Decizia nr. 5786/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1845 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 15.01.2021 sub dosar nr. x/2021, reclamantele A. în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorei B., având calitatea de moștenitoare ale defunctului C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL AFACERILOR INTERNE, CENTRUL MEDICAL DE DIAGNOSTIC ȘI TRATAMENT AMBULATORIU "DR. NICOLAE KRETZULESCU" BUCUREȘTI, CENTRUL MEDICAL JUDEȚEAN TELEORMAN, recunoașterea dreptului pretins și decontarea sumei de 80.955,44 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale de care a beneficiat defunctul C. la D.. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1845 de la data de 6 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-au respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Centrului Medical Județean Teleorman, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Direcția Medicală a MAI și CASA OPSNAJ; s-a respins acțiunea modificată formulată de reclamanta A., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorei B., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL AFACERILOR INTERNE - DIRECȚIA MEDICALĂ, CENTRUL MEDICAL DE DIAGNOSTIC ȘI TRATAMENT AMBULATORIU "Dr. Nicolae Kretzulescu" BUCUREȘTI, CENTRUL MEDICAL JUDEȚEAN TELEORMAN și CASA ASIGURĂRILOR DE SĂNĂTATE A APĂRĂRII ORDINII PUBLICE, SIGURANȚEI NAȚIONALE SI AUTORITĂȚII JUDECĂTOREȘTI (CASA OPSNAJ), ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză A. Împotriva acestei sentințe, reclamanta A., în nume propriu si în calitate de reprezentant legal al minorei B. a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate. A solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 497 C. proc. civ. și a art. 20 alin. (3) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în sensul casării/desființării soluției de fond și, urmare a rejudecării, să se dispună admiterea acțiunii formulate și obligarea intimaților pârâți la recunoașterea dreptului pretins și la decontarea sumei de 80.955,44 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale de care a beneficiat defunctul C. la D., având în vedere prevederile art. 28 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului și art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 677/2003 privind condițiile de acordare în mod gratuit a asistenței medicale și psihologice, a medicamentelor și protezelor pentru polițiști. A precizat că soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece prima instanța a procedat la soluționarea cauzei bazându-se exclusiv pe susținerile pârâților, preluându-le în considerentele hotărârii atacate. Motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, obligativitatea motivării hotărârilor constituind o condiție a procesului echitabil, în lumina art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Prima instanță nu a respectat exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care reglementează obligația judecătorului de a-și motiva hotărârea adoptată, raportat la starea de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, precum și raționamentul care conduce la decizia pronunțată. În cuprinsul considerentelor sentinței civile nr. 1845/2021, Curtea de Apel București nu a arătat prin raționament logico-juridic motivele pentru care își însușește recomandările medicilor de la Institutul Oncologic "prof. Dr. Alex. Trestioreanu" București și de la clinica privată de specialitate din Germania și înlătură indicația privind intervenția neurochirurgicală a medicului de la D.. Având în vedere lipsa argumentelor de excludere a opiniei medicului E. din cadrul D. și faptul că instanța de judecată nu deținea competențele necesare pentru evaluarea stării de sănătate a defunctului C., a precizat că judecătorul de fond nu a făcut altceva decât să dea crezare unilateral doctorilor care nu au recomandat intervenția neurochirurgicală, substituindu-se rolului unui medic neurochirurg. Instanța de fond, la soluționarea cauzei, nu a avut în vedere următoarele dispoziții legale: art. 1 din Ordonanța nr. 28/2003 privind trimiterea bolnavilor pentru tratament în străinătate; art. 8 din H.G. nr. 677/2003 privind condițiile de acordare în mod gratuit a asistenței medicale și psihologice, a medicamentelor și protezelor pentru polițiști; art. 230 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 și art. 12 din O.M.A.I. nr. 516/2006. Legea recunoaște posibilitatea acordării serviciilor medicale, ce nu pot fi asigurate în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, respectiv de rețeaua sanitară publică, de către furnizori de servicii medicale din România, cum ar fi cei din rețeaua privată medicală. În acest sens, a arătat că dreptul defunctului C. de a fi beneficiat de asistență medicală în mod gratuit cu suportarea contribuției personale din fondurile bugetare ale Ministerului Afacerilor Interne era legal consfințit, iar dovada contribuției amintite a fost făcută cu înscrisuri (facturi, bonuri fiscal, documente medicale care fac proba diagnosticului și tratamentului). Mai mult decât atât, dreptul la sănătate este un drept fundamental al persoanei strâns legat de existența fizică și psihică, individuală și socială a acesteia, fiind definit în mai multe documente internaționale (Preambulul Constituției Organizației Mondiale a Sănătății - 1946, Declarația Universală a Drepturilor Omului - 1948, Carta socială europeană, revizuită - 1996; Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene) și Constituția României, iar prin refuzul pârâtelor de a achita contravaloarea serviciilor medicale de care a beneficiat defunctul C. la D. s-a produs o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. A menționat că soluția a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În drept, a invocat prevederile art. 97 alin. (1), art. 486, art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Legea nr. 360/2002, Legea nr. 554/2004, H.G. nr. 677/2003, O.M.A.I. nr. 516/2003. B. Împotriva aceleiași sentințe a formulat cerere de recurs incident pârâta DIRECȚIA MEDICALĂ A MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE solicitând casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare să se dispună admiterea excepției și să se respingă cererea de chemare în judecată ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În acest sens, a arătat că una dintre condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea acțiunii civile este calitatea procesuală reglementată în cuprinsul art. 36 C. proc. civ. Calitatea procesuală este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic de drept substanțial dedus judecății. Astfel, persoana obligată în raportul obligațional nu este Direcția Medicală a Ministerului Afacerilor Interne, ci Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu "Dr. Nicolae Kretzulescu" București, instituția din urmă fiind aceea la nivelul căreia, potrivit competențelor ce îi revin, ar fi trebuit să se realizeze exclusiv analiza oportunității decontării/nedecontării sumelor aferente serviciilor medicale a căror plată se solicită de către recurenta-reclamantă. Se indică art. 2 alin. (1) din Regulamentul de Organizare și Funcționare a Direcției Medicale, aprobat prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 203/2016. Direcția Medicală nu este ordonator de credite, Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu "Dr. Nicolae Kreztulescu" București fiind ordonator terțiar de credite aflat în finanțarea directă a ordonatorului principal de credite, respectiv M.A.I. Astfel, simpla calitate a Direcției Medicale de structură centrală (fără calitate de ordonator de credite) nu atrage calitatea sa procesuală pasivă a acesteia. Mai mult decât atât, unitățile sanitare din cadrul rețelei sanitare proprii a Ministerului Afacerilor Interne care decontează contravaloarea contribuției personale sunt centrele medicale de diagnostic și tratament ambulatoriu din subordinea Direcției Medicale, care au calitate de ordonatori terțiari de credite aflate în finanțarea directă a ordonatorului principal. Se prevalează recurenta-pârâtă și de considerentele deciziei nr. 13/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care aceasta a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, este indicat art. 222 din C. civ. Chiar dacă din punct de vedere juridic ar exista o relație de subordonare între două persoane juridice, legea oprește confuziunea patrimonială între acestea și, în consecință, interzice răspunderea reciprocă a celor două persoane juridice pentru datoriile proprii, singura excepție fiind atunci confuziunea de patrimonii aparținând persoanelor juridice. A mai susținut că activitatea propriu-zisă de decontare a medicamentelor, serviciilor medicale și/sau dispozitivelor medicale, suportate de către persoanele prevăzute de lege, excedează competențelor funcționale stabilite de Regulamentul de organizare și funcționare al instituției, astfel cum acesta a fost aprobat prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 203/2016. Prin urmare, nu poate fi admis raționamentul primei instanțe, potrivit căruia Direcția Medicală a Ministerului Afacerilor Interne ar avea calitate procesuală pasivă pe motiv că are atribuții în ceea ce privește gestionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate și decontarea serviciilor medicale. Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Direcției Medicale a M.A.I. și respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu " Dr. Nicolae Krețzulescu" a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal ca nefondat, apreciind că sentința atacată este temeinică și legală. În esență, a precizat că gratuitatea ce se acordă în cadrul sistemului de asigurări de sănătate specific apărării, ordinii publice, siguranței naționale și autorității judecătorești este limitată la pachetul de servicii medicale prevăzut de H.G. nr. 140/2018 și de Ordinul MS/CNAS nr. 397/836/2018, sub rezerva îndeplinirii condițiilor stabilite prin aceste acte normative. Intimata-pârâtă Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării și Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate față de împrejurarea că toate textele de lege invocate în susținerea căii de atac sunt interpretate eronat de recurentă. Recurenta-pârâtă Direcția Medicală a MAI a formulat întâmpinare în raport de cererea de recurs a recurentei-reclamante prin care a solicitat respingerea acestei căi de atac ca nefiind fondate. În motivare, în raport de prevederile legale incidente cauzei, a precizat că în situația existenței indicației de intervenție neurochirurgicală, aceasta putea fi efectuată într-o unitate sanitară spitalicească din țară aflată în contract cu casa de asigurări de sănătate sau într-o unitate sanitară din UE (prin formularul E112) situație în care cheltuielile cu spitalizarea ar fi fost suportate din bugetul FINUASS sau la o clinică de specialitate din țară/străinătate cu respectarea reglementărilor legale referitoare la tratamentul în străinătate anterior menționat, situație în care cheltuielile cu spitalizarea ar fi suportate din bugetul Ministerului Sănătății. 1.

Răspunsul la întâmpinare Recurenta-reclamantă A., în nume propriu și în reprezentarea minorei B., a formulat răspuns la întâmpinările de la dosar prin care a solicitat respingerea susținerilor părților adverse. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că ambele cereri de recurs sunt nefondate pentru următoarele considerente: Referitor la cererea de recurs principal, Înalta Curte constată că partea recurentă-reclamantă a criticat hotărârea primei instanțe din perspectiva motivelor de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., considerând că aceasta nu cuprinde o motivare corespunzătoare, fiind încălcate dispozițiile art. 425 C. proc. civ., și că ar fi fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor drept substanțial din mai multe acte normative. În ceea ce privește motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat. Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, anume raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. În același sens, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. În concret, instanța de fond a indicat temeiul de drept incident cauzei, a enumerat cauzele respingerii cererii de chemare în judecată, context în care a analizat probele administrate în proces, cu referiri punctuale la înscrisurile depuse în probațiune, respectiv acte medicale relevante în dovedirea diagnosticului defunctului, bilet de trimitere medical, decont de cheltuieli. În raport de elementele concrete ale cauzei, prima instanță a indicat punctual texte de lege în motivare, iar prin argumentația oferită de judecătorul fondului s-a făcut trimitere la normele de drept care justifică soluția adoptată în cauză. Astfel, Înalta Curte constată existența raționamentului logico-juridic al primei instanțe care a fundamentat soluția adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de curtea de apel sunt în legătură cu soluția pronunțată. Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentă-reclamantă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare/nelegalitate în discuție. Instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze problema litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare. În consecință, arătând în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, Înalta Curte consideră că judecătorul fondului a respectat dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ., expunând silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate și fiind clare rațiunile avute în vedere de instanța de fond, fără a se identifica vreun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care Curtea de Apel București a pronunțat sentința în discuție. De asemenea, Înalta Curte mai constată că motivarea analizată are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele dreptului la un proces echitabil. În final, instanța de control judiciar mai arată că judecătorul fondului a analizat inclusiv înscrisul medical invocat de recurenta-reclamantă, anume acela provenind de la medicul din cadrul D., prima instanță arătând explicit că în conținutul acestuia nu exista o indicație (recomandare medicală) de intervenție chirurgicală, ci doar o mențiune că operația era posibilă. În schimb, în cazul opiniilor medicale exprimate de doctorul din cadrul Institutului Oncologic "Prof. Dr. Alex. Trestioreanu", respectiv de doctorul din cadrul clinicii medicale germane, prima instanță a constatat că aceștia nu au recomandat intervenția microchirurgicală. Așadar, raportat la cele trei opinii medicale invocate de părți prin intermediul probelor administrate, Curtea de Apel București a conchis că prin niciuna nu se recomanda propriu-zis intervenția chirurgicală, fără a exista deci vreo deficiență a judecătorului de fond în omiterea probelor sau neargumentarea modului în care acestea au fost analizate. În acest context, Înalta Curte subliniază că lectura art. 20 alin. (1) și (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu denotă că legiuitorul ar fi înțeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătorești pronunțate de instanța ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare al acesteia și soluțiile în caz de admitere a recursului. În consecință, dreptul procesual comun al art. 483, art. 486 și art. 488 C. proc. civ. este aplicabil și în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ, astfel că partea recurentă nu este îndreptățită și la un control judiciar de temeinicie, adică sub aspectul situației de fapt stabilite de prima instanță, ci doar de legalitate. De altfel, în jurisprudența sa, prin decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 98 din 6 februarie 2015, Curtea Constituțională a României a respins o excepție de neconstituționalitate în legătură cu acest aspect, arătând că "în lumina noului C. proc. civ., recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului". Or, ab initio, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs de partea recurentă-reclamantă prin care se contestă situația de fapt stabilită de prima instanță, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat de recurent în calea de atac, date fiind considerentele dezvoltate în precedent. Altfel spus, modul în care judecătorul fondului evaluează probele administrate în cursul judecății de primă instanță în vederea stabilirii situației de fapt excedează controlului de legalitate permis în calea de atac extraordinară a recursului, privind temeinicia hotărârii respective. În continuare, Înalta Curte constată că este nefondat și motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material; va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Analizând cuprinsul sentinței recurate, Înalta Curte reține că, în mod corect, judecătorul fondului a identificat normele de drept substanțial aplicabile în proces, prin prisma Legii nr. 360/2002, a Legii nr. 95/2006, a Hotărârii Guvernului nr. 677/2003, a Hotărârii Guvernului nr. 140/2018, a Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 516/2003 și a Ordinului ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 397/836/2018. Din coroborarea acestor texte normative, prima instanță a conchis judicios că polițiștii (cadre active și pensionari) beneficiază de asistență medicală și medicamente gratuite în condițiile stabilite prin Legea nr. 95/2006, prin Contractul-cadru care reglementează condițiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate (în vigoare) și prin normele de aplicare ale acestuia, ținând cont totodată de reglementările proprii rețelei sanitare a Ministerului Afacerilor Interne. Deci, acordarea asistenței medicale se efectuează în condiții stabilite printr-o succesiune de acte normative de punere în aplicare a dispozițiilor legii. De asemenea, este corectă concluzia că H.G. nr. 677/2003 privind condițiile de acordare în mod gratuit a asistenței medicale și psihologice, a medicamentelor și protezelor pentru polițiști prevede expres la art. 1 alin. (4) că se suportă din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate (FNUASS) cheltuielile necesare pentru acordarea asistenței medicale conform prevederilor contractului-cadru pentru asigurările sociale de sănătate. Prin urmare, raționamentul judecătorului învestit cu soluționarea cauzei nu denotă existența vreunei erori în interpretarea și aplicarea normelor de drept material în proces, contrar susținerilor expuse în calea de atac de către partea recurentă-reclamantă. Astfel, Înalta Curte confirmă analiza primei instanțe care a reținut că gratuitatea acordată în cadrul sistemului de asigurări de sănătate specific apărării, ordinii publice, siguranței naționale și autorității judecătorești este limitată la pachetul de servicii medicale prevăzut de H.G. nr. 140/2018 pentru aprobarea pachetelor de servicii și a Contractului-cadru care reglementează condițiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2018-2019 și Ordinul M.S./C.N.A.S. nr. 397/836/2018, sub rezerva îndeplinirii condițiilor stabilite prin aceste acte normative. În ce privește dreptul asiguraților, aceștia beneficiază în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România de serviciile prevăzute în pachetul de servicii medicale de bază în condițiilor stabilite în Contractul-cadru și Normele de aplicare a acestuia, decontându-se numai furnizorilor aflați în contract cu o casă de asigurări de sănătate. După cum a arătat în mod legal prima instanță, unitatea spitalicească, indiferent de forma de organizare (public sau privat), în baza contractului de furnizare de servicii medicale încheiat cu casa de asigurări de sănătate este obligată să acorde serviciile medicale care fac obiectul contractului și să suporte pentru asigurații internați în regim de spitalizare continuă toate cheltuielile necesare pentru rezolvarea cazurilor respective, inclusiv pentru medicamente, materiale sanitare și investigații paraclinice, dacă internarea se face pe baza biletului de internare acordat de medicul de familie/medicul specialist din unitățile sanitare ambulatorii, cu excepția situațiilor de urgență medico-chirurgicală în care nu este necesar bilet de internare, conform art. 98 alin. (1) din Anexa 2 la H.G. nr. 140/2018. În acest context, sunt suportate din bugetele asigurărilor sociale de sănătate intervențiile chirurgicale care sunt incluse în pachetul de bază, precum și intervențiile suplimentare de urgență pentru afecțiuni ce nu pot fi tratate în țară, dar care nu sunt incluse în pachetul de servicii de bază, ipoteză în care intervine rambursarea cheltuielilor cu serviciile medicale spitalicești din veniturile proprii ale spitalelor. Așadar, nu orice serviciu medical la care ar recurge o persoană la un moment dat este susceptibil potrivit legii să beneficieze de o decontare în sistemul public de asigurări sociale de sănătate, ci doar cu întrunirea tuturor cerințelor legale amintite anterior. Or, intervenția chirurgicală a cărei contravaloare este solicitată de partea recurentă-reclamantă a fost efectuată contra cost, la cererea bolnavului, la o unitate spitalicească privată, anume D., care nu avea încheiat contract cu Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării și Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești, fiind efectuată în baza contractelor de prestări servicii medicale nr. x/17.12.2019 și nr. x/28.01.2020, astfel că este nejustificată cererea de decont formulată de moștenitorii acestuia. În orice caz, deși invocă punctual un anumit cadru normativ, partea recurentă-reclamantă omite neîndeplinirea premisei esențiale de aplicare a acestuia, câtă vreme suma litigioasă este aferentă unor contracte încheiate cu o unitate spitalicească privată ce nu încheiase vreun contract cu casa de asigurări de sănătate, iar serviciul medical putea fi prestat și în sistemul public de asigurări sociale de sănătate condiționat de existența unei recomandări în acest sens din partea medicului de familie ori a celui specialist. Din situația de fapt stabilită în proces nu rezultă însă că partea recurentă-reclamantă ar fi demonstrat că refuzul medicilor de acordare a unei astfel de recomandări ar fi fost culpabil. În mod eronat se afirmă în cererea de recurs că ar fi incidente dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 28/2003 sau art. 8 din H.G. nr. 677/2003, câtă vreme situația de fapt stabilită de prima instanță nu confirmă că afecțiunea nu ar fi putut fi tratată în țară, ci că nu exista recomandare medicală pentru intervenția chirurgicală cu privire la care s-a solicitat de partea recurentă decontarea cheltuielilor. De altfel, semnificația condiției ca afecțiunea să nu poată fi tratată în țară este în legătură cu absența mijloacelor necesare în acest scop. Însă în proces nu este în discuție o absență a mijloacelor necesare, spre a fi aplicabile dispozițiile normative indicate de partea recurentă-reclamantă. În final, Înalta Curte mai reține și că nu a se poate afirma vreo încălcare a dreptului la sănătate sau a dreptului la proprietate așa cum a precizat partea recurentă-reclamantă, deoarece efectuarea intervenției microchirurgicale în cadrul unei clinici private care nu avea încheiat contract cu casa de asigurări de sănătate a constituit o opțiune personală a defunctului, susținută din fonduri proprii, nefiind îndeplinite condițiile legale pentru decontare prevăzute de actele normative în vigoare. În consecință, nu se confirmă motivele de casare/nelegalitate dezvoltate prin cererea de recurs principal. Cât privește analiza cererii de recurs incident formulate de recurenta- pârâtă, Înalta Curte constată că susținerile acestei părți procesuale sunt nefondate, soluția primei instanțe nefiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează calitatea procesuală pasivă. Așadar, Direcția medicală din cadrul Ministerului Afacerilor Interne este o autoritate cu atribuții în ceea ce privește gestionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate și decontarea serviciilor medicale, motiv pentru care nu se poate susține că nu deține calitate procesuală pasivă în cadrul raportului juridic litigios dedus judecății. În orice caz, prin menținerea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, urmare a invalidării recursului principal, tranșându-se astfel în mod definitiv în raportul juridic dintre părți că recurenta-pârâtă nu datorează sumele pretinse de partea recurenta-reclamantă, o concluzie în sensul că ar fi lipsit calitatea procesuală pasivă nu conferă niciun folos practic Direcției Medicale a Ministerului Afacerilor Interne. Față de cele arătate în precedent, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorei B., și recursul incident declarat de M.A.I. - Direcția Medicală, ca nefondate.