SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL KIRANCI c. TURCIA (solicitarea nr. 76400/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 iunie 2007 DEFINITIVF 26/09/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza K președintă, dnii A.B. Baka, R. Türmen, dnii Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, D. Jočienė, dnii D. Popović, judecători, și dlui Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 5 iunie 2007, înmânează hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei (n 76400/01) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, Erdo Reclamantul susținea în special că instanța de securitate din statul Izmir, care l-a judecat și l-a condamnat, nu constituia un tribunal independent și imparțial din cauza prezenței unui judecător militar în compunerea sa. La 17 noiembrie 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Suspectat de a fi membru al unei organizații armate ilegale, reclamantul a fost reținut între 3 septembrie 1993 și 15 septembrie 1993. La 15 septembrie 1993, reclamantul a fost adus în fața judecătorului care a dispus arestarea sa provizorie. Printr-un act de acuzare din 14 octombrie 1993, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Erzincan a solicitat condamnarea reclamantului pentru apartenența la o organizație armată ilegală. La 5 aprilie 1994, reclamantul a beneficiat de o eliberare provizorie. Hotărârea pronunțată de Curtea de Securitate a statului Erzincan, prin care se condamnă reclamantul în temeiul articolului 168/2 din Codul Penal, a fost încălcată de Curtea de Casație la 15 octombrie 1998, deoarece reclamantul nu a putut să își prezinte în întregime apărarea, astfel cum se prevedea la art. 258 din Codul de procedură penală 11. Cazul a fost trimis în fața Curții de Securitate a statului Erzurum, printr-o hotărâre din 28 mai 1999, această curte compusă din doi judecători civili și un judecător militar. în conformitate cu hotărârea Curții de Casație, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 3 ani și 9 luni de condamnare penală în temeiul articolului 169 din Codul penal care reprimă ajutorul și asistența pentru o organizație ilegală. 12. Prin hotărârea pronunțată la 30 martie 2000, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 13. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în Özel c. Turcia 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 14. Reclamantul susține că instanța de securitate a statului care a judecat-o și condamnat nu constituia o instanță independentă și imparțială. În acest sens, reclamantul invocă art. 6 din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Cu privire la admisibilitate 15. Guvernul invită Curtea să respingă acest motiv pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut în art. 35 alin. (1) din Convenție. Acesta susține că decizia internă definitivă este cea pronunțată de Curtea de Casație la 30 martie 2000. Or, guvernul constată că cererea reclamantului poartă data de 18 decembrie 2000 și că aceaceasta a fost introdusă în fața Curții la 8 ianuarie 2001, adică la mai mult de 6 luni de la decizia internă definitivă. 16. Curtea amintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia data depunerii unei cereri este cea a primei scrisori prin care reclamantul formulează, chiar și pe scurt, argumentul pe care intenționează să îl ridice (a se vedea, printre altele, Buscarini și alții c. San Marino [GC], n 24645/94, § 23 CEDO 1999 I). În speță, Curtea constată că prin scrisoarea sa din 10 august 2000 către Curte reclamantul a indicat că dorește să prezinte o cerere și a dat informații cu privire la natura obiecțiunilor pe care intenționează să le ridice. Prin urmare, această dată trebuie reținută ca dată de introducere a prezentei cereri. Pe de altă parte, nu a avut loc niciun interval de timp substanțial înainte ca reclamantul să prezinte alte informații cu privire la cererea sa (a se vedea, printre altele, Hotărârea Anne Mercier de Bettens c. Elveția, DR 54, p. 178 și 181). Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă din partea guvernului. 17. În plus, Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din convenție (a se vedea Özel c. Turcia, nr. 4373/98, § 33-34, 7 noiembrie 2002 19. Curtea consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în acest caz. Curtea constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate a statului de încălcare a dreptului comunitar privind securitatea națională De aceea, el se putea teme în mod legitim ca curtea de securitate a statului să se lase îndrumată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile exprimate de reclamant cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Incal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Culegerea hotărârilor și a hotărârilor din 1998 IV, § 72 in fine 20. Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) al doilea. În cele din urmă, reclamantul se plânge că a fost supus unui tratament abuziv în custodie (art. 3), unei încălcări a dreptului său la libertate din cauza duratei detenției provizorii (art. 5) și că a făcut obiectul unor audieri telefonice cu încălcarea articolului 8 din convenție și se plânge, de asemenea, de încălcarea articolelor 2, 7, 9, 10, 14, 17 și 18 din convenție 22. În ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe articolele 3 și 8 din convenție, Curtea constată că reclamantul nu a prezentat în fața sa niciun element sau început de probă care ar putea justifica afirmațiile sale și, prin urmare, aceste obiecțiuni ar trebui respinse pentru lipsa evidentă a temeiului în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. 23. În ceea ce privește motivul întemeiat pe durata detenției provizorii, Curtea amintește că, în lipsa unei căi de atac interne, termenul de șase luni începe de la actul incriminat în cerere (a se vedea, de exemplu, evikc. Turcia (dec.), 76978/01, 21 martie 2006). Curtea arată că arestarea provizorie a reclamantului a început la 15 septembrie 1993 și s-a încheiat la 5 aprilie 1994, data eliberării provizorii, adică cu mai mult de șase luni înainte de depunerea prezentei cereri. Prin urmare, această parte a cererii este întârziată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. 24. În ceea ce privește celelalte obiecțiuni formulate de articolele 2, 7, 9, 10, 14, 17 și 18 din convenție, Curtea constată că acestea sunt formulate în general și nu par să fie justificate; rezultă că acestea sunt vădit nefondate și trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 25. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 26. Reclamantul nu a prezentat o cerere de satisfacție echitabilă, deși, în scrisoarea adresată la 12 mai 2006, atenția sa a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul Curții care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenție trebuie prezentată în observațiile scrise privind fondul. Prin urmare, având în vedere lipsa unui răspuns privind satisfacția echitabilă, Curtea consideră că nu este necesar să se acorde o sumă în temeiul articolului 41 din Convenție ( Willekens c. Belgia, nr. 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003 și, ultima dată, Páleník c. Republica Cehă, n 64737/01, § 31, 21 iunie 2005 27. Cu toate acestea, pentru Curte, atunci când un particular, ca în speță, a fost condamnat de o instanță care nu îndeplinește condițiile de independență și imparțialitate impuse de convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea persoanei în cauză, reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de a remedia încălcarea constatată (a se vedea Öcalan c. Turcia [GC], n 46221/99, § 210 in fine, CEDO 2005-...). PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului și inadmisibilă pentru surplusul A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. În limba franceză, și apoi comunicat în scris 26 iunie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Elens-Passos Tulkens Grefier Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
KIRANCI c. TURQUIE
(Requête n
o
76400/01)
ARRÊT
26 juin 2007
26/09/2007
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Kırancı c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
M
me
MM.
juges,
et de M
me
F.
Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 5 juin 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
76400/01) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Erdoğan Kiranci («
le requérant
»), a saisi la Cour le 10 août 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le requérant alléguait en particulier que la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir qui l'a jugé et condamné ne constituait pas un «
tribunal indépendant et impartial
» en raison de la présence d'un juge militaire dans sa composition.
4.
Le 17 novembre 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.
5.
Le requérant, M. Erdoğan Kırancı, est un ressortissant turc, né en 1968 et résidant à Bursa.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
6.
Soupçonné d'être membre d'une organisation armée illégale, le requérant fut placé en garde à vue entre le 3
septembre
1993 et le 15
septembre 1993.
7.
Le 15 septembre 1993, le requérant fut traduit devant le juge assesseur qui ordonna sa mise en détention provisoire.
8.
Par un acte d'accusation du 14 octobre 1993, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Erzincan requit la condamnation du requérant pour appartenance à une organisation armée illégale.
9.
Le 5 avril 1994, le requérant bénéficia d'une mise en liberté provisoire.
10.
Le jugement rendu par la cour de sûreté de l'Etat d'Erzincan, condamnant le requérant sur le fondement de l'article 168/2 du code pénal, fut cassé par la Cour de cassation le 15 octobre 1998, au motif que le requérant n'avait pas pu présenter sa défense dans son intégralité, tel que le prévoyait l'article 258 du code de la procédure pénale.
11.
L'affaire fut renvoyée devant la cour de sûreté de l'Etat d'Erzurum. Par un jugement du 28 mai 1999, cette cour
‑
composée de deux juges civils et d'un juge militaire
‑
se conformant à l'arrêt de la Cour de cassation, condamna le requérant à une peine de 3 ans et 9 mois de réclusion criminelle sur le fondement de l'article 169 du code pénal qui réprime l'aide et l'assistance à une organisation illégale.
12.
Par un arrêt rendu le 30 mars 2000, la Cour de cassation confirma ce jugement.
II.
13.
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans
Özel c.
Turquie
(n
o
42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et
Gençel c.
Turquie
,
(n
o
53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
14.Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constituait pas un «
tribunal indépendant et impartial
» en raison de la présence d'un juge militaire en son sein. Le requérant invoque, à cet égard, l'article 6 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
A.
Sur la recevabilité
15.
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ce grief pour non-respect du délai de six mois tel que prévu par l'article 35 § 1 de la Convention. Il soutient que la décision interne définitive est celle rendue par la Cour de cassation le 30 mars 2000. Or, le Gouvernement constate que la requête du requérant porte la date du 18 décembre 2000 et qu'elle a été introduite devant la Cour le 8 janvier 2001, c'est-à-dire plus de 6 mois après la décision interne définitive.
16.
La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle la date de l'introduction d'une requête est celle de la première lettre par laquelle le requérant formule, ne serait-ce que sommairement, le grief qu'il entend soulever (voir, parmi d'autres,
Buscarini et autres c. Saint-Marin
[GC], n
o
24645/94, §
‑
I). En l'espèce, la Cour constate que c'est par sa lettre du 10 août 2000 à la Cour que le requérant a indiqué vouloir présenter une requête et a donné des informations quant à la nature des griefs qu'il entend soulever. Cette date doit donc être retenue comme la date d'introduction de la présente requête. Par ailleurs, aucun laps de temps substantiel ne s'est déroulé avant que le requérant ne soumette d'autres informations concernant sa requête (voir, parmi d'autres, arrêt
Anne Mercier de Bettens c. Suisse
, DR 54, pp. 178 et 181).
Il convient donc de rejeter cette exception du Gouvernement.
17.
La Cour constate en outre que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
18.
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article
6
§
1 de la Convention (voir
Özel c. Turquie
, n
o
42739/98, §
33-34, 7 novembre 2002).
19.
La Cour considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions relatives à la «
sécurité nationale
», ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (
Incal c. Turquie
, arrêt du 9 juin 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
in fine
).
20.
La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.
II.
21.
Le requérant se plaint enfin d'avoir subi des mauvais traitements lors de sa garde à vue (article 3), d'une atteinte à son droit à la liberté en raison de la durée de sa détention provisoire (article 5) et d'avoir fait l'objet d'écoutes téléphoniques en violation de l'article 8 de la Convention. Il se plaint en outre d'une violation des articles 2, 7, 9, 10, 14, 17 et 18 de la Convention.
22.
Pour ce qui concerne les griefs tirés des articles 3 et 8 de la Convention, la Cour constate que le requérant n'a pas produit devant elle le moindre élément ou commencement de
preuve susceptible d'étayer ses allégations. Il convient donc de rejeter ces griefs pour défaut manifeste de fondement au sens de l'article 35 § 3 et 4 de la Convention.
23.
Quant au grief tiré de la durée de la détention provisoire, la Cour rappelle qu'en l'absence d'une voie de recours interne, le délai de six mois court à partir de l'acte incriminé dans la requête (voir, par exemple, Ç
evik c.
Turquie
(déc.), n
o
76978/01, 21 mars 2006). La Cour relève que la détention provisoire du requérant a débuté le 15 septembre 1993, et s'est terminée le 5 avril 1994, date de sa mise en liberté provisoire, soit plus de six mois avant l'introduction de la présente requête.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée en application de l'article
35 §§ 1 et 4 de la Convention.
24.
Quant aux autres griefs tirés des articles 2, 7, 9, 10, 14, 17 et 18 de la Convention, la Cour observe que ceux-ci sont énoncés de manière générale et n'apparaissent nullement étayés.
Il s'ensuit que ceux-ci sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
25.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
26.
Le requérant n'a pas présenté de demande de satisfaction équitable bien que, dans la lettre qui lui a été adressée le 12 mai 2006, son attention fût attirée sur l'
article
60 du règlement de la Cour qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l'article 41 de la Convention doit être exposée dans les observations écrites sur le fond. Partant, étant donné l'absence de réponse sur la satisfaction équitable, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'octroyer de somme au titre de l'article 41 de la Convention (
Willekens c.
Belgique
, n
o
50859/99, §
27, 24 avril 2003, et, en dernier lieu,
Páleník c.
République tchèque
, n
o
64737/01, § 31, 21 juin 2005).
27.
Toutefois, pour la Cour, lorsqu'un particulier, comme en l'espèce, a été condamné par un tribunal qui ne remplissait pas les conditions d'indépendance et d'impartialité exigées par la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l'intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (voir
Öcalan c.
Turquie
[GC], n
o
46221/99, § 210 in fine, CEDH
2005-...).
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l'indépendance et de l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
26 juin 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
F.
Elens-Passos
F.
Tulkens
Greffière adjointe
Présidente