ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4852/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, la data de 12.12.2017 sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E. și F. în contradictoriu cu pârâții Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au formulat plângere împotriva Hotărârii Colegiului de Conducere a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind soluționarea contestațiilor împotriva Ordinului nr. 2272 din 04.08.2017, solicitând admiterea plângerii, anularea Hotărârii Colegiului de Conducere a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus respingerea contestațiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 și prin urmare: anularea parțială a Ordinului nr. 2272 din 04.08.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu consecința încadrării reclamanților în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. A) a Anexei V din lege, în ceea ce privește indemnizația de încadrare; acordarea cuantumului brut al sporurilor prevăzute la art. 4 alin. (1) și (5) alin. (1) din Secțiunea 1 a Cap. VIII prin aplicarea cotelor procentuale la nivelul indemnizației de încadrare brute lunare; acordarea indemnizației lunare pentru titlu științific de doctor în cuantumul aferent lunii iunie 2017, în ceea ce privește reclamantele B. și A.; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în cuantumul și specificația pe care le vor preciza până la finalizarea dezbaterilor. Reclamanții au invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 din Secțiunea 1, Capitolul VIII al Anexei V, respectiv Capitolul I lit. A) al Anexei V din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 38 alin. (1) și alin. (2) lit. a), alin. (3) lit. a), alin. (4) din Legea nr. 153/2017 prin raportare la art. 4 și art. 5 din Secțiunea 1, Capitolul VIII al Anexei V din Legea nr. 153/2017, art. 39 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, fată de dispozițiile art. 1 alin. (3) și alin. (5), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, 41, art. 44 și art. 53 din Constituție în raport de prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și, în temeiul dispozițiilor art. 247 raportat la art. 36 C. proc. civ., a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin încheierea din 02.10.2018 instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a admis cererea reclamanților privind sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția invocată, dispunând totodată suspendarea judecății cauzei până la soluționarea acestei excepții. Prin Decizia nr. 740 din 8 octombrie 2020 Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstitutionalitate.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 74 din 3 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată și s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâții Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 74 din 3 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au considerat că instanța a încălcat dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.), principiul contradictorialității (art. 14 C. proc. civ.), principiul disponibilității (art. 9 C. proc. civ.), dreptul la un proces echitabil (art. 6 C. proc. civ.), precum și normele ce impun un rol activ în analiza cererilor și probațiunii propuse (art. 22 C. proc. civ.). Astfel, potrivit documentelor disponibile la dosarul electronic, cu ocazia ședinței de judecată din data de 15.05.2018, instanța a dispus: Pune în vedere pârâtului Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să depună la dosar Ordinul nr. x din 04.08.2017 și documentația avută în vedere la emiterea acestui ordin. Așadar, instanța a ignorat faptul că cererea reclamantilor în probațiune viza depunerea hotărârii de soluționare a contestației, iar nu doar documentația care a stat la baza emiterii ordinului de salarizare. Cu ocazia ședinței din data de 11.09.2018, Curtea constată că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă și au depus înscrisurile solicitate. În temeiul dispozițiilor art. 255 raportat la art. 258 C. proc. civ., instanța încuviințează proba cu înscrisuri solicitată de părți și reține cauza în pronunțare cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, excepțiile invocate prin întâmpinări și, în subsidiar, asupra fondului cauzei. Recurenții au susținut că niciodată aceste înscrisuri nu le-au fost comunicate, pentru a putea prezenta o poziție clară cu privire la soluționarea contestației. Fără să intervină așadar în mod activ cu privire la cererea în probațiune și fără să efectueze demersuri efective în vederea identificării actului administrativ și aflării adevărului, instanța s-a rezumat să rețină că din înscrisurile dosarului nu rezultă soluționarea contestației formulate de reclamanta A.. Prin urmare, instanța nu observă faptul că răspunsurile depuse de pârâtă nu echivalează cu hotărârea de respingere a contestației. Așadar, cererea în probațiune a fost în mod greșit ignorată, aflarea adevărului rămânând un principiu lipsit de conținut. Au mai susținut că numărul de dosar coincide cu cel menționat în adresele din 17 ianuarie 2018, cu nr. x/2017 (C.), y/2017 (D.), w/2017 (B.), t/2017 (F.), s/2017 (E.) si q/2017 (A.) pe care pârâta le-a comunicat la sediul procesual ales al reclamantelor. Dosarul format pentru A. există, fără ca aceasta să aibă vreo culpă în faptul că documentul de soluționare a contestației nu i-a fost comunicat. Instanța era așadar ținută, în baza rolului activ și al principiului disponibilității, să oblige pârâta să depună hotărârea de soluționare a contestațiilor, și respectiv documentele aferente dosarului A., respectiv nr. q/2017. Mențiunea instanței este cu atât mai greu de înțeles cu cât hotărârea propriu zisă de soluționare a contestației nu a fost depusă nici pentru ceilalți reclamanți. De altfel, nici pârâta și nici instanța din oficiu nu au invocat inadmisibilitatea acțiunii ori lipsa de obiect, de unde rezultă că respingerea contestației numitei A. a fost un aspect necontestat și nedisputat în cadrul litigiului. În caz contrar, judecătorul avea până și obligația de a pune în discuție o recalificare juridică a cererii pentru ipoteza lipsei răspunsului la plângerea prealabilă, ceea ce nu s-a întâmplat. Instanța a ignorat cu desăvârșire obiectul și limitele indicate în cadrul acțiunii. Cu toate că în cuprinsul pag. 20 și urm. din acțiune reclamanții au indicat expres argumentele pentru care indemnizația pentru titlul științific de doctor nu a fost acordată în cuantumul acordat de lege, aceste motive au rămas fără răspuns. Referitor la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că raportat la nemotivarea hotărârii pronunțate de către Curtea de Apel București se observă că odată cu pronunțarea acesteia s-a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegalitate invocate în plângerea formulată. Astfel, în cuprinsul plângerii au făcut referire la o serie de dispoziții ce au fost încălcate ca urmare a emiterii Ordinului nr. 2272 din 04.08.2017 și a Hotărârii Colegiului de Conducere a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dispoziții care nu au fost analizate deloc de către instanța de judecată. Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că, în opinia lor, soluția Curții Constituționale nu putea conduce la o respingere automată a acțiunii, atât timp cât instanța de fond era ținută la aprecierea legalității salarizării din prisma tuturor textelor de lege, principiilor și practicii CEDO invocate prin acțiunea introductivă. Totodată, instanța de fond era obligată să analizeze și să motiveze în ce măsură dreptul european, astfel cum este el aplicat în jurisprudența Curții EDO, se impunea a fi incident cu prioritate. Prevederile legale invocate sub acest aspect, însă, au fost greșit interpretate și aplicate de către instanța de fond, relevante fiind chestiunile punctuale în continuare expuse. Prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel București în mod nelegal a dispus respingerea plângerii, deoarece aceasta cuprinde o serie de erori în ceea ce privește analiza apărărilor reclamanților. Instanța de fond s-a pronunțat în mod greșit cu privire la principiul egalității în drepturi în ceea ce îi privește pe magistrați. În ceea ce privește principiul drepturilor câștigate, Curtea Constituțională a statuat în decizii anterioare, că ridicarea principiului neretroactivității legii la rang de principiu constituțional, se justifică prin faptul că asigură în cele mai bune condiții securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept. Principiul încrederii legitime și al securițății juridice, de asemenea, a fost încălcat în cazul de față. Cu privire la principiul ierarhizării și al importanței valorii sociale protejate au susținut că prima instanță s-a pronunțat în mod nelegal în raport de prevederile art. 6 lit. f) și g) din Legea nr. 153/2017. Incidența tuturor acestor principii și dispoziții legale a fost în mod eronat analizată de către instanța de judecată, motiv pentru care soluția astfel pronunțată este nelegală. Față de B., recurenții au arătat în esență că și prin neacordarea sporului tuturor persoanelor care au obținut titlul științific de doctor, deși își desfășoară activitatea în domenii diferite, dar care lucrează în condiții absolut egale, se încalcă grav principiul nediscriminării, consacrat expres de art. 16 din Constituția României, și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Apărările formulate în recurs În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 26 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamanții A., B., C., D., E. și F. au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați. Prin Ordinul nr. 2272/04.08.2017, emis în aplicarea prevederilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus, cu începere din data de 01.07.2017, reîncadrarea procurorilor de pe lângă curțile de apel, procurorilor din cadrul tribunalelor și a celor de pe lângă judecătorii în funcții, cu vechimea în funcție și gradația corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, potrivit legii. Împotriva acestui ordin reclamanții au formulat contestații soluționate prin răspunsurile nr. x/2017 (D.), nr. x/2017 (C.), nr. s/2017 (E.), nr. t/2017 (F.) și nr. w/2017 (B.), în sensul respingerii contestațiilor, reținându-se în esență că prin reîncadrarea procurorilor la data de 1 iulie 2017, nu s-a modificat cuantumul indemnizației de încadrare și cuantumul sporurilor avute până la această dată, astfel că, nu se poate reține o vătămare într-un drept sau interes legitim, prin aplicarea legii. În acest context factual, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție anularea Hotărârii Colegiului de Conducere a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus respingerea contestațiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 și prin urmare: anularea parțială a Ordinului nr. 2272 din 04.08.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu consecința încadrării reclamanților în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. A) a Anexei V din lege, în ceea ce privește indemnizația de încadrare, acordarea cuantumului brut al sporurilor prevăzute la art. 4 alin. (1) și (5) alin. (1) din Secțiunea 1 a Cap. VIII prin aplicarea cotelor procentuale la nivelul indemnizației de încadrare brute lunare, acordarea indemnizației lunare pentru titlu științific de doctor în cuantumul aferent lunii iunie 2017, în ceea ce privește reclamantele B. și A.; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamanții formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută în cauză. Astfel, Înalta Curte constată că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Se reține că aceste dispoziții legale sunt incidente "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Acesta vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea. Art. 174 C. proc. civ. definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat. Instanța de control judiciar constată că prima instanță i-a pus în vedere pârâtului să depună la dosar Ordinul nr. x/04.08.2017 și documentația care a stat la baza emiterii acestuia, la termenul din 11.09.2018 instanța constatând că s-au depus înscrisurile solicitate a încuviințat proba cu înscrisuri solicitată de părți, rămânând în pronunțare asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de reclamanți, asupra excepțiilor invocate în cauză și, în subsidiar, asupra fondului cauzei, la termenul din 02.10.2019 admițând cererea de sesizare a Curții Constituționale și suspendând cauza până la soluționarea acesteia. Or, incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. presupune existența și dovedirea unei vătămări a părții care o invocă, și care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură întocmit cu nerespectarea normelor de procedură, recurentii-reclamanti neinvocând o neregularitate procedurală în sensul acestor dispoziții. Astfel, la termenul din 11.09.2018, la care instanța a încuviințat probatoriile pe fondul cauzei, s-a soluționat cererea de sesizare a Curții Constituționale, iar nu fondul cauzei, dispunându-se suspendarea judecății la data de 02.10.2018 (la care a fost amânată pronunțarea), la termenul din 3 februarie 2021, după repunerea cauzei pe rol, instanța rămânând în pronunțare pe fondul litigiului. Cu privire la acest aspect recurenții-reclamanți susțin că înscrisurile depuse de pârât nu le-au fost comunicate pentru a putea formula o poziție clară cu privire la soluționarea contestației, în condițiile în care înscrisurile în discuție erau reprezentate de Ordinul nr. 2272/04.08.2017 și de Nota din 12.07.2017 a secției de resurse umane și documentare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cuprinzând o analiză, observații și propuneri referitoare la aplicarea Legii nr. 153/2017, iar reclamanții au depus la dosar, anexat acțiunii, Ordinul nr. 2272/2017, despre care aveau cunoștință și cu privire la care au formulat critici de nelegalitate prin contestațiile adresate Colegiului de conducere. Prin urmare necomunicarea acestor înscrisuri nu reprezintă o neregularitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba despre înscrisurile care formează obiectul acțiunii și care trebuie depuse de părți, în condițiile art. 12 și 13 din Legea nr. 554/2004, iar nu despre nerespectarea de către instanță a normelor de procedură privind înscrisurile solicitate în probațiune de către părți, în condițiile art. 254 C. proc. civ. În ceea ce privește alegațiile recurenților cu privire la depunerea Hotărârii de conducere privind soluționarea contestațiilor formulate de aceștia la ordinul nr. 2272/2017, Înalta Curte constată că la dosar fond, s-au depus de către reclamanți răspunsurile de soluționare a contestațiilor nr. y/2017 (D.), nr. x/2017 (C.), nr. s/2017 (E.), nr. t/2017 (F.) și nr. w/2017 (B.), în sensul respingerii acestora, astfel că, în mod corect, prima instanță s-a raportat la aceste înscrisuri, astfel că neputându-se susține încălcarea principiului rolului activ în aflarea adevărului din perspectiva invocată de recurenți, cu consecința atragerii incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Referitor la susținerile recurenților în sensul că prima instanță a ignorat cu desăvârșire obiectul și limitele indicate în cadrul acțiunii, întrucât cu toate că în cuprinsul pag. 20 și urm. din acțiune aceștia au indicat expres argumentele pentru care indemnizația pentru titlul științific de doctor nu a fost acordată în cuantumul acordat de lege, aceste motive au rămas fără răspuns, Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., obiectul și limitele acțiunii nefiind reprezentate de argumentele reclamanților, o eventuală lipsă de răspuns la acestea putând să fie analizată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care recurenții au susținut că sentința recurată este nemotivată, fiind analizate în mod lacunar motivele de nelegalitate invocate de aceștia prin plângerea prealabilă, precum și lipsa de răspuns la argumentele reclamanților pentru care indemnizația pentru titlul științific de doctor nu a fost acordată în cuantumul acordat de lege este, de asemenea, nefondat. Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. În aceste condiții, se constată că în hotărârea recurată au fost expuse motivele de fapt și de drept care reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. și ale art. 6 § 1 din CEDO fiind, așadar, respectate. Or, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În fine, Înalta Curte constată că susținerile recurenților în sensul că sentința recurată este nemotivată, fiind analizate în mod lacunar motivele de nelegalitate invocate de reclamanți prin plângerea prealabilă, nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acest motiv de casare privind motivarea sentinței prin raportare la argumentele reclamanților expuse prin cererea de sesizare a instanței de judecată, iar nu prin plângerea prealabilă formulate în fața autorității care a emis actul administrativ contestat. Nici incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută în cauză. Motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În dosarul de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară, în mod corect constatând că Ordinul nr. 2272/04.08.2017, contestat în prezenta cauză, a fost emis în mod legal, fiind dat în executarea dispozițiilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Astfel, ordinul se conformează întocmai actului normativ cu forță juridică superioară, respectiv Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. În ceea ce privește criticile recurenților-reclamanți privind nesocotirea principiilor prevăzute de Legea nr. 153/2017, care de altfel au fost invocate și în fața instanței de fond, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi analizate în acest cadru procesual, întrucât privesc în realitate dispozițiile Legii nr. 153/2017, reprezentând aspecte ce țin de analiza constituționalității acestui act normativ. Or, în dosarul de fond reclamanții au formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 din Secțiunea 1, Capitolul VIII al Anexei V, respectiv Capitolul I lit. A) al Anexei V din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 38 alin. (1) și alin. (2) lit. a), alin. (3) lit. a), alin. (4) din Legea nr. 153/2017 prin raportare la art. 4 și art. 5 din Secțiunea 1, Capitolul VIII al Anexei V din Legea nr. 153/2017, art. 39 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, fată de dispozițiile art. 1 alin. (3) și alin. (5), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, 41, art. 44 și art. 53 din Constituție în raport de prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar, prin Decizia nr. 740 din 8 octombrie 2020 Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată. Sunt lipsite de suport și susținerile recurenților în sensul că soluția Curții Constituționale nu putea conduce la o respingere automată a acțiunii, atât timp cât instanța de fond era ținută la aprecierea legalității salarizării din prisma tuturor textelor de lege, principiilor și practicii CEDO invocate prin acțiunea introductivă, întrucât astfel cum s-a reținut anterior, prima instanță expunând în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, cu privire la cererea având ca obiect recalcularea indemnizațiilor începând cu data de 01.01.2017, prin acordarea sporurilor în cuantum total de 45% (5%+ 15% + 25%), în mod corect a reținut judecătorul fondului că sunt incidente prevederile art. 25 și art. 38 din Legea nr. 153/2017 și ale art. 4 și 5 din Anexa V Cap. VIII la Lege. Or, potrivit art. 25, care reglementează cu titlu de principiu general limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi, legiuitorul a prevăzut că: "(1) Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz". Așadar, la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 era prevăzut în mod expres faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăși plafonul de 30% raportat la suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite. Reclamanților le sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, care trebuie coroborate cu dispozițiile art. 24 din actul normativ, potrivit cărora "Limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. 1 - VIII", dar și cu prevederile art. 4 și 5 din Anexa V, Cap. VII. Potrivit art. 24 și 25 din Anexa V, cap. VIII: "art. 4 - (1) Pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, corespunzător timpului lucrat. (2) Condițiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autoritățile abilitate în acest sens. Art. 5 - Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraților, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare". Din interpretarea coroborată a textelor de lege nu rezultă că suma sporurilor cuvenite acestora ar fi de 45% (25%+15%+5%), cum eronat au apreciat recurenții-reclamanți, în condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut acordarea de sporuri în procent fix din indemnizație, ci o limită maximă în care trebuie să se încadreze fiecare spor în parte. În aceste condiții, în mod corect a reținut prima instanță că reclamanților nu le este recunoscut necondiționat dreptul la acordarea cumulată a celor 3 tipuri de sporuri în cuantumul lor maxim, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiționări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V (până la 25%, până la 15% și până la 5%); interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite; pentru condiții de muncă grele, vătămătoare și periculoase, acordarea acestuia este condiționată de aprobarea lui de ordonatorul principal de credite, în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autoritățile abilitate în acest sens. Așa fiind, la momentul pronunțării hotărârii recurate indemnizațiile lunare ale reclamanților erau determinate în mod legal și temeinic prin Ordinul nr. 2272/04.08.2017, în privința sporurilor salariale, cu respectarea actului normativ în baza căreia a avut loc recalcularea - Legea nr. 153/2017. Referitor la susținerile privind acordarea indemnizației lunare pentru titlu științific de doctor în cuantumul aferent lunii iunie 2017, în ceea ce privește reclamantele B. și A., Înalta Curte constată că toate argumente invocate de recurenții-reclamanți (încălcarea principiului egalității în drepturi, principiului drepturilor câștigate, al securității juridice și al restrângerii unor drepturi) au fost analizate în procedura de soluționare a excepției de neconstituționalitate invocate în cauză. În ceea ce privește acordarea indemnizației aferente titlului de doctor pârâtul a avut în vedere prevederile art. 14 alin. (1) respectiv 39 alin. (3) (în prezent alin. (5) din Legea nr. 153/2017 dispoziții care stabilesc următoarele: art. 14 alin. (1) - Personalul care deține titlul științific de doctor beneficiază de o indemnizație lunară pentru titlul științific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, dacă își desfășoară activitatea în domeniul pentru care deține titlul. Cuantumul salarial al acestei indemnizații nu se ia în calcul la determinarea limitei sporurilor, compensațiilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor prevăzută la art. 25. Art. 39 alin. (5) - Sporul pentru titlul științific de doctor, acordat ca sumă compensatorie sau ca spor la salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, după caz, de la data aplicării prevederilor prezentei legi nu se mai acordă, personalul care deține titlul științific de doctor, indiferent de data obținerii acestuia, beneficiind de prevederile art. 14. Aceste dispoziții legale au un conținut clar și condiționează acordarea indemnizației aferente titlului științific de doctor de faptul desfășurării activității în același domeniu cu cel pentru care deține titlul. Conform notei nr. x/2017 din data de 12.07.2017 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de resurse umane și documentare, act ce a stat la baza emiterii ordinului contestat, în interpretarea prevederilor art. 14 alin. (1) și art. 39 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, s-a decis ca de la data de 01.07.2017, data reîncadrării personalului, toți cei care dețin titlul de doctor în alte domenii decât cele în care își desfășoară activitatea, indiferent de data obținerii titlului, nu beneficiază de indemnizația lunară prevăzută de art. 14 din Legea cadru de salarizare. Înalta Curte reține că în mod corect instanța de fond a constatat că deși prin cererea de chemare în judecată se critică ordinul sub acest aspect cu privire la reclamantele B. și A., în dezvoltarea criticilor se aduc argumente și se motivează cererea de chemare în judecată, doar în privința neacordării indemnizației pentru titlu de doctor în ceea ce privește pe reclamanta B., diploma de doctor deținută de către reclamantă nefiind însă depusă la dosar, astfel încât în mod corect a reținut judecătorul fondului că reclamanta nu a probat aspectul privind desfășurarea activității în același domeniu cu cel pentru care deține titlul. În privința reclamantei A., deși nu se dezvoltă critici în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în mod corect reținând prima instanță că nici această reclamantă nu a probat și nu a combătut prin depunerea unor înscrisuri susținerile pârâtului în sensul că indemnizația în cuantum de 725 RON lunar pentru titlul științific de doctor în drept a fost acordată acolo unde a fost cazul și că reclamantelor care aveau titlul de doctor în drept le-a fost acordat sporul prevăzut de lege, respectiv reclamanta nu a depus înscrisuri din care să rezulte în mod clar că nu i s-a acordat această indemnizație. Este de subliniat că ordinul contestat a fost emis în baza dispozițiilor legale invocate în conținutul acestuia, și anume, art. 36 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, motiv pentru care nu pot fi formulate critici în raport de dispoziții legale care au fost aplicate, în cazul reclamanților, la o dată anterioară emiterii acestui ordin și în funcție de care s-a ajuns la nivelul drepturilor salariale acordate pentru luna iunie 2017. În aceste condiții, Înalta Curte reține că în mod judicios a constatat judecătorul fondului că motivele de nelegalitate invocate de către reclamanți prin acțiunea de față nu sunt proprii actului administrativ contestat, ci privesc în fapt dispozițiilor Legii nr. 153/2017, care nu pot fi supuse controlului instanței de contencios administrativ. Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanții dezvoltă o serie de critici privind actul contestat, dar aceste critici sunt grefate în principal pe motivarea realizată pentru susținerea excepției de neconstituționalitate, privind însuși actul normativ. Or, prin raportare la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, invalidarea unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare nu poate fi realizată decât pe calea excepției de neconstituționalitate, instanțele judecătorești nefiind îndreptățite să înlăture de la aplicare norma. Așa cum s-a reținut anterior, Curtea Constituțonală a României a respins excepția invocată de către reclamanți, susținerile din recurs cu privire la acest aspect neputând deci să fie primite. Totodată potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public". Pornind de la aceasta prevedere, în acord cu judecătorul fondului, se reține că nu este întemeiată o acțiune în contencios administrativ în măsura în care reclamantul nu face dovada dreptului vătămat prin emiterea unui act administrativ de autoritate. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 la 01.07.2017 nu înseamnă și aplicarea sa integrală începând cu aceeași dată. Legea nr. 153/2017 prevede la art. 38 aplicarea sa etapizată, iar la art. 39 conține prevederi tranzitorii, până la aplicarea sa integrală. Aceste dispoziții fac parte din partea generală a Legii nr. 153/2017, prin urmare explică modul de aplicare a Legii nr. 153/2017, iar orice alte dispoziții legale din cuprinsul respectivului act normativ trebuie interpretate și aplicate prin prisma aplicării etapizate și tranzitorii a legii. Or, recurenții-reclamanții nu justifică un interes și nu fac dovada unei vătămări prin ordinul contestat, din moment ce a fost emis cu respectarea prevederilor legale aplicabile în momentul emiterii acestuia. În ceea ce privește susținerile recurenților-reclamanți care au arătat că judecătorul național este obligat să realizeze aplicarea prioritară a pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, în mod corect a apreciat prima instanță că acestea sunt întemeiate însă, în cauză nu a fost identificată o astfel de ipoteză reținând că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a realizat o distincție esențială între dreptul salariatului de a continua să primească, pentru viitor, un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas c. Croației din 20 mai 2010, par. 58). De asemenea în alte cauze s-a stabilit: Cauza Kechko contra Ucrainei - par. 23. "Curtea consideră că statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuși, atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate sunt respectate, autoritățile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispozițiile legale rămân în vigoare". Cauza Wieczorek c. Poloniei, par. 59 "Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Or, nu este rolul curții de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.