ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5667/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 decembrie 2021, pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamata Asociația "A." Izvoarele Blaj ("Asociația"), în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților ("ANRP"), a solicitat anularea Procesului-verbal de punere în posesie nr. x/26.06.2019 și obligarea pârâtei la plata de măsuri compensatorii, conform cererii de despăgubiri nr. x/13.09.2021. 1.

Prin sentința civilă nr. 101 din 20 aprilie 2022, instanța de fond a disjuns primul petit al cererii, vizând cererea de anulare a Procesului-verbal de punere în posesie nr. x/26.06.2019 și a dispus declinarea competenței de soluționare a acestuia în favoarea Judecătoriei Blaj, rămânând învestită doar cu soluționarea celui de-al doilea petit al acțiunii, vizând obligarea pârâtei ANRP la plata de măsuri compensatorii, conform cererii de despăgubiri nr. x/13.09.2021, care a fost înregistrat pe rolul aceleiași instanțe, la data de 20 aprilie 2022, sub nr. x/2022. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 133 din 26 mai 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a calificat excepția prematurității invocată prin întâmpinare de pârâtă ca fiind o apărare de fond și a respins acțiunea formulată de Asociația "A." Izvoarele Blaj, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 133 din 26 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În motivarea recursului, reclamanta a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, precum și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, instanța de fond neluând în considerare mențiunile din Procesul-verbal de punere în posesie nr. x/26.06.2019, care se referă la un alt Codul fiscal decât cel aparținând Asociației reclamante. Conform art. 18 alin. (1) și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cererea de despăgubiri are strânsă legătură cu acest proces-verbal, care este nul de drept. Consideră că instanța de fond nu a respectat obligația de a afla adevărul, nefăcând demersuri pentru a afla dacă Asociația este îndreptățită la despăgubirile solicitate pentru terenurile menționate în cuprinsul cererii nr. x/13.09.2021. Instanța trebuia să solicite depunerea cererii de fond funciar depusă de reclamantă conform Legii nr. 247/2005, pentru a verifica corespondența acesteia cu cererea nr. x/13.09.2021 și cu Procesul-verbal de punere în posesie nr. x/26.06.2019. Susține că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a respins cererea formulată în dosarul nr. x/2021 pentru motivul netimbrării, deși taxa de timbru era depusă în dosar. Ulterior, a dispus măsura disjungerii, deși cele două acte contestate au legătură între ele, fiind necesară anularea procesului-verbal de punere în posesie pentru soluționarea cererii adresate ANRP. Recurenta-reclamantă apreciază că excepția prematurității, invocată de ANRP, nu are temei juridic în C. proc. civ. sau Legea nr. 554/2004 și nici în jurisprudența Uniunii Europene. Textele de lege invocate, respectiv art. 1, art. 8, art. 2 lit. i), art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, art. 52-53 din Legea nr. 18/1991 și art. 21 și urm. din Legea nr. 165/2013 nu susțin prematuritatea cererii, în condițiile în care despăgubirile nu au fost primite nici după 33 de ani, deși dreptul a fost recunoscut prin hotărârea nr. 229/2005. Mai susține că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești întrucât a refuzat să judece cauza în baza probelor depuse în dosar, admițând excepția prematurității.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cererea de intervenție accesorie Intervenientul B. a depus cerere de intervenție în interesul recurentei-reclamante A., solicitând admiterea acțiunii de față și învederând că justifică un interes personal în sprijinirea demersului judiciar al Asociației, fiind afectat dreptul său de proprietate asupra imobilului menționat în anexa 39, poziția 8, parte integrantă din Procesul-verbal de punere în posesie nr. x/26.06.2019, astfel cum a fost recunoscut prin sentința civilă definitivă și irevocabilă nr. 357/2004, pronunțată de Judecătoria Blaj. Apreciază că, prin admiterea acțiunii formulate de Asociația reclamantă, ar putea beneficia, la rândul său, de reconstituirea dreptului de proprietate. Cererea de intervenție accesorie a fost admisă în principiu la termenul din 29 noiembrie 2023, pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește invocarea de către reclamantă a cazului de casare vizând depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acest motiv de nelegalitate privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță. Totodată, Înalta Curte constată și că, deși recurenta-reclamantă a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acest text de lege este invocat doar formal, câtă vreme criticile prezentate nu se circumscriu acestui motiv de nelegalitate, nefiind susținută lipsa motivării ori insuficienta motivare a sentinței atacate, nici prezența unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În concluzie, recursul reclamantei se încadrează doar în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizat din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a normelor de drept material incidente cauzei. În ceea ce privește critica neluării în considerare a mențiunilor eronate din cuprinsul Procesului-verbal de punere în posesie nr. x/26.06.2019, Înalta Curte reține că petitul referitor la anularea acestui act a fost disjuns din prezenta pricină și trimis spre competentă soluționare Judecătoriei Blaj. Prin urmare, instanța de fond a rămas învestită doar cu soluționarea petitului având ca obiect obligarea la acordarea de măsuri compensatorii, astfel încât nu avea competența de a se pronunța asupra motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă cu privire la procesul-verbal de punere în posesie. Recurenta-reclamantă a criticat și respingerea cererii ce a format obiectul dosarului nr. x/2021, deși aceasta era legal timbrată și, ulterior disjungerea celor două petite, deși, în opinia sa, între procesul-verbal de punere în posesie și cererea de despăgubiri există o strânsă legătură. Înalta Curte constată că, inițial, prima instanță a anulat cererea de chemare în judecată ce făcea obiectul dosarului nr. x/2021 ca netimbrată, conform încheierii nr. 13/09.02.2022. Împotriva acestei măsuri a fost formulată cerere de reexaminare de către reclamantă, care a fost admisă prin încheierea nr. 18/28.02.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021. Așadar, câtă vreme împotriva hotărârii de anulare a cererii a fost exercitată, în fața instanței competente, calea de atac prevăzută de lege, Înalta Curte nu are a se pronunța, în cadrul prezentului recurs, asupra legalității încheierii nr. 13/09.02.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, anulată deja, fiind învestită cu calea de atac declarată împotriva sentinței civile nr. 133 din 26 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022. Cât privește măsura disjungerii celor două petite ale cererii, urmată de declinarea competenței de soluționare a primului petit către Judecătoria Blaj, Înalta Curte constată că această măsură a fost dispusă de Curtea de Apel Alba Iulia prin sentința civilă nr. 101 din 20 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, care nu face obiectul recursului declarat în dosarul de față. Recursul recurentei-reclamante a fost îndreptat împotriva sentinței civile nr. 133 din 26 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, prin care a fost soluționat cel de-al doilea petit al acțiunii, instanța de control judiciar având a analiza doar această hotărâre judecătorească, prin raportare la obiectul cererii, restrâns după disjungere. Prin urmare, nefiind învestită cu recursul declarat împotriva sentinței civile prin care s-a dispus măsura disjungerii, Înalta Curte nu poate examina legalitatea acestei măsuri. Nu pot fi primite nici criticile recurentei referitoare la nerespectarea de către instanța de fond a obligației de aflare a adevărului, din perspectiva neadministrării în cauză a unor probatorii apreciate a fi relevante de către reclamantă. În prim rând, reclamantei îi revenea obligația de a solicita și administra în cauză probele pe care le aprecia utile soluționării cererii sale, conform art. 254 alin. (1) C. proc. civ., iar din actele dosarului nu rezultă că ar fi solicitat primei instanțe administrarea probei cu înscrisul reprezentat de cererea pe care a formulat-o în temeiul Legii nr. 247/2005. În al doilea rând, Înalta Curte apreciază că o astfel de probă nu ar fi fost necesară soluționării cauzei, neavând utilitate în raport de obiectul cererii și anume obligarea ANRP la acordarea de măsuri compensatorii. În speță, nu există o decizie emisă de entitatea învestită de lege, care să conțină propunerea de acordare de măsuri compensatorii în favoarea recurentei-reclamante și, ca atare, cererea reclamantei a fost găsită neîntemeiată, cu corecta aplicare a legii. Chestiunea litigioasă nu a reprezentat-o analiza pe fond a dreptului reclamantei la restituirea proprietății, în natură sau prin măsuri reparatorii, pentru terenurile solicitate conform legilor fondului funciar, ci analiza existenței sau nu a obligației ANRP de acordare a măsurilor compensatorii pretinse de reclamantă, anterior finalizării procedurilor derulate la nivelul comisiilor de fond funciar, în raport de procedura reglementată de art. 21-26 din Legea nr. 165/2013 și în contextul nefinalizării litigiilor de natură civilă și penală pe care reclamanta le poartă cu privire la cererile adresate comisiilor locale de fond funciar. Așadar, cererea formulată de reclamantă conform Legii nr. 247/2005 nu reprezintă o probă concludentă și utilă cauzei, astfel că nu se poate reproșa primei instanțe omisiunea administrării acestui înscris. Înalta Curte va respinge, ca nefondate și criticile prin care se invocă greșita reținere a caracterului prematur al cererii de obligare a ANRP la acordarea de măsuri compensatorii. Recurenta-reclamantă a apreciat că soluția instanței de fond nu este susținută de temeiurile de drept reținute în cuprinsul sentinței atacate, argument pe care instanța de recurs nu îl consideră fondat. Astfel cum s-a arătat și prin sentința recurată, reclamanta a susținut existența unui refuz nejustificat al pârâtei ANRP de soluționare a cererii înregistrate sub nr. x/13.09.2021, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru terenurile aflate în intravilanul municipiului Blaj, asupra cărora Asociația are dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate. Refuzul nejustificat a fost invocat, prin acțiune, inclusiv din perspectiva faptului că ANRP nu a procedat la anularea Procesului-verbal de punere în posesie nr. x/26.06.2019. Prima instanță a analizat refuzul autorității, cuprins în răspunsurile comunicate reclamantei, din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, care definesc sintagma de "refuz nejustificat de a soluționa o cerere" și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care asimilează actelor administrative și refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri. Totodată, a analizat cererea prin raportare la dispozițiile art. 52 și 53 din Legea nr. 18/1991, care prevăd posibilitatea atacării în instanță a hotărârilor comisiilor județene asupra contestațiilor persoanelor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, precum și la participarea în proces a comisiilor locale și județene de fond funciar și art. 21 - 26 din Legea nr. 165/2013, care reglementează procedura prin care CNCI din cadrul ANRP validează sau invalidează decizia entității învestite de lege prin care s-a propus acordarea de despăgubiri și, după caz, emite o decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv. În continuare, instanța de fond a valorificat și prevederile art. 31 din Legea nr. 165/2013, care stabilesc procedura prin care ANRP emite titluri de plată, la cererea deținătorului de puncte. Prin urmare, toate textele legale anterior amintite sunt în legătură cu obiectul dedus judecății și, în raport de contextul factual al speței, sprijină concluzia instanței prin care s-a constatat că nu există un refuz nejustificat al autorității de a anula procesul-verbal de punere în posesie și de a plăti despăgubiri, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. i) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Astfel, instanța de fond a constatat în mod corect că ANRP nu are atribuții în anularea actelor emise de comisiile de fond funciar, controlul de legalitate al acestor acte fiind o atribuție a instanței de judecată competente, în conformitate cu art. 52 și 53 din Legea nr. 18/1991. Cât privește plata despăgubirilor, Înalta Curte constată că sunt întemeiate considerentele din sentință prin care s-a reținut că ANRP nu se află în situația de a achita despăgubiri, atâta timp cât nu s-a lămurit situația juridica a modalității de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, prin soluționarea dosarelor de fond funciar si a celor penale care exista pe rolul instanțelor si a parchetelor și nu i-a fost înaintată documentația cerută de legea specială, pentru a se dispune acordarea de măsuri reparatorii. Împrejurarea expusă de recurenta, în sensul scurgerii unei lungi perioade de timp în care dreptul său la despăgubiri nu a fost satisfăcut, nu prezintă relevanță în prezenta cauză, instanța de contencios administrativ analizând doar caracterului justificat sau nu al refuzului autorității pârâte de a soluționa cererea recurentei-reclamante, iar nu alte drepturi și situații litigioase în legătură cu cererile de fond funciar formulate de reclamantă, ce fac obiectul altor cauze înregistrate pe rolul instanțelor de judecată. Pentru toate aceste considerente, constatând că în speță nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.. În raport de prevederile art. 63 și art. 67 alin. (1) C. proc. civ., dată fiind soluția de respingere a recursului, Înalta Curte va respinge cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul B. în interesul recurentei-reclamante A., ca neîntemeiată, constatând că apărările formulate nu au fost utile recurentei.