ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4345/2023

Acțiunea judiciară Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a, contencios administrativ și fiscal, reclamantul Președintele României, dl. A., a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (în continuare, CNCD), solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 240 din 17.02.2021.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a IX-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1319 din 28.09.2021, a admis acțiunea reclamantului și a anulat hotărârea Colegiului Director al CNCD nr. 240 din 17.02.2021.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul CNCD, care a solicitat casarea acesteia și, în urma rejudecării cauzei, respingerea acțiunii reclamantului. 3.1. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat nerespectarea de către prima instanță a drepturilor sale procesuale, urmarea aplicării eronate și încălcării prevederilor art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituția României, republicată, art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 13 din C. proc. civ., art. 1, art. 4 și art. 14 din Legea nr. 514/2003 raportate la cele ale art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, republicată. 3.1.1. Recurentul a criticat excluderea de către instanța de fond, în cadrul examenului judiciar aplicat actului dedus judecății, a argumentelor expuse în cadrul lucrărilor procesuale defensive administrate de către CNCD prin care erau elaborate aprofundat și învederate apărările Consiliului în cauza dedusă judecății. În opinia sa, instanța de fond a săvârșit o eroare atunci când a rezumat apărările CNCD administrate prin lucrarea sa procesuală la emiterea unor completări aduse motivării actului administrativ-jurisdicțional dedus judecății. Lucrarea sa procesuală defensivă administrată în cauză nu are scopul completării motivării actului contestat, ci, sub permisiunea dispozițiilor art. 263 din C. proc. civ., este vorba despre expunerea apărărilor cu privire la cele constatate prin acest act, raportat la criticile concrete și punctuale ale intimatului aduse prin acțiunea judecătorească, adecvat dreptului la apărare, sub forme și întinderi diverse și multiple, astfel cum consacră dispozițiile convenționale, constituționale și procesual-civile. Acest demers a fost realizat în scopul argumentării caracterului discriminatoriu al faptei contestate, raportat la criticile punctuale și pentru prima dată invocate de către intimat în cadrul acțiunii judiciare. Recurentul a considerat că prin această manieră de judecată i-a fost încălcat dreptul la apărare, precum și dreptul la un proces echitabil, în contextul în care reprezentantul său era îndreptățit să folosească oricare dintre mijloacele de exercitare a dreptului la apărare și să găsească orice argument favorabil cauzei pe care o reprezintă. 3.1.2. Totodată, partea a arătat că trebuie avută în vedere încălcarea dreptului său la apărare și dintr-o altă perspectivă, respectiv aceea că intimatul nu a invocat în acțiunea judiciară nemotivarea hotărârii contestate și, cu toate acestea, instanța a reținut acest viciu al actului administrativ analizat. 3.2. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare. 3.2.1. Prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 atunci când a reținut faptul că actul administrativ-jurisdicționat analizat nu este motivat în mod corespunzător, fără a ține seama de aspectele prezentate la pct. 20 din acesta. 3.2.2. Instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 84 și art. 72 alin. (1) din Constituția României, republicată. Jurisprudența Curții Constituționale nu consacră imunitatea Președintelui României în raport cu afirmațiile politice care au caracter discriminatoriu sau un potențial risc discriminatoriu. În realitate, aceasta se referă doar la opiniile eminamente politice, exprimate în exercitarea mandatului. Opinia Președintelui nu poate fi a priori disculpată de discriminare doar pe considerentul că ar fi una politică (expusă în cadrul unui discurs politic al Președintelui, pe probleme de interes general), intervenind astfel imunitatea acestuia și, în felul acesta, fiind interzisă autosesizarea CNCD sub sancțiunea nulității. Partea are în vedere că inclusiv asemenea opinii pot conține afirmații cu caracter discriminatoriu, care să afecteze destinatarii direcți sau indirecți ai acesteia, astfel cum s-a statuat chiar prin jurisprudența instanțelor naționale (inclusiv cu privire la intimat - exempli gratia: sentința civilă nr. 100/2021, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2020 al cărui obiect era contestația aceluiași reclamant împotriva unei hotărâri CNCD, menținută ca temeinică și legală). Sub acest aspect, recurentul a subliniat și faptul că nu toate afirmațiile/declarațiile Președintelui exprimate în timpul mandatului reprezintă opinii politice, așa cum nu toată activitatea acestuia este una politică. Președintele statului îndeplinește, pe lângă atribuțiile care vizează politica internă (numirea Guvernului, consultarea Guvernului, participarea la ședințele Guvernului, promulgarea legilor, dizolvarea Parlamentului, referendumul, mesajele adresate în mod oficial în plenul Camerelor Parlamentului, care nu se confundă cu declarațiile în cadrul conferințelor de presă, chiar dacă ar viza activitatea parlamentarilor) și politica externă (încheierea tratatelor internaționale, etc). și alte atribuții de natură administrativă, de reprezentare, de declarații publice de presă, etc. Este evident că afirmațiile care se circumscriu acestor atribuții terțe laturii politice a activității Președintelui, nu îmbracă de plano caracterul opiniei politice. În general, nu toate activitățile, respectiv atribuțiile demnitarilor, iar, corelativ, nu toate declarațiile aferente acestor activități și atribuții au caracter strict politic. Acest lucru rezultă și din conținutul dispozițiilor constituționale care reglementează imunitatea înalților demnitari (președintele statului și parlamentarii). În fine, recurentul a mai arătat și faptul că răspunderea juridică a Președintelui României pentru afirmațiile cu un potențial risc de discriminare, fie și exprimate într-un context politic de interes național, a fost statuată definitiv pe cale judiciară, atât de către Curtea de Apel București, cât și de către Înalta Curte de Casație și Justiție. 3.2.3. Prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 84 și art. 72 alin. (1) din Constituția României, republicată, raportate la cele ale art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, și ale art. 13 din Ordinul nr. 144/2008 privind aprobarea "Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor", publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 348/2008 În aplicarea dispozițiilor legale anterior nominalizate, instanța de fond a considerat că CNCD nu se putea autosesiza cu privire la afirmația în cauză, întrucât aceasta, fiind o opinie expusă în cadrul unui discurs politic al Președintelui, ar exclude a priori posibilitatea de a face obiectul unei autosesizări din partea CNCD (în esență, lasă de înțeles instanța de fond, întrucât o astfel de opinie ar exclude per se susceptibilitatea caracterului discriminatoriu). Recurentul a considerat că argumentul instanței de fond în aplicarea acestor dispoziții legale este unul vădit eronat. Astfel, o opinie expusă "în cadrul unui discurs politic al Președintelui, pe probleme de interes general" nu poate fi a priori prezumată a fi nediscriminatorie, independent de analiza conținutului concret al unei asemenea opinii. Și aceasta din simplul considerent că inclusiv asemenea opinii prezentate într-un asemenea discurs pot să dețină un substrat conotativ discriminatoriu, care să înlăture per se imunitatea constituțională în cauză și, în consecință, să atragă răspunderea juridică a Președintelui. Opinia Președintelui nu poate fi a priori disculpată de discriminare doar din considerentul că ar fi una politică (expusă în cadrul unui discurs politic al Președintelui, pe probleme de interes general), astfel încât să intervină de plano imunitatea acestuia și, în felul acesta, să fie interzisă autosesizarea CNCD sub sancțiunea nulității, întrucât inclusiv asemenea opinii pot conține aserțiuni cu caracter discriminatoriu, care să afecteze destinatarii direcți sau indirecți ai acesteia. Recurentul a concluzionat în sensul că Președintele nu beneficiază a priori de imunitate juridică în raport cu principiul nediscriminării, astfel încât să se rețină nulitatea autosesizării cu efectul nelegalității hotărârii emise, în măsura în care se estimează, iar, în final, se constată/confirmă caracterul discriminatoriu sau potențialul risc discriminatoriu al afirmațiilor sau expresiilor împricinate. Așadar, autosesizării CNCD, potrivit rolului său legal de garant al respectării principiului nediscriminării, i se circumscrie scopul determinării dacă, într-un context politic sau în cadrul exprimării unei opinii politice, afirmația potrivit căreia politica românească este amenințată de către un anumit partid politic (în speță B.), în același fel în care sănătatea publică este amenințată de COVID-19, reprezintă o încălcare a principiului nediscriminării, sub aspectul lezării dreptului la demnitate sau creării unui cadru ostil, degradant sau umilitor la adresa apartenenților acestui partid politic, respectiv a cetățenilor simpatizanți ai acestuia. În măsura în care rezultatul analizei juridice îl reprezintă constatarea caracterului discriminatoriu al afirmației analizate, regăsită chiar și în conținutul de ansamblu al unei opinii politice și în cadrul unui discurs politic, atunci imunitatea în cauză este înlăturată. Per a contrario, infirmarea caracterului discriminatoriu al unei asemenea afirmații nu conduce la nelegalitatea autosesizării CNCD (autosesizarea survenind ca urmare a competenței legale de a analiza caracterul discriminatoriu al oricărei fapte, inclusiv de natura afirmațiilor conținute în discursuri politice susceptibile a încălca principiul nediscriminării), ci la anularea hotărârii CNCD adoptate, ca netemeinică, prin prisma soluției de constatare a respectivei discriminări. 3.2.

Prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 30 din Constituția României, republicată, raportate la cele ale art. 2 alin. (1) și ale art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată. Recurentul opinează în sensul că judecătorul fondului cauzei nu a motivat în mod corespunzător concluzia referitoare la inexistența caracterului discriminatoriu al faptei analizate, la lipsa legăturii de cauzalitate între pretinsa faptă de discriminare și conținutul art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, precum și la lipsa vinovăției autorului faptei. 3.2.

În stabilirea soluției de încălcare a dreptului la libertatea de exprimare a Președintelui, instanța de primă jurisdicție a aplicat eronat prevederile art. 30 alin. (1) și (6) din Constituția României, republicată, raportate la cele care reglementează ocrotirea demnității umane prin prisma egalității de șanse și nediscriminării (art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000). Recurentul a arătat faptul că, în speță, vinovăția nu a fost stabilită prin raportare la dreptul la exprimare privitor la informații de interes public legate de epidemia produsă de virusul COVID-19, ci în legătură cu maniera în care a fost exercitat acest drept la exprimare, mai exact în legătură cu utilizarea unei afirmații de natură a induce înțelesul unei asocieri între efectele nocive ale acestui virus și formațiunea B.. 4. Apărările formulate în cauză Intimatul a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru apărările prezentate la dosar. 5. Soluția instanței de recurs 5.1. Considerații generale Așa cum s-a precizat la pct. 1 din decizia de față, intimatul Președintele României, dl. A., a dedus instanței de contencios administrativ legalitatea hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 240 din 17.02.2021 prin care i-a fost aplicată sancțiunea avertismentului, întrucât s-a apreciat că declarația făcută de acesta în cadrul conferinței de presă din data de 07.10.2020 reprezintă faptă de discriminare și încalcă dreptul la demnitate, conform prevederilor art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată. În concret, declarația sancționată este următoarea: "Președintele României: Cu siguranță avem situații diferite, sănătatea publică este amenințată de COVID-19, iar politica românească este amenințată de B.. Sunt două pericole și trebuie să ne adresăm și într-o parte și în cealaltă parte. Acum, după alegeri, este evident că această creștere a numărului de bolnavi ne îngrijorează mai mult decât alegerile care vor veni și trebuie să luăm măsurile care se impun în prag de toamnă, iarnă, fiindcă lucrurile probabil se vor complica odată cu venirea toamnei și cu vremea mai rece. Vă rog să nu facem o confuzie între abordarea politică, care este necesară, fiindcă societatea merge mai departe. Noi nu vrem să ne oprim undeva în mijlocul bolii, dar este clar că abordarea politică este una, abordarea publică în situația de pandemie trebuie să fie una aplicată, care se bazează pe măsurile propuse de experți. Da, autoritățile au reacționat corect, însă dați-mi voie să revin la mesajul pe care l-am spus de multe ori: nu se poate aștepta nimeni ca Guvernul singur să stăpânească epidemia, este o răspundere partajată. Autoritățile au partea lor de răspundere, cu măsurile, cu restricțiile, cu amenzile, de ce nu, să o spunem și pe asta, dar fiecare dintre noi, deci cetățeanul are probabil răspunderea mai mare fiindcă boala nu se răspândește de la o autoritate la altă autoritate sau din instituție în instituție. Boala se răspândește de la om la om și de aceea răspunderea noastră individuală este foarte mare și nu este bine să amestecăm aceste lucruri, dar câteodată politicienii se bagă și unde nu trebuie și cu siguranța vă amintiți că B. a ținut în Parlament câteva săptămâni o lege care trebuia dată urgent pentru a permite Guvernului să ia măsuri exact pentru îngrădirea epidemiei.(…)." După cum s-a menționat la pct. 2 al acestei decizii, prima instanță a admis acțiunea reclamantului și a anulat hotărârea Colegiului Director al CNCD nr. 240 din 17.02.2021. Pentru a pronunța această soluție, instanța a avut în vedere, în esență, următoarele argumente juridice: - lipsa motivării, în hotărârea CNCD atacată, a autosesizării Colegiului Director al CNCD, precum și a înlăturării apărărilor intimatului privind imunitatea sa; - imunitatea Președintelui României pentru afirmația: "sănătatea publică este amenințată de COVID-19, iar politica românească este amenințată de B.", deoarece aceasta a fost făcută în cadrul unui discurs pe teme de interes general, a unui discurs politic al Președintelui, care vizează, în realitate, protejarea sănătății publice; - imposibilitatea CNCD de a se autosesiza, ca efect al imunității Președintelui României; - afectarea libertății de exprimare a Președintelui României; - caracterul nediscriminatoriu ale declarațiilor analizate în cauză; - neîndeplinirea elementelor constitutive ale faptei de discriminare. Înalta Curte apreciază că prima instanță a analizat în mod detaliat și judicios dispozițiile normative incidente pe subiectul analizat, susținerile părților litigante, precum și întregul probatoriu administrat în cauză, iar concluzia la care a ajuns este corectă. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte reține: 5.2. Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), Motivul de casare în discuție are în vedere neregularități procedurale, precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului, în speță, principiul dreptului la apărare și principiul dreptului la un proces echitabil. Contrar celor expuse de recurent și prezentate la pct. 3.1 din decizia de față, Înalta Curte apreciază că prima instanță nu a încălcat dreptul la apărare al recurentului. Într-adevăr, așa cum s-a arătat de către instanța de fond, intimatul nu avea posibilitatea legală să procedeze la complinirea lipsurilor din motivarea actului administrativ dedus judecății prin intermediul "notelor de ședință" depuse la dosar la data de 03.09.2021 (a se vedea filele x). Din lecturarea acestor note de ședință rezultă faptul că partea le-a fondat în drept pe dispozițiile art. 263 C. proc. civ., și le-a "circumscris dreptului procesual la apărare al pârâtului, în scris și/sau oral, pe tot parcursul judecății, sub aspectul analizării și dezbaterii în fapt și în drept a temeiniciei pretențiilor, susținerilor și a dovezilor actualului reclamant." Textul legal anterior nominalizat se referă la "situația părții decăzute din dreptul de a administra o probă" care "va putea totuși să se apere, discutând în fapt și în drept temeinicia susținerilor și al dovezilor părții potrivnice." Este de observat faptul că recurentul nu a formulat întâmpinare în cauză, deși, potrivit dispozițiilor art. 205 C. proc. civ., aceasta este actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt și în drept, față de cererea de chemare judecată. În realitate, recurentul a încercat să complinească omisiunea depunerii întâmpinării prin formularea "notelor de ședință", însă, prin această atitudine procesuală a încălcat dreptul la apărare al intimatului, întrucât notele aflate în discuție nu i-au fost comunicate acestuia. Mai mult decât atât, prin "notele de ședință", recurentul nu s-a limitat să combată "temeinicia susținerilor și a dovezilor" intimatului, ci, în fapt, a formulat răspuns la toate criticile de nelegalitate ale actului administrativ contestat în cauză și a indicat toate dovezile cu care înțelege să își sprijine apărarea. În plus de aceasta, după cum în mod justificat a argumentat și instanța de fond, prin acest document partea a încercat să realizeze și o motivare suplimentară a hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 240 din 17.02.2021, ceea ce, în mod evident, nu putea fi primit, în raport de cerințele impuse de dispozițiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în care se menționează faptul că: "Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării și cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita." În fine, în cadrul acestui motiv de recurs, partea a invocat încălcarea dreptului său la apărare și ca urmare a faptului că a reținut insuficienta motivare a hotărârii contestate, în contextul în care intimatul nu a formulat o astfel de critică de nelegalitate a actului administrativ în cadrul cererii de chemare în judecată. Instanța de control judiciar nu poate primi nici această critică a recurentului. În cuprinsul acțiunii deduse judecății, intimatul nu s-a referit numai la omisiunea autorului hotărârii contestate de a motiva "autosesizarea" Consiliului Director al CNCD, ci și la alte lipsuri ale acestei hotărârii (eg: la fila x din acțiune, intimatul a arătat faptul că în cuprinsul hotărârii nu se regăsesc argumentele pentru care s-a procedat la respingerea susținerilor sale cu privire la imunitatea Președintelui României. În consecință, pentru toate argumentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că motivul de casare analizat este nefondat. 5.3. Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") 5.3.1. Referitor la critica prezentată la pct. 3.2.1. din decizie Recurentul susține faptul că prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 atunci când a reținut că actul administrativ-jurisdicționat analizat nu este motivat în mod corespunzător, fără a ține seama de motivele prezentate la pct. 20 din acesta în care se arată de ce este vorba despre o faptă de discriminare. Înalta Curte apreciază că este nefondată această critică de nelegalitate. Pe acest aspect, instanța de control judiciar reține că, într-adevăr, un act administrativ este motivat atunci când el enunță motivele de fapt și de drept pentru care autorul său îl consideră justificat. Motivarea reprezintă o condiție generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Altfel spus, motivarea este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. Așadar, motivarea este o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează invaliditatea actului. Motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor administrative în profitul cetățenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și permite autorității judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia. Din această cauză, motivarea trebuie să expună într-un mod clar și neechivoc raționamentele instituției care a emis actul. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat. O motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu lipsa motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui. După cum s-a arătat anterior, în materia analizată, prevederile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc în mod explicit elementele pe care trebuie să le cuprindă o hotărâre prin care se constată o faptă de discriminare și se aplică o sancțiune contravențională. Într-adevăr, pct. 16-20 din hotărâre se referă la fapta imputată intimatului. Cu toate acestea, după cum în mod justificat a reținut și prima instanță, Colegiul Director al CNCD nu a arătat în mod explicit care sunt argumentele pentru care a ajuns la concluzia potrivit căreia "afirmația vizează crearea unei atmosfere ostile față de partid, care produce efecte și asupra simpatizanților acestui partid; în contextul mesajului, această afirmație nu are nicio relevanță, un scop anume, alta decât a ostiliza relațiile politice în societate." Totodată, în cuprinsul hotărârii, nu se detaliază motivele pentru care s-a concluzionat în sensul că afirmația intimatului "a creat o deosebire pe criteriul convingerilor politice, care a avut ca efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului la demnitate." La pct. 21-27 din hotărârea contestată este analizată jurisprudența CEDO în materie, iar la pct. 24 și pct. 25 din hotărâre se arată faptul că legislația în domeniu protejează dreptul la demnitate. Cu toate acestea, după cum în mod corect a subliniat și prima instanță, chestiunea în discuție nu este cea a existenței dreptului la demnitate, ci cea a lipsei considerentelor pentru care intimatul a fost sancționat pentru încălcarea acestui drept. Cu alte cuvinte, în cadrul acestei hotărâri, autorul nu menționează în mod explicit care sunt motivele pentru care a considerat că a fost vătămat dreptul la demnitate în contextul declarațiilor Președintelui României. În concret, pct. 26 din hotărâre cuprinde referiri generale la jurisprudența CEDO în domeniul libertății de exprimare în general. Cu toate acestea, ceea ce prezintă relevanță în cauza de față este tocmai modul în care Colegiul Director al CNCD a înțeles să fac aplicarea jurisprudenței europene pe subiectul analizat. La pct. 27 din hotărâre, pentru a justifica necesitatea restrângerii libertății de exprimare a Președintelui României, autorul acesteia a invocat existența unei nevoi publice urgente și a arătat că "este nevoie de calmarea spiritelor într-un stat unde recent au avut loc demonstrații publice care au culminat în violență." Înalta Curte constată că emitentul hotărârii omite să expliciteze, pe de o parte, afirmația anterior citată, iar, pe de altă parte, legătura demonstrațiilor invocate în hotărâre cu necesitatea restrângerii libertății de exprimare. În fine, se impune a se reține și faptul că autosesizarea Colegiului Director al CNCD nu este motivată corespunzător, respectiv după cum impune art. 13 din Procedura internă a CNCD de soluționare a petițiilor și sesizărilor, aprobată prin Ordinul nr. 144/2008. Astfel, potrivit acestei norme, autosesizarea cu privire la orice situație, anunț sau eveniment, în privința cărora există indicii cu privire la existența unor fapte care presupun săvârșirea unei fapte de discriminare, poate fi inițiată de oricare membru al Colegiului Director, prin întocmirea unei note de autosesizare, motivată. Este de observat faptul că, în autosesizarea analizată, au fost invocate prevederile art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, fără să se indice care ipoteză din cele două norme este avut în vedere și fără să se facă o minimă argumentație în legătură cu cele invocate. Toate aspectele anterior prezentate conduc la concluzia nulității hotărârii contestate în cauză ca sancțiune a încălcării principiului motivării actului administrativ. 5.3.2. Referitor la criticile prezentate la pct. 3.2.2. și 3.2.3 din decizie Recurentul invocă nelegalitatea sentinței pentru greșita aplicare în cauza de față a dispozițiilor art. 84 și art. 72 alin. (1) din Constituția României, republicată, prin raportare la art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, și la art. 13 din Ordinul nr. 144/2008 privind aprobarea "Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor" Înalta Curte apreciază că sunt nefondate aceste critici de nelegalitate. Cu titlul prealabil, reținem faptul că dispozițiile art. 84 din Constituția României, republicată, consacră faptul că, pe durata mandatului prezidențial, "Președintele României se bucură de imunitate." În temeiul acestei imunități constituționale, Președintele României poate avea un rol activ în societate. Imunitatea este consecința statutului constituțional, iar norma care o instituie are un caracter imperativ, de ordine publică. Cu alte cuvinte, imunitatea prezidențială este direct și indisolubil legată de mandatul pe care îl exercită Președintele României și cuprinde un ansamblu de dispoziții legale care asigură un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, în raporturile cu justiția, tocmai pentru a garanta independența Președintelui. În literatura de specialitate, s-a menționat faptul că imunitatea Președintelui României nu înseamnă numai că acesta nu răspunde pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului său, dar presupune că este apărat de răspundere, pe durata mandatului și după încetarea acestuia, pentru faptele penale, contravenționale sau generatoare de prejudicii săvârșite în legătură cu prerogativele funcției. Instanța de control judiciar reține faptul că dispozițiile art. 84 alin. (2) teza a II-a din Constituția României, republicată, fac trimitere expresă la prevederile art. 72 alin. (1) din Legea fundamentală, care reglementează imunitatea pentru declarații. Astfel, în art. 72 alin. (1) din Constituție se menționează faptul că: "Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului." Ca atare, lipsa răspunderii juridice pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului constă în interdicția de tragere la răspundere juridică a Președintelui României pe durata mandatului și are ca scop garantarea libertății de exprimare a acestuia. Este de observat faptul că judecătorul fondului cauzei a expus în mod exhaustiv motivele pentru care a considerat că declarația incriminată face parte dintr-un discurs politic pe o temă de interes general, respectiv capacitatea autorităților publice de a reacționa la pericolul generat de pandemia Covid 19. În concret, instanța a menționat faptul că: "discursul Președintelui României privitor la comparația pandemie-partid politic din opoziție (B.), prin natura sa, se încadrează în sfera celui pur politic, Președintele fiind protejat de imunitate constituțională, cu consecința iresponsabilității sale juridice față de orice persoană (...). De altfel, în jurisprudența Curții Constituționale, respectiv în deciziile nr. 53/2005 și nr. 284/2014, (...) atât critica virulentă, cât și susținerea vădită a unui partid politic au fost considerate de către instanța constituțională ca făcând parte din sfera discursului politic al Președintelui. Instanța de față consideră că, în situații de fapt similare cu acelea reținute în deciziile amintite ale instanței constituționale, instanța de contencios administrativ trebuie să dea eficiență jurisprudenței instanței de contencios constituțional privitoare la calificarea tipului discursului prezidențial și la imunitatea Președintelui. În acest context, este de amintit că, potrivit art. 147 alin. (4) teza a doua din Legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale produc efecte obligatorii erga omnes, așadar sunt obligatorii nu numai pentru autoritățile care au formulat sesizarea sau pentru autoritățile aflate într-un (potențial) conflict juridic de natură constituțională, ci si pentru orice alt subiect de drept, inclusiv pentru alte autorități administrative și pentru instanțele de judecată." Concluzia primei instanțe pe chestiunea dezbătută a fost aceea că: "Președintele României se bucură de imunitate constituțională pentru respectiva afirmație, neputându-se angaja răspunderea sa civilă sau contravențională pentru respectiva afirmație. Prin urmare, mențiunea CNCD, din cuprinsul hotărârii atacate, conform căreia «Președintele nu beneficiază de imunitate absolută», dincolo de faptul că nu este susținută de argumente concrete (nu este nemotivată), este și eronată: instanța de față a prezentat și argumentele privind caracterul politic al întregului discurs al Președintelui, a imunității sale constituționale pentru discursul politic. Întrucât imunitatea pentru declarații politice are caracter absolut, ea nu poate fi înlăturată de nicio autoritate, sancționarea contravențională a Președintelui în cauza de față fiind făcută cu încălcarea vădită a art. 84 alin. (2) din Constituție." Înalta Curte constată că recurentul nu a prezentat argumentele pentru care apreciază că declarația Președintelui României are "caracter discriminatoriu" sau "un potențial risc discriminatoriu". În plus de aceasta, este de observat faptul că recurentul, fără să își expliciteze poziția, nu a avut în vedere decizia Curții Constituționale nr. 678/2014 care face referire la semnificația juridică de rang constituțional a instituției imunității Președintelui României. Or, având în vedere faptul că imunitatea este o garanție de ordin constituțional a mandatului Președintelui României, decizia Curții Constituționale anterior nominalizată putea fi invocată din oficiu de către Colegiul Director al CNCD. 5.3.3. Referitor la criticile prezentate la pct. 3.2.4. și 3.2.5 din decizie Recurentul invocă nelegalitatea sentinței pentru greșita aplicare în cauza de față a dispozițiilor art. 30 alin. (1) și alin. (6) din Constituția României, republicată, raportate la cele ale art. 2 alin. (1) și ale art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată. În opinia sa, judecătorul fondului cauzei nu a motivat în mod corespunzător concluzia referitoare la inexistența caracterului discriminatoriu al faptei analizate, la lipsa legăturii de cauzalitate între pretinsa faptă de discriminare și conținutul art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, precum și la lipsa vinovăției autorului faptei. Instanța de control judiciar nu poate primi nici aceste critici ale recurentului. Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituția României, republicată, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile. Conform alin. (6) al aceluiași articol, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. În primul rând, trebuie precizat că o faptă poate să fie considerată discriminatorie doar dacă aduce atingere unui drept. Însă, autosesizarea membrului Colegiului Director al CNCD, precum și hotărârea contestată în cauză, nu prezintă niciun element de fapt care ar permite, sub aspectul scopului sau efectului creat, reținerea unui comportament factual de restricție, preferință, excludere sau deosebire aplicat unui grup de persoane în raport cu persoane aflate în situații similare, din cauza unui criteriu determinat și care au avut drept consecință juridică afectarea unui drept prevăzut de lege în beneficiul lor. Contrar celor arătate de către recurent, instanța de prima jurisdicție a evidențiat în mod exhaustiv motivele pentru care a reținut, în esență, că: - utilizarea frazei ce reprezintă pretinsa faptă de discriminare s-a realizat în cadrul unui discurs politic și se încadrează în limitele libertății de exprimare; - nu există legătură de cauzalitate între pretinsa faptă de discriminare și urmările acesteia, care nu pot fi indicate și individualizate; - fapta ce reprezintă obiectul autosesizării nu a fost săvârșită cu vinovăție, iar declarația nu a condus la crearea unei situații discriminatorii; - comportamentul manifestat în public, la data de 07.10.2020, de către intimat nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 15 din O.G. nr. 137/2000. Declarația făcută în cadrul conferinței de presă nu a creat o atmosferă de intimidare, ostilă, degradantă, umilitoare sau ofensatoare împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități, nu a fost legată de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnic, religie, apartenență politică, categoric socială sau la o categorie defavorizată. De asemenea, instanța de control judiciar apreciază la rândul său faptul că prezintă relevanță și contextul în care a fost făcută declarația Președintelui României, respectiv în momentul extinderii pandemiei de coronavirus și a măsurilor ce se impuneau a fi luate cu necesitate de către autoritățile publice. Prin urmare, nu există faptă de discriminare, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată. 5.3.4. În consecință, pentru toate argumentele mai sus prezentate, instanța de control judiciar apreciază că este nefondat motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.