018, a depus întâmpinare și pârâta Unitatea Administrativ Teritorială sector 1 București, prin Primar, prin care a invocat excepția lipsei capacității sale de folosință, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepția inadmisibilității capătului 3 al cererii de chemare în judecată, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

În data de 05 iunie 2018, pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și pe cale de consecință, respingerea acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În data de 06 iulie 2018, reclamanții au depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâții C. și D..

Prin sentința civilă nr. 6273 din 19 octombrie 2018, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, în data de 19 februarie 2019, sub același număr de dosar.

Prin încheierea din data de 16 aprilie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Sector 1 București și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Unitatea Administrativ Teritorială Sector 1 București, prin Primar, Municipiul București, prin Primarul General și Administrația Fondului Imobiliar, pentru considerentele reținute în încheierea de la acel termen.

Prin încheierea din data de 23 aprilie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în formularea capetelor 1, 2, 3 și 6 ale cererii de chemare în judecată, pentru considerentele reținute în încheierea de la acel termen.

Prin sentința civilă nr. 555 din 30 iunie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins capetele 1, 2, 3 și 6 ale cererii de chemare în judecată, ca fiind formulate de persoane lipsite de calitate procesuală activă, a respins capetele 4 și 5 ale cererii, ca neîntemeiate și a obligat reclamanții la plata sumei de 8000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, redus.

Prin decizia nr. 1700A din 24 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă excepția de tardivitate și de inadmisibilitate cu privire la completarea motivului de apel și de tardivitate a apelului declarat împotriva încheierii din 23 aprilie 2020.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva încheierilor de ședință din 16 aprilie 2019 și din 23 aprilie 2019, precum și împotriva sentinței civile nr. 555 din 30 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații-pârâți C., D., Statul român, prin Ministerul Finanțelor, Unitatea Administrativ Teritorială Sector 1 București, prin Primar, Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Administrația Fondului Imobiliar și Municipiul București, prin Primarul General.

Au fost obligați apelanții-reclamanți la plata sumei de 8738 RON către intimații-pârâți C. și D., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Împotriva deciziei civile nr. 1700A din 24 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat, în principal, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe, în scopul soluționării unitare a cauzei, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 12066 din 14 iulie 2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă prin decizia civilă nr. 2533A din 15 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în care s-a reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București str. x (fost nr. 55), precum și cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra drumului de acces, ce au fost cumpărate de Generalul V. Zottu în 1906, au aparținut din data de 25.11.2012 reclamantului, A. și soției acestuia, B., în devălmășie, ca bun dobândit în timpul căsătoriei, precum și intervenientei în interes propriu, E., iar prin Decizia nr. 350/1977 întreaga suprafață de teren de 958,72 mp, care include și cota de 1/2 asupra drumului de acces a trecut în proprietatea statului, în baza art. 3 alin. (1) din Legea nr. 58/1974.

În speță, instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 12066 din 14 iulie 2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă prin decizia civilă nr. 2533A din 15 iulie 2015 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în cuprinsul căreia s-a stabilit că asupra terenului în suprafață de 100 mp, cu destinația de alee, proprietari sunt A. și B., în cotă de 1/2, alături de statul român, care are cealaltă cotă de 1/2, fapt reținut și prin încheierea din 05 aprilie 2017, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, secția I civilă, în dosarul nr. x/2014, în cadrul acțiunii formulate de recurenții-reclamanți în contradictoriu cu intimații-pârâți, C. și D..

Astfel, din considerentele deciziei civile nr. 2533A din 15 iulie 2015 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, rezultă că se opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în ceea ce privește calitatea statului român de coproprietar, în cotă de 1/2 din drumul de acces, în suprafață de 100 mp și de proprietar al întregului teren, în suprafață de 958,72 mp, drumul de acces fiind inclus în terenul în suprafață totală de 958,72 mp.

Cu încălcarea acestor aspecte, intrate sub puterea de lucru judecat și care se bucură de prezumția că reprezintă adevărul judiciar, instanța de apel a reținut greșit, cu nesocotirea art. 22 alin. (4) și art. 36 C. proc. civ., că: (i) drumul de acces de 100 mp nu face parte din terenul în suprafață de 958,72 mp, situat în București, str. x, stăpâniți de pârâți, cu toate că s-a tranșat contrariul prin hotărârile anterioare; (ii) că recurenții-reclamanți nu invocă un drept propriu cu privire la cei 958,72 mp, aferenți imobilului vecin, deși, prin hotărârile anterioare, se arată calitatea recurenților-reclamanți de proprietari și asupra cotei de 1/2 din drumul de acces de 100 mp; și (iii) că recurenții-reclamanți nu justifică un interes propriu în promovarea acțiunii, cu toate că interesul este evident, având în vedere că reclamă un drept propriu, iar demersul lor judiciar reprezintă materializarea posibilității de a obține în instanță protecția drepturilor și intereselor legitime ale acestora.

Or, dacă instanța de apel ar fi reținut că recurenții-reclamanți sunt proprietari, împreună cu statul român, asupra aleii de acces în suprafață de 100 mp, în cote egale de câte 1/2, iar această suprafață este inclusă în terenul de 958,72 mp, ocupat de intimații-pârâți, ar fi realizat că recurenții-reclamanți pretind un drept propriu și că au interes și calitate procesuală activă în ceea ce privește capetele de cerere 1, 2, 3 și 6.

O altă critică a recurenților a vizat încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură prevăzute de art. 7, art. 22, art. 476 și art. 478 C. proc. civ.

Arată că, prin considerentele relative la faptul că prin acțiune s-ar urmări negarea dreptului de servitute de care se bucură pârâții C. și D. cu privire la aleea, în suprafață de 100 mp și nu negarea dreptului de proprietate, sunt încălcate normele procesuale anterior indicate, iar recurenților-reclamanți le-a fost cauzată o vătămare, ce constă în aceea că cererea dedusă judecății nu a fost analizată pe fond, vătămarea fiind produsă prin pronunțarea hotărârii judecătorești, care nu poate fi remediată decât prin desființarea acesteia în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, primul aspect ce se impune a fi lămurit este noțiunea de "cauză" a acțiunii civile și implicit dacă prin analizarea propusă de instanță, cu privire la calificarea juridică a acțiunii s-ar modifica această cauză, al doilea aspect vizează rolul instanței și obligațiile pe care le are în soluționarea unei cauze deduse judecății, iar al treilea aspect are în vedere efectul devolutiv al apelului și limitele acestui efect.

În speță, cauza acțiunii deduse judecății o reprezintă protejarea dreptului de proprietate al recurenților-reclamanți asupra aleii, în suprafață de 100 mp, cu destinația de cale de acces, în cotă de 1/2, alături de statul român, care deține celalaltă cotă de 1/2, exercitarea acestui drept fiind tulburată de către pârâți.

Având în vedere cauza acțiunii și considerentele instanței de apel, rezultă că analizarea și explicitarea finalității demersului judiciar nu implică o modificare a cauzei, care rămâne aceeași și pornește de la situația de fapt dedusă judecății, astfel cum a fost stabilită de instanțele fondului.

În consecință, premisele juridice în scopul soluționării cauzei au fost stabilite în mod greșit, ceea ce a determinat vicierea întregului raționament juridic și încălcarea normelor de drept aplicabile.

Instanța de apel nu a procedat la restabilirea calificării juridice a faptelor și nu a pus în discuția părților această calificare, încălcând dispozițiile art. 7 și art. 22 alin. (1) și (4) C. proc. civ., pronunțând o hotărâre nelegală și nesoluționând fondul cauzei.

A conchis că s-ar impune analizarea obiectivului urmărit de părți, apreciind că este exprimat deficitar, dar nu 1-a cercetat și nu l-a supus dezbaterii contradictorii.

De asemenea, au fost încălcate normele de drept procesual care reglementează efectul devolutiv al apelului și limitele acestuia.

Potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel avea obligația ca, în noua judecată, să statueze în fapt și în drept, însă, cu încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ. și fără a aplica normele juridice incidente, instanța de apel nu a hotărât în drept, încălcând art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 477 alin. (2) C. proc. civ. și a faptului că apelul nu a fost limitat la anumite soluții din dispozitiv, iar obiectul este indivizibil, instanța trebuia să cerceteze cauza în întregime și să rejudece fondul, însă, prin faptul necalificării juridice a situației deduse judecății, a încălcat și art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentii-reclamanți au mai susținut, printr-o altă critică, circumscrisă acelorași motive de casare, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 36 C. proc. civ., prin nerespectarea autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești anterior pronunțate.

Dacă instanța de apel ar fi reținut, în raport cu autoritatea de lucru judecat opusă, că recurenții-reclamanți sunt proprietari, împreună cu statul român, asupra aleii de acces, în suprafață de 100 mp, în cote egale de câte 1/2, iar această suprafață este inclusă în terenul în suprafață de 958,72 mp, ocupat de pârâți, ar fi constatat că recurenții-reclamanți pretind un drept propriu și că au interes și calitate procesuală activă în ceea ce privește capetele de cerere 1, 2, 3 și 6.

Capetele 1 și 2 de cerere sunt situații premisă pentru negarea servituții de trecere, întrucât nu se poate discuta despre o servitute sau despre un drept de trecere cât timp nu există un fond dominant și un fond aservit.

Situația premisă a dreptului de trecere o constituie că proprietarul unui fond, pentru a avea acces la calea publică, trebuie să folosească fondul vecin pentru a dobândi acest acces.

Or, dacă proprietarul imobilului pretins lipsit de acces este și proprietarul imobilului cu destinația de alee, se invalidează condițiile esențiale pentru existența servituții de trecere.

În acest sens, dat fiind faptul că recurenții-reclamanți au calitate procesuală activă, întrucât pretind un drept propriu asupra terenului în suprafață de 958 mp, se impune admiterea recursului și casarea hotărârii inclusiv sub aspectul soluției de admitere a calității procesuale pasive a pârâților Statul român, prin Ministerul Finanțelor, Municipiul București, prin Primarul General, Administrația Fondului Imobiliar și Unitatea Administrativ Teritorială Sector 1 București, prin Primar.

Deși instanța de apel a făcut o discuție asupra unei posibile recalificări juridice a acțiunii, nu a finalizat acest raționament, nu a indicat motivele pentru care nu a reținut autoritatea de lucru judecat a hotărârilor evocate, nu a motivat soluția referitoare la capetele 4 și 5 de cerere, iar simpla afirmație că este corect raționamentul primei instanțe și preluarea acestuia, nu constituie o motivare clară, precisă și completă, astfel cum o cer dispozițiile C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel, urmare a faptului că nu a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 12066 din 14 iulie 2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă prin decizia civilă nr. 2533A din 15 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2014, a încălcat norme de drept material, precum dispozițiile art. 617 alin. (1) C. civ., reținând în mod greșit că, indiferent dacă proprietarul fondului dominant ar fi statul român, cum pretind recurenții-reclamanți și nu intimații-pârâți, această chestiune nu ar fi de natură să ducă la negarea, respectiv la stingerea dreptului de servitute de trecere, întrucât acesta ar supraviețui și ca drept al statului român.

Ceea ce nu a observat instanța de apel este faptul că, prin constatarea că statul român este proprietarul imobilului din București, str. x, se stinge dreptul de trecere, întrucât statul român are în proprietate x din dreptul de proprietate asupra căii de acces care deservește imobilul.

Așadar, nu sunt îndeplinite condițiile esențiale pentru a se naște sau exista un drept de trecere, căci fondul (aflat în proprietatea statului român) nu este unul lipsit de acces la drumul public.

Pe cale de consecință, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 617 alin. (1) C. civ., care instituie condițiile de naștere și de exercitare a dreptului de trecere și care se aplică și situațiilor juridice născute anterior intrării sale în vigoare, dar care subzistă și privesc raporturile juridice de proprietate și regimul general al bunurilor, conform art. 6 alin. (6) C. civ.

De asemenea, decizia recurată se impune a fi casată, dată fiind soluția pronunțată asupra apelului ce vizează capetele 4 și 5 de cerere și deoarece considerentele instanței de apel încălcă dispozițiile referitoare la dreptul de proprietate și exercitarea acestuia, astfel cum sunt prevăzute de art. 555 alin. (1), art. 556 alin. (1) și 563 alin. (1) C. civ.

Din argumentele instanței de apel, în sensul că intimații-pârâți, care nu sunt proprietari, au pus la dispoziție recurenților-reclamanți, care sunt proprietari, o cale de acces, rezultă situația premisă prevăzută de art. 563 C. civ. și anume îngrădirea exercitării dreptului de proprietate de către o altă persoană, care nu are calitatea de proprietar.

Așadar, prin respingerea, ca neîntemeiată, a pretenției pe motiv că neproprietarul a pus la dispoziție proprietarului o cale de acces, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 555 alin. (1), art. 556 alin. (1) și 563 alin. (1) C. civ.

Nelegale sunt și considerentele instanței de apel prin care s-a reținut că nu se poate dispune obligarea pârâților la desființarea porții, întrucât nu a fost edificată de aceștia, deoarece, așa cum au indicat recurenții-reclamanți, poarta a fost edificată de autoarea intimaților-pârâți, în conformitate cu dispozițiile art. 1282 alin. (2) C. civ., iar intimaților-pârâți le incumbă, la rândul lor, drepturile și obligațiile care îi incumbau autoarei lor.

În data de 23 martie 2022, intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Sector 1 București, prin Primar, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât prin încheierea din 16 aprilie 2019, pronunțată de prima instanță, a fost admisă această excepție, iar intimata-pârâtă a fost scoasă din cauză, nemaifiind parte la judecarea cauzei pe fond.

Pe fond a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, arătând că, după ce a fost scoasă din cauză, acesteia nu i-a mai fost comunicată nici hotărârea instanței de fond.

În data de 04 aprilie 2022, intimații-pârâți C. și D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, expunând, pe larg, situația de fapt a litigiului.

Astfel, intimații-pârâți C. și D. au invocat în privința capetelor de cerere 1, 2, 3 și 6 din acțiune, că acestea privesc imobilul din București. str. x, proprietatea exclusivă a intimaților-pârâți, cu privire la care recurenții-reclamanți nu au niciun drept și niciun interes, arătând, totodată, că acest imobil nu a făcut până acum obiectul unui alt litigiu între părți.

Susțin intimații-pârâți C. și D., prin întâmpinare, că recurenții-reclamanți dețin în proprietate imobilul din București și au o cotă de 1/2 din aleea de acces, în suprafață de 100 mp, situată între cele două imobile, alee de acces care distinctă de imobilul aflat în proprietatea exclusivă a intimaților-pârâți, din București, str. x, în suprafață de 958,72 mp.

Arată intimații-pârâți C. și D. istoricul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului din București, str. x, indicând că au dobândit de la E., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 iunie 2003 de BNP F., imobilul compus din teren, în suprafață de 958,72 mp și construcție, edificată în temeiul autorizației de construire nr. 437/32 P din 19 mai 2004, emisă de Primăria sectorului 1 București și a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x din 31 mai 2006.

La rândul său, E. a dobândit imobilul prin sentința civilă nr. 5607 din 05 iunie 1995, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în dosarul nr. x/1995, definitivă și irevocabilă, înscrisă în cartea funciară nr. x, conform încheierii de intabulare nr. x din 5 august 2002 a Judecătoriei sectorului 1 București.

Mai susțin și că litigiile dintre părți, purtate până la acest moment, au avut ca obiect aleea de acces, cu privire la care s-a stabilit că aparține recurenților-reclamanți, în cotă de 1/2 și statului român, în cotă de 1/2.

Totodată, arată că s-a stabilit un drept de servitute asupra întregii suprafețe de 100 mp în favoarea intimaților-pârâți.

Susțin și faptul că, prin raportul de expertiză întocmit de expertul judiciar G. în dosarul nr. x/2014, invocat de recurenții-reclamanți, s-a stabilit că aleea de acces, în suprafață de 100 mp, este distinctă de terenul în suprafață de 958,72 mp, aflat în proprietatea exclusivă a intimaților-pârâți, fiind separată printr-un gard de acest teren.

De asemenea, precizează că, pentru prima dată, în recurs, recurenții și-au modificat cauza acțiunii, în sensul că aceasta ar fi reprezentată de protejarea aleii de acces, în suprafață de 100 mp, aspect care ar fi plecat de la analiza făcută de instanța de apel cu privire la motivul determinant al formulării capetelor de cerere 1, 2, 3 și 6 de către recurenții-reclamanți.

Invocă, intimații-pârâți, că, în fața instanțelor de fond, recurenții-reclamanți au menționat, în mod expres, în privința capetelor de cerere 1, 2, 3 și 6 faptul că invocă un drept de proprietate al statului român asupra imobilului din București. str. x, ei deținând doar o cota de 1/2 din drept de proprietate asupra aleii de acces, interesul lor fiind acela de a pune capăt unei ilegalități.

Concluzionează prin aceea că, în recurs, nu se pot formula susțineri diferite, prin care să se încerce modificarea cererii de chemare în judecată sub aspectul obiectului, cauzei și al motivelor de drept și de fapt.

Mai susțin aceștia și că recurenții-reclamanți nu au calitate procesuală activă să invoce un drept al statului român asupra imobilului din București. str. x.

Intimații-pârâți solicită respingerea acestor motive, ca neîntemeiate, întrucât, deși se susține că s-ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat, în dezvoltarea acestor motive se face referire la puterea de lucru judecat, iar motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. are în vedere doar autoritatea de lucru judecat.

În speță nu este îndeplinită condiția existenței triplei identități, de părți, de obiect și de cauză, întrucât obiectul și cauza dosarului nr. x/2004, indicat de recurenții-reclamanți, sunt diferite de obiectul și cauza prezentului litigiu.

Continuă prin a invoca faptul că obiectul dosarului nr. x/2004 l-a reprezentat dreptul de proprietate asupra aleii de acces, în suprafață de 100 mp, iar obiectul capetelor de cerere 1, 2, 3 și 6, din prezenta cauză, au ca obiect imobilul situat în București, str. x, aflat în proprietatea exclusivă a intimaților-pârâți, alcătuit din construcție și teren, în suprafață de 958,72 mp, imobil delimitat prin gard de aleea de acces în suprafață de 100 mp.

Mai precizează intimații-pârâți și că recurenții-reclamanți nu au invocat în fața instanțelor de fond existența autorității de lucru judecat, precum și că, în ipoteza în care ar fi existat autoritate de lucru judecat, recurenții-reclamanți nu ar mai fi putut formula prezenta acțiune, dat fiind efectul negativ al autorității de lucru judecat, care împiedică procedarea la o nouă judecată.

Arată intimații-pârâți și că susținerile recurenților-reclamanți, privitoare la existența puterii de lucru judecat în prezenta cauză a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarele nr. x/2004 și nr. y/2014, sunt neîntemeiate, având în vedere că aceste litigii nu au avut ca obiect dreptul de proprietate al intimaților-pârâți cu privire la imobilul situat în București, str. x, ci au avut ca obiect dreptul asupra aleii de acces, în suprafață de 100 mp, situată între imobilul aflat în proprietate exclusivă a intimaților-pârâți și imobilul situat în București, str. x, aflat în proprietatea recurenților-reclamanți.

În ceea ce privește imobilul situat în București, str. x, arată că recurenții-reclamanți nu au niciun drept asupra acestuia, chiar aceștia susținând că statul român ar fi proprietarul imobilului. Însă, continuă intimații-pârâți a arăta, statul român a menționat prin întâmpinări și prin adresele emise în cauză că nu are calitatea de proprietar al imobilului în litigiu și că nu înțelege să invoce un drept asupra acestuia.

De asemenea, precizează că, în mod corect, a reținut instanța de apel că terenul, în suprafață de 958 mp, aflat în proprietatea exclusivă a intimaților-pârâți, este distinct și separat printr-un gard de aleea de acces, în suprafață de 100 mp, care a format obiectul litigiilor anterioare dintre părți.

Invocă, în acest sens, înscrisurile depuse la dosar, precum și raportul de expertiză judiciară specialitatea topografie și cadastru, întocmit de expert G. în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei sectorului 1 București.

Totodată, susțin intimații-pârâți și că, în mod corect, a arătat instanța de apel că acest aspect rezultă și din conținutul titlului de proprietate al intimaților-pârâți, constând în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 iunie 2003 de către BNP F., în care se arată că intrarea pe terenul aflat în proprietatea exclusivă a intimaților-pârâți, în suprafață de 958,72 mp (din măsurători 950,42 mp), se face pe un drum de acces din str. x, pe o lungime de 33,70 ml și lățime la intrare dinspre stradă de 3,01 ml și la intrarea în imobil de 2,85 ml, drum ce se învecinează cu imobilul din București, str. x, pe latura de sud-vest, raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei sectorului 1 București confirmând acest lucru.

Arată că toate acestea sunt aspecte de fapt, lamurite pe baza probelor administrate în fața instanței de apel și care nu mai pot face obiect de analiză în recurs.

În susținerea faptului că aleea de acces, în suprafață de 100 mp, a fost întotdeauna distinctă de imobilul din București, str. x, în suprafață de 958,72 mp, invocă actele de proprietate ale autorilor intimaților-pârâți, până la nivelul anului 1906, acte care confirmă, inclusiv, dreptul de proprietate al intimații-pârâți C. și D., în cota de 1/2, asupra aleii de acces.

În acest sens invocă: actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 19 aprilie 1906 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, testamentul autentificat sub nr. x/1895 autentificat de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1917 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1919 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, actul dotal autentificat sub nr. x/1927 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1940 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 septembrie 1945.

În privința aspectului că aleea de acces este distinctă de terenul recurenților-reclamanți, situat în București, str. x, intimații-pârâți susțin că acest lucru rezultă și din urmatoarele acte juridice din istoricul dreptului de proprietate al imobilului aflat în proprietatea exclusivă a recurenților-reclamanți: actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 19 aprilie 1906 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 05 aprilie 1907, certificatul de moștenitor nr. x/1959, eliberat în 29 iulie 1965, ca urmare a decesului H., actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 24 decembrie 1965, certificatul de moștenitor nr. x/1967, eliberat în 22 decembrie 1967 de pe urma defunctei I., certificatul de legatar universal nr. 62/2001 eliberat lui J. de pe urma defunctei K., contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 20 septembrie 1971, contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 10 septembrie 1971, precum și contractul de vânzare din data de 22 noiembrie 2002, care constituie titlul de proprietate al recurenților-reclamanți.

Concluzionează, precizând că actele juridice anterior menționate nu au avut ca obiect și aleea de acces, în suprafață de 100 mp, distinctă de terenul recurenților-reclamanți, în suprafață de 402 mp, astfel încât aceștia nu au dobândit un drept și cu privire la aleea de acces.

Continuă argumentația prin invocarea aspectului că recurenții-reclamanți au recunoscut, în motivarea cererii de chemare în judecată, că în actele de proprietate ale autorilor lor nu figurează și aleea de acces, în suprafață de 100 mp.

Invocă, în acest sens și acțiunea formulată în 24 iunie 2004 de autorul recurenților-reclamanți, J., în contradictoriu cu L. și M., autorii intimaților-pârâți, prin care a solicitat să se constate că atât reclamantul, cât și pârâții, din respectiva cauză, dețin câte o cotă de 1/2 din aleea de acces, motivat de faptul că aleea nu ar fi făcut obiectul înstrăinării și nici nu a fost trecută în proprietatea statului român.

Precizează intimații-pârâți și că aleea de acces, în suprafață de 100 mp, nu face obiectul capetelor de cerere 1, 2, 3 și 6 din cererea de chemare în judecată, motiv pentru care nu se pune problema că, prin admiterea excepțiilor, s-ar încălca autoritatea de lucru judecat și nici puterea de lucru a hotărârilor judecătorești anterioare.

În ceea ce privește soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a recurenților-reclamanți, intimații-pârâți solicită respingerea acestui motiv de recurs, ca neîntemeiat, întrucât, contrar susținerii recurenților-reclamanți potrivit căreia au suferit o vătămare deoarece pretenția dedusă judecății nu a fost analizată pe fond, pretenția recurenților-reclamanți nu putea fi analizată pe fond în condițiile în care nu justifică calitate procesuală activă.

Invocă intimații-pârâți că, la interpelarea instanței de apel privitoare la interesul promovării acțiunii, recurenții-reclamanți au susținut că urmăresc să pună capăt unei ilegalități.

Prin recursul formulat, recurenții-reclamanți susțin că interesul și vătămarea, respectiv cauza prezentei acțiuni, este protejarea dreptului de proprietate asupra aleii de acces.

Mai arată că numai capetele de cerere 4 și 5 din acțiune se referă la aleea de acces, în suprafață de 100 mp, în timp ce capetele de cerere 1, 2, 3 și 6 din acțiune, cu privire la care s-a admis excepția lipsei calității procesuale active, privesc doar imobilul aflat în proprietatea exclusivă a intimaților-pârâți.

Totodată, invocă și că, în privința dreptului de proprietate asupra aleii de acces, în suprafață de 100 mp, toate aspectele sunt lămurite prin sentința civilă nr. 12066 din 14 iulie 2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă prin decizia civilă nr. 2533A din 15 iulie 2015 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care s-a stabilit că recurenții-reclamanți sunt proprietari în cota de 1/2 asupra acesteia.

De asemenea, susțin și că, prin decizia civilă nr. 2727/2018, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2014, s-a constatat că intimații-pârâți dețin un drept de servitute asupra aleii de acces, în suprafață de 100 mp.

Invocă intimații-pârâți și că susținerile din cererea de recurs nu au legătură cu acțiunea formulată, cu motivarea acesteia și cu susținerile recurenților-reclamanți făcute pe tot parcursul procesului.

Mai arată că recurenții-reclamanți recunosc, prin cererea de chemare în judecată, că nu au calitate procesuală activă, prin aceea că nu au un drept asupra imobilului situat în București, str. x, fiind doar vecini cu acesta, însă, pentru că nu calitate procesuală activă în formularea unei acțiuni în revendicare, au înțeles să promoveze o acțiune în constatare.

În opinia intimaților-pârâți, recurenții-reclamanți nu au calitate procesuală activă nici pentru formularea acțiunii în constatare, din moment ce statul român a arătat că nu invocă un drept cu privire la imobilul aflat în proprietate exclusivă a intimaților-pârâți.

Intimații-pârâți susțin și că recurenții-reclamanți nu justifică nici un interes legitim pentru formularea capetelor de cerere 1, 2, 3 și 6 din acțiune.

Arată și că instanța de apel a analizat, inclusiv, dacă s-ar putea pune în discuție dacă obiectivul real urmărit al acțiunii se referă la negarea dreptului de servitute al intimaților-pârâți cu privire la aleea de acces, în suprafață de 100 mp, însă și în acest caz, se susține că recurenții-reclamanți ar avea calitate doar în măsura în care negarea calității de proprietar a intimaților-pârâți ar fi aptă să ducă la dispariția servituții de trecere.

În consecință, consideră că, în mod corect, a reținut instanța de apel că dreptul de servitute ar supraviețui și dacă statul român ar fi proprietar al imobilului în litigiu, ceea ce oricum nu este cazul. Consideră că acest raționament al instanței de apel nu reprezintă o calificare juridică a cererii, care să fie necesar a fi pusă în dezbaterea contradictorie a părților, ci constituie o analiză a obiectivului real, cauza acțiunii, scopul și motivul determinant al acestor capete de cerere.

Susțin și că există o distincție între cauza acțiunii, în sens de scop urmărit și cauza cererii de chemare în judecată, motiv pentru care, acest aspect nu presupunea o calificare a cererii.

De asemenea, invocă și că, în recurs nu se poate schimba cauza și motivarea cererii de chemare în judecată, precum și că recurenții-reclamanți au menționat în mod expres în fața instanțelor de fond, în privința acestor capete de cerere, că nu pretind niciun drept asupra imobilului situat în București, str. x, pe care il consideră ca fiind în proprietatea statului român.

Menționează și faptul că recurenții-reclamanți dețin o cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra aleii de acces nu are legătură cu imobilul aflat în proprietatea exclusivă a intimaților-pârâți.

În ceea ce privește critica recurenților-reclamanți potrivit căreia instanța de apel nu a respectat obligația de a da calificarea juridică corectă acțiunii și de a pune în discuția părților această calificare, intimații-pârâți susțin că nu exista o altă calificare juridică pe care să o dea instanța de apel, cu atât mai mult cu cât în apel nu se poate schimba cauza și obiectul acțiunii.

Arată și că nu se poate pune problema negării dreptului de servitute asupra aleii de acces, din moment ce aceasta a fost stabilită prin hotărâre judecătorească în favoarea intimaților-pârâți C. și D..

Invocă și că susținerea recurenților-reclamanți, conform căreia aceștia ar avea calitate procesuală activă, întrucât pretind un drept propriu asupra imobilului situat în București, str. x, în suprafață de 958 mp, prin aceea că dețin o cotă de 1/2 din dreptul de proprietate asupra aleii de acces, nu poate fi primită, fiind inadmisibilă, din moment ce a fost făcută direct în recurs, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată recurenții-reclamanți au susținut că nu invocă un drept propriu cu privire la acest imobil.

În final arată și că nu au fost încălcate norme de drept material cu privire la calitatea procesuală activă, acest aspect fiind unul de drept procesual.

În ceea ce privește soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților persoane juridice, intimații-pârâți solicită respingerea acestui motiv de recurs, ca neîntemeiat, arătând că pârâții față de care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive nu au legătură cu imobilul aflat în proprietatea exclusivă a intimaților-pârâți, aspect pe care l-au menționat în fața primei instanțe, prin întâmpinările depuse.

Intimații-pârâți solicită respingerea acestui motiv de recurs, ca neîntemeiat, întrucât decizia recurată este amplu și corect motivată, fiind analizate în detaliu toate motivele și apărările formulate și nicidecum nemotivată, astfel cum susțin recurenții-reclamanți.

Arată, de asemenea, că instanța de apel a expus, pe larg, motivele pentru care a considerat apelul formulat de recurenții-reclamanți ca fiind neîntemeiat.

Intimații-pârâți solicită, în principal, respingerea acestor motive întrucât aspectele invocate de către recurenții-reclamanți vizează temeinicia și modul de apreciere a probelor, iar nu aspecte de legalitate.

Mai arată și că, în mod corect, a respins instanța de apel motivele referitoare la soluția de respingere a capătului de cerere privind accesul pe aleea de trecere, în condițiile în care recurenții-reclamanți au acces atât direct, din stradă, cât și prin aleea de acces. Susțin și că recurenții-reclamanți dețin cheie și telecomandă la poarta de acces, aspect dovedit în fața instanțelor de fond.

Invocă recurenții-reclamanți că și soluția de respingere a apelului, cu privire la soluția pronunțată în privința capătului de cerere privind obligarea intimaților-pârâți să desființeze poarta de acces este, de asemenea, corectă.

Se invocă, în acest sens, probatoriul administrat în fața instanțelor de fond și se susține că solicitarea de desființare a porții este făcută cu rea-credință.

Precizează și că poarta exista dintr-un moment anterior dobândirii imobilului de către intimații-pârâți, motiv pentru care aceștia nu pot fi obligați să o desființeze.

De asemenea, asupra aleii de acces există un drept de coproprietate în favoarea recurenților-reclamanți, dar și în favoarea statului român, iar acesta din urmă nu a solicitat desființarea porții de acces.

Se susține și că poarta este absolut necesară pentru protejarea aleii de acces și a rețelelor și instalațiilor existente pe alee, aspect confirmat de probatoriul administrat în fața instanțelor de fond.

Concluzionând, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului formulat, ca neîntemeiat.

În data de 07 aprilie 2022, recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Sector 1 București, prin Primar.

În data de 18 aprilie 2022, intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Sector 1 București, prin Primar, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimații-pârâți C. și D..

În data de 26 aprilie 2022, recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimații-pârâți C. și D..

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 10 noiembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1700A din 24 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017 și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 26 ianuarie 2023, ora 9:00, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților.

În 07 februarie 2023, au depus concluzii scrise atât recurenții-reclamanți, cât și intimații-pârâți C. și D..

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând legalitatea deciziei atacate, din perspectiva motivelor de casare, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la textele normative incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Recursul reclamanților poate fi încadrat în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6,7 și 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, s-a susținut, în esență, că instanța de apel, nesocotind efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești pronunțate anterior în soluționarea unui proces desfășurat între aceleași părți, cu privire la imobilul care face obiectul dreptului litigios, a statuat în sens contrar cu privire la existența și întinderea dreptului de proprietate al reclamanților. Pe cale de consecință, instanța de apel a reținut greșit că reclamanții nu ar invoca un drept real propriu cu privire la imobilul vizat prin capetele de cerere 1, 2, 3 și 6 și nu sunt legitimați procesual activ să ceară constatarea inexistenței dreptului de proprietatea al pârâților, care exercită posesia imobilului învecinat celui în discuție. Astfel, pornind de la o premisă juridică greșită, instanța de apel a calificat greșit, și fără a pune în discuția contradictorie a părților, cauza acțiunii deduse judecății, a încălcat normele de drept procesual care reglementează efectul devolutiv al apelului și limitele acestuia, a aplicat greșit dispozițiile de drept material referitoare la dreptul de servitute de trecere, nu a motivat înlăturarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat și nici soluția pe fond,referitoare la capetele 4 și 5 de cerere.

Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive, îl reprezintă:1)constatarea inexistența dreptului de proprietate al pârâților C. și D. asupra imobilului situat în București str. x sector 1 compus din teren in suprafața de 958,72 mp. și construcțiile aflate pe teren; 2)constatarea existenței dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului situat în București str. x sector 1, compus din teren în suprafață de 958,72 mp. dobândit prin preluare în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, art. 49 din Legea nr. 4/1973 si Deciziei nr. 350/15.02.1977 emisă de Consiliul Popular sector 1 București, deținut în coproprietate cu reclamanții și construcții; 3)constatarea că pârâții C. și D. sunt constructori de rea- credintă ai clădirilor edificate conform autorizației nr. x din 19.05.2004 emisă de Primăria sectorului 1, pe terenul de 958,72 mp. situat în București str. x sector 1, proprietatea Statului Român din anul 1977, în baza art. 494 C. civ. 1864 deținut în coproprietate cu reclamanții; 4)obligarea pârâților C. și D. să permită reclamanților accesul pe terenul în suprafață de 100 mp. cu destinația de alee situată în București str. x și 45 A sector 1; 5) obligarea pârâților C. și D. să desființeze poarta de acces spre alee, iar în caz contrar autorizarea reclamanților la desființare, pe cheltuiala pârâților, în baza art. 494 C. civ. 1864; 6) rectificarea cărții funciare nr. x a sectorului 1 București. în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâților C. și D. cu privire la imobilul din București str. x sector 1 compus din teren și construcții și întabularea Statului Român și a reclamanților cu această proprietate în baza Legii nr. 7/1996 și art. 885 alin. (4) și 907 C. civ. 7)obligarea pârâților C. și D. la cheltuieli de judecata.

În cuprinsul motivelor cererii de chemare în judecată, reclamanții au afirmat, cu suficientă claritate, că sunt proprietarii imobilului situat în București, str. x A, conform contractelor de vânzare -cumpărare autentificate sub nr. x/25.11.2002, nr. y/05.07.2012 și nr. 910/17.09.2012, iar accesul la imobil se realizează atât din str. x, cât și prin aleea de 100 mp., aflată la vestul cădirii lor. Reclamanții au mai arătat că prin hotărârile judecătorești pronunțate în trei cicluri procesuale în dosarul nr. x/2004, precum și prin încheierea interlocutorie din data de 05.04.2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. x/2014, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că sunt proprietari, în cote egale, cu Statul Român, asupra terenului în suprafață de 100 mp. cu destinația de alee. Au mai arătat reclamanții că Statul Român, iar nu pârâții, are calitatea de proprietar al terenului vecin, în suprafață de 958,72 mp., situat în București, str. x, în care este inclusă cota de 1/2 din suprafața de 100 mp, cu destinația alee.

Întrucât pârâții au ocupat abuziv terenul de 100 mp. având destinația unei alei de acces și urmăresc să obțină un drept de servitute de trecere, construind o poartă și interzicând reclamanților accesul la proprietatea lor, singura posibilitate legală de a stopa conduita pârâților este promovarea unei acțiuni negatorii, menite să infirmare dreptul de proprietate al pârâților asupra terenului și asupra construcției edificate, ilegal, în locul celei inițial existente în str. x.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile cuprinse în art. 35 C. proc. civ., art. 430, 435 C. proc. civ., art. 494, 646, 680 C. civ., art. 58, 102, 103 din Legea nr. 71/2011 cu referire la art. 30 din Legea nr. 58/1974, art. 49 din Legea nr. 4/1973, art. 885, 907 C. civ.

Prima instanță a fondului, prin încheierea din data de 23.04.2019, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților UAT Sector 1 București și Municipiul București, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în formularea capetelor 1, 2, 3, și 6 ale cererii de chemare în judecată, considerând că, atâta vreme cât reclamanții nu invocă un drept real propriu cu privire la imobilul la care se referă capetele 1, 2, 3 și 6 ale cererii, nu sunt legitimați activ să ceară a se constata inexistența dreptului de proprietate al celor care posedă imobilul, în speță, pârâții N., și existența dreptului de proprietate al unui terț, în speță, Statul Român. Reclamanții au posibilitatea de a contesta doar modul de exercitare a dreptului de servitute asupra fondului aservit, nu și dreptul de proprietate asupra fondului dominant, cu privire la care ei nu reclamă vreun drept de proprietate, acțiunea negatorie putând viza, în condițiile date, contestarea unui dezmembrământ, iar nu a dreptului de proprietate, în sine.

Pe cale de consecință, prin sentința pronuțată, prima instanță a fondului respinge capetele 1, 2, 3 și 6 ale cererii, ca fiind formulate de persoane lipsite de calitate procesuală activă.

Totodată, sunt respinse pe fond capetele 4 și 5 ale cererii introductive, respectiv obligarea pârâților să permită reclamanților accesul pe drumul de trecere și să desființeze poarta de acces, reținându-se, din analiza și sinteza probelor administrate, că pârâții au pus la dispoziția reclamanților o cheie de acces, așadar, reclamanții au acces pe terenul în suprafață de 100 mp. cu destinația de alee situată în București str. x și 45 A . Mai mult, nu pot fi obligați să desființeze o poartă pe care nu ei au amplasat-o, ci au găsit-o ca atare la momentul achiziționării imobilului lor și care e menită să protejeze trecerea spre proprietate.

Învestită fiind cu soluționarea apelului declarat de