ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3227/2024

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava sub nr. x/2023 la data de 30 ianuarie 2023, reclamanta S.C. A. S.R.L. Suceava - prin administrator B., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul General al Guvernului - prin Secretar General, anularea actului administrativ nr. x din data de 14.12.2022 cu referire la constatarea unui debit în valoare de 61.191,85 RON, precum și suspendarea efectelor actului administrativ nr. x din 14.12.2022 referitor la constatarea unui debit în valoare de 61.191,85 RON, până la pronunțarea definitivă și irevocabilă a instanței cu privire la cauza ce are ca obiect anularea acestui act administrativ.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 17 din 14 martie 2023, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Suceava - prin administrator B., în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul General al Guvernului - prin Secretar General.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. În motivarea recursului s-a arătat, cu privire la incidența primului caz de casare, că au fost încălcate dispozițiile art. 22 alin. (4), art. 224. și art. 6 alin. (1) din C. proc. civ. În acest sens, prima instanță a omis să pună în discuția părților atât calificarea juridică a actului contestat, emis de către Secretariatul General al Guvernului, respectiv necesitatea calificării/recalificării acestuia ca fiind un act administrativ sau un act administrativ-fiscal, după caz, cât și a cauzei celor două capete de cerere de chemare în judecată care fac obiectul dosarului de față. Ceea ce contravine principiului rolului activ al judecătorului, consacrat de prevederile art. 22 alin. (4), art. 224 și art. 6 alin. (1) din C. proc. civ. Temeiul juridic al acțiunii poate fi pus în discuție de către instanța de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptățită și chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, chiar și alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Calificarea acțiunii NU se face după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii. Prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, fără a intra și a cerceta fondul cauzei, contrar normelor juridice care reglementează principiile și garanțiile procesuale, instanța a refuzat reclamantei dreptul de acces efectiv (nu iluzoriu) la justiție, dreptul de a își susține cauza în condiții rezonabile, și, în esență, dreptul la un proces echitabil, în integralitatea sa. În susținerea cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat recurenta că prim a instanță nu a motivat care sunt rațiunile pentru care actul contestat nu s-ar circumscrie noțiunii de act administrativ, astfel cum aceasta este definită de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Simpla enunțare din partea primei instanțe a faptului că "nu ne aflăm în prezența unui act administrativ clasic sau asimilat", fără a se preciza motivele, nu poate fi consideraă motivare care întrunește exigențele prevăzute de lege. Prima instanță face trimitere la contestarea actului în conformitate cu prevederile Legii nr. 207/2015, fără însă a motiva în ce măsură actul nr. x din 14.12.2022 îndeplinește criteriile stabilite de art. 1 pct. 1 din Codul de procedură fiscală pentru a fi considerat act administrativ-fiscal. Din considerentele sentinței civile nr. 17/14.03.2023, singura concluzie care se poate trage este aceea că prima instanță a refuzat să cerceteze fondul cauzei, pretențiile din cuprinsul cererii de chemare în judecată, legalitatea și temeinicia actului contestat și a cererii de suspendare a executării acestuia. În ceea ce privește incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat recurenta că sentința recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 2 alin. (1) lit. c) și c) 1 . din Legea nr. 554/2004 și a art. 1 pct. 1 din Codul de procedură fiscală. În acest sens, conform art. 1 pct. 1 din Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal este definit ca fiind "actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuțiilor de administrare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, pentru stabilirea unei situații individuale și în scopul de a produce efecte juridice față de cel căruia îi este adresat". În mod evident, actul nr. x din 14.12.2022 nu se subsumează noțiunii de act administrativ-fiscal, motivat de faptul că intimatul SGG nu are calitatea de organ fiscal, iar actul în cauză nu a fost emis în exercitarea atribuțiilor de administrare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale. Mai mult, lipsa caracterului de act administrativ-fiscal a înscrisului nr. x din 14.12.2022 derivă și din modalitatea prin care A.N.A.F. a înțeles să procedeze la punerea în executare a acestuia, respectiv prin emiterea actului administrativ-fiscal nr. 11262/21.03.2023, care are ca obiect punerea în executare a actului contestat. Astfel, prin emiterea de către A.N.A.F., în dosarul execuțional nr. x, a Titlului executoriu, se confirmă faptul că înscrisul nr. x din 14.12.2022 emis de către intimatul pârât nu are caracterul unui act administrativ fiscal, ci numai caracterul unui act administrativ a cărui punere în executare necesită adoptarea unui act administrativ-fiscal. Sub un alt aspect, actul nr. x din 14.12.2022 se subsumează noțiunii de act administrativ, astfel cum acesta este reglementat de art. 2 alin. (1) lit. c) și c)1 din Legea nr. 554/2004, sens în care actul are caracter individual, este emis de o autoritate publică, în vedere executării în concret a dispozițiilor legii (în speță O.U.G. nr. 63/2020) și are la bază un contract (contractul de prestări servicii nr. x/2020) încheiat cu o autoritate publică, ce are ca obiect prestarea serviciilor publice și achizițiile publice. În susținerea tezei conform căreia actul nr. x din 14.12.2022 se subsumează noțiunii de act administrativ, arată recurenta că acesta a fost emis în executarea contractului administrativ nr. x/2020, iar natura lui juridică este confirmată de preambulul O.U.G. nr. 63/2020 în care se specifică, printre altele, rațiunile care stau la baza adoptării actului normativ. Cu privire la cererea de suspendare, recurenta a arătat în recurs că în cauză sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, respectiv existența unui "caz bine justificat" dar și a unei "pagube iminente". Titlul executoriu reprezentat de adresa având număr de înregistrare x din data de 14.12.2022 nu cuprinde motivele de fapt și de drept privind existența, temeinicia și certitudinea existentei debitului. Nici în conținutul Notificării, nici în cel al titlului executoriu nu au fost indicate motivele care au dus la constatarea existenței vreunui debit, a vreunei sume achitată în plus sau neconform, a vreunei obligații contractuale încălcate din partea prestatorului sau oricărei alte părți care să aibă ca și rezultat afectarea îndeplinirii obiectului contractului. Nu a existat nicio comunicare sau intenție de parcurgera a unei proceduri de soluționare amiabilă, atât în scopul de a clarifica dacă există vreo obligație contractuală încălcată, din vina sau culpa cărei părți a apărut aceasta și nicio altă cale de remediere. Or, în lipsa oricărei justificări temeinice și legale, respectiv contractuale privind existența unei obligații de plată, pretențiile financiare impuse prin intermediul adresei nr. x din data de 14.12.2022 sunt netemeinice și nelegale. Imputarea sumei de 61.191,85 RON este cu atât mai de neînțeles și justificat atâta timp cât întreaga derulare a relațiilor contractuale s-a efectuat în temeiul procedurii prevăzute la art. 9.2 Documente justificative ale plății procedură care a presupus emiterea, aprobarea și decontarea plăților în mod unilateral de către Beneficiar, Prestatorul având doar obligația de a face dovada îndeplinirii obligațiilor sale si a semna documentele emise de către beneficiar. Măsura provizorie solicitată este pe deplin justificată de existența în cauză a unor cazuri bine justificate ca împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative. Ținând cont de faptul că formele de executare silită pornite împotriva recurentei ar provoca mari dificultăți, în ceea ce privește continuarea desfășurării activității, cu consecința imposibilității achitării plăților către furnizori, imposibilitatea achitării drepturilor salariale cât și a celorlalte plăți și intrarea în blocaj financiar, este evident caracterul urgent care justifică formularea cererii de suspendare.

Apărările formulate de intimat Intimatul-pârât Secretariatul General al Guvernului a depus întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat excepția nulității recursului pentru lipsa dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii. În susținerea excepției a arătat că potrivit prevederilor art. 80 alin. (1) C. proc. civ., părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convențională sau judiciară. La rândul său, art. 151 alin. (4) C. proc. civ. stabilește că "reprezentanții persoanelor juridicie" de drept privat vor depune, în copie, un extras din registrul public în care este menționată împuternicirea lor". Acțiunea introductivă a fost semnată de numitul B. în calitate de administrator, iar cererea de recurs a fost semnată de doamna C., fără ca aceasta din urmă să fi tăcut dovada calității de reprezentant legal al recurentei-reclamante A. S.R.L., în condițiile art. 151 alin. (4) C. proc. civ. Referitor la criticile din recurs, intimatul a arătat că prima instanță a analizat toate susținerile părților și probele prezentate, pronunțând o soluție legală și temeinică printr-o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente la situația factuală relevată de actele dosarului. Contrar alegațiilor recurentei-reclamante, soluția instanței de fond este legală și vă solicităm menținerea acesteia ca atare. Cu privire la criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acestea sunt nefondate pentru aceea că obligația ce rezidă din cuprinsul art. 22 al in.(4) C. proc. civ. trebuie înțeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și cel al contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia. În cauza dedusă judecății, obiectul și temeiul juridic al acțiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar argumentele de fapt și de drept pe care recurenta-reclamantă le-a adus în susținerea cererii sale nu impuneau o altă calificare a cererii de chemare în judecată sau alte clarificări ale cadrului procesual. Pe de altă parte, deși a cunoscut poziția procesuală a autorității pârâte și apărările formulate prin întâmpinare, inclusiv pe calea excepției inadmisibilității, totuși, recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare, conform art. 201 alin. (2) C. proc. civ., și nici nu s-a prezentat la termenul de judecată la care a fost legal citată, astfel încât nu poate reproșa judecătorului fondului că nu ar fi pus în dezbaterea părților calificarea juridică a cererii, după cum nu poate fi susținută încălcarea dreptului de acces efectiv la justiție ori a dreptului la un proces echitabil. Pasivitatea manifestată de recurenta-reclamantă care nu a formulat răspuns la întâmpinare și nu s-a prezentat la termenul de judecată la care urma să fie pusă în discuție excepția inadmisibilității cererii, fiind solicitată expres judecarea cauzei în lipsă, conform art. 223 alin. (3) C. proc. civ., nu trebuia acoperită de instanță pe motivul necesității respectării unor principii fundamentale cum ar fi contradictorialitatea și dreptul la apărare. Referitor la criticile privind viciul nemotivării, intimatul a arătat că instanța de fond nu avea obligația a da un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părți, ci doar a realiza o expunere a argumentelor fundamentale, care sunt susceptibile prin conținutul lor să influențeze soluția. Susținerile recurentei-reclamante nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect și suficient argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de fond problemelor de drept deduse judecății, fiind pe deplin și coerent susținută de considerente, ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv. Referitor la ultimul caz de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul- pârât a arătat că nu pot fi primite alegațiile potrivit cărora Titlul executoriu nr. x/14.12.2022 ar fi un act administrativ clasic sau asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) și c)1) din Legea nr. 554/2004, câtă vreme acesta a fost emis (conform mențiunilor exprese din cuprinsul actului) în temeiul art. 10.4 din Contractul de prestări servicii nr. x/02.07.2020, coroborat cu prevederile art. 7 din O.U.G nr. 63/2020 și cu cele ale art. 22 din Legea nr. 207/2015 Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare. Aplicabile sunt dispozițiile art. 7 alin. (9) - (12) din O.U.G nr. 63/2020, astfel că actul contestat reprezintă titlu executoriu potrivit legii speciale, iar susținerile recurentei - reclamante referitoare la natura juridică a unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) și c)1) din Legea nr. 554/2004, sunt lipsite de orice temei legal. Instanța de fond a lămurit într-o primă etapă natura juridică a actului contestat, stabilind corect în raport cu dispozițiile art. 7 alin. (9) și (10) din O.U.G nr. 63/2020 că "înscrisul de constatare a creanțelor de recuperat constituie titlu executoriu, care se pune în executare prin organele fiscale, conform dispozițiilor Codului de procedură fiscală. In continuarea raționamentului, observând că legiuitorul nu a prevăzut prin O.U.G nr. 63/2020 o procedură distinctă pentru contestarea titlului, judecătorul fondului a reținut judicios că acesta poate fi contestat în condițiile prevăzute de art. 260 C. proc. civ. fiscală, prin formularea unei contestații la executare. Această concluzie a instanței de fond nu poate fi criticată, întrucât recurenta-reclamantă a solicitat instanței să se pronunțe nu cu privire la legalitatea unui act administrativ, ci cu privire la legalitatea unui titlu executoriu, iar în cazul titlurilor executorii emise în temeiul O.U.G nr. 63/2020 nu există o altă procedură de contestare a executării lor, decât cea prevăzută de Legea nr. 207/2015. Argumentele recurentei-reclamante conform cărora "Secretariatul General al Guvernului nu are calitatea de organ fiscal, iar actul în cauză nu a fost emis în exercitarea atribuțiilor de administrare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale" sunt lipsite de relevanță cât timp ""creanțele de recuperat rezultate din derularea contractelor de prestări servicii sunt creanțe bugetare a căror recuperare se efectuează de către organele fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, conform prevederilor Legii nr. 207/2015. cu modificările și completările ulterioare". De asemenea, trebuie observat că, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (11) din O.U.G nr. 63/2020, "sumele recuperate de organul fiscal potrivii alin. (9) se fac venit la bugetul de stat (...)". Așadar, creanțele rezultate din derularea contractelor de prestări servicii încheiate de Secretariatul General al Guvernului în temeiul O.U.G nr. 63/2020 sunt creanțe bugetare (ex lege), iar executarea silită se efectuează de către organele fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, după regulile corespunzătoare din Legea nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare. In aceste condiții, trebuie observat că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile de drept material incidente în cauză în funcție de situația de fapt care își găsește suport în probatoriul administrat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: 5.1. Excepția nulității recursului, pentru lipsa dovezii calității de reprezentant Înalta Curte va observa că potrivit dispozițiilor art. 80 alin. (1) C. proc. civ.: "(1) Părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convențională sau judiciară.(..)" În speță, dreptul de a formula cale de atac a fost exercitat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator C., această calitate a semnatarului recursului fiind probată cu extras de la Oficiul Național al Registrului Comerțului . Or, potrivit art. 209 alin. (1) și (2) C. civ.: "Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale administrative, de la data constituirii lor. (2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice.". Conform art. 218 alin. (1), "actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limita puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși". Potrivit art. 151 alin. (4) C. proc. civ. "(4) Reprezentanții persoanelor juridice de drept privat vor depune, în copie, un extras din registrul public în care este menționată împuternicirea lor.". Având în vedere toate aceste dispoziții legale, Înalta Curte va concluziona în sensul că, prin depunerea certificatului emis de ONRC, cu privire la calitatea de administrator statutar a semnatarei cererii de recurs, recurenta-reclamantă a făcut dovada calității de reprezentant legal a acesteia, motiv pentru care, prin raportare la prevederile art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul-pârât. 5.2. Tardivitatea recursului privind soluția asupra cererii de suspendare, invocată din oficiu de instanță Potrivit verificărilor efectuate din oficiu de instanța de recurs, asupra termenului de introducere a căii de atac, în ceea ce privește soluția asupra suspendării, Înalta Curte observă că sentința instanței de fond a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 24.03.2023, iar recursul a fost introdus pe rolul instanței la data de 03.04.2023. Potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) rap. la art. 14 alin. (4) din legea nr. 554/2004, "(4) Hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul nu este suspensiv de executare. (..)" Potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., termenul de recurs de 5 zile s-a împlinit la data de 30.03.2023, zi lucrătoare, astfel că în aplicarea prevederilor art. 185 C. proc. civ., teza finală, Înalta Curte urmează a constata că cererea de recurs, privind soluția dată de instanța de fond asupra cererii de suspendare, a fost introdusă cu depășirea termenului legal pentru formularea căii de atac, astfel că va dispune anularea acesteia. 5.3. Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte reține că norma de procedură invocată de recurenta-reclamantă sancționează pronunțarea hotărârii instanței de fond cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În speță, recurenta reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., privind rolul activ al instanței, arătând că instanța de fond nu a pus în discuția contradictorie a părților calificarea actului juridic atacat. Instanța de recurs va înlătura aceste critici, ca nefondate. În speță, se constată că intimatul-pârât Secretariatul General al Guvernului a formulat întâmpinare, prin care a invocat aspecte referitoare la natura actului contestat, cu ocazia invocării excepției inadmisibilității. În acest sens, s-a arătat faptul că actul atacat reprezintă titlu executoriu în baza legii, că procedura efectivă de executare a acestuia este realizată de organele fiscale în temeiul Codului de procedură fiscală și că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004, deoarece legiuitorul a prevăzut pentru contestarea titlului executoriu o procedură judiciară specială, care derogă de procedura ordinară reglementată de legea contenciosului administrativ. Se observă că instanța de fond, pornind de la aceste apărări ale pârâtului, invocate în susținerea excepției inadmisibilității, a reținut la rândul său că în cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale ale O.U.G. nr. 63/2020, că înscrisul contestat reprezintă titlu executoriu calificat în acest sens de legea specială, care putea fi contestat doar în procedura contestației la executare, iar nu în procedura reglementată de Legea nr. 554/2004, nefiind vorba de un act tipic sau asimilat în sensul legii contenciosului administrativ. Or, prin raportare la aceste considerente, nu se poate concluziona în sensul că instanța de fond s-ar fi pronunțat asupra unor chestiuni care să nu fi fost în prealabil puse "în dezbaterea" părților, în realitate recurenta-reclamantă fiind informată asupra apărărilor părții adverse odată cu comunicarea întâmpinării, având posibilitatea de a formula, la rândul său, orice concluzii ar fi crezut de cuviință asupra excepției inadmisibilității acțiunii. Va mai reține instanța de recurs că dispozițiile art. 22 C. proc. civ., invocate de recurentă, au în vedere punerea în discuția părților a oricăror " (...) împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare". În cauză, aspectele dezlegate de instanța de fond au fost menționate în întâmpinare. Totodată, în ceea ce privește nerespectarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă", Înalta Curte va observa că textul are în vedere o calificare diferită de cea dată de părți, actelor și faptelor deduse judecății, ceea ce nu este cazul în speță. În acord cu una dintre părți, judecătorul fondului a observat că actul contestat nu este act administrativ, ci act emis în executarea contractului, reprezentând titlu executoriu în baza legii, ce este supus unei alte proceduri de contestare. Or, atâta vreme cât una dintre părți a invocat acest aspect în cursul procesului (nn. pârâtul SGG), recurenta fiind avizată asupra apărărilor formulate odată cu comunicarea întâmpinării, nu mai erau necesare dezbateri contradictorii suplimentare asupra neturii actului contestat, dreptul la apărare ale reclamantei fiind pe deplin respectat. În acest sens, potrivit art. 14 alin. (2 - 6) C. proc. civ., "(2) Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea. (3) Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză (…)". Observându-se că recurenta avea cunoștință de apărările invocate prin întâmpinare de partea adversă, dar a ales să nu dea un răspuns acestora prin formularea unui răspuns la întâmpinare, nu se poate susține în mod valid că ar fi fost încălcat dreptul său la apărare, neexprimarea unei poziții procesuale în raport de apărările ce i-au fost prezentate neputând reprezenta temei valid pentru invocarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 5.4. Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge și aceste critici, ca nefondate. În acest sens, se constată că textul de lege invocat prevede posibilitatea casării atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În speță, analizând excepția inadmisibilității cererii invocată prin întâmpinare, instanța de fond a motivat de ce actul atacat nu poate fi contestat în procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 554/2004, justificând soluția pronunțată prin identificarea prevederilor legale incidente. Nu se poate argumenta în sensul că nu ar exista o motivare asupra naturii juridice a actului atacat, în condițiile în care s-a arătat că acesta reprezintă un act emis în executarea unui contract, care potrivit legii speciale reprezintă titlu executoriu și care, potrivit normei de procedură fiscală, la care legea trimite, poate fi contestat doar pe calea contestației la executare. Se constată, așadar, că în conținutul sentinței recurate există considerente care argumentează soluția pronunțată, astfel că aceasta este corespunzător motivată. Faptul că instanța de fond nu a realizat o amplă motivare asupra distincției dintre actul administrativ și actul administrativ fiscal, că nu a arătat de ce actul contestat ar fi act administrativ fiscal (deși instanța de fond nu reține un astfel de aspect), nu reprezintă critici care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ținând mai degrabă de amploarea motivării decât de lipsa completă a acesteia. În realitate, se constată că prin sentința recurată instanța de fond a răspuns punctual apărărilor invocate de pârât prin întâmpinare, reținând că acestea sunt valide, astfel că o motivare suplimentară nu ar fi fost necesară. În consecință, observând inclusiv dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., Înalta Curte va concluziona în sensul că în cauză nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. 5.5. Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin(1) pct. 8 C. proc. civ. În susținerea acestui caz de casare recurenta-reclamantă a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) și c)/1 din Legea nr. 554/2004, precum și a prevederilor art. 1 pct. 1 din Codul de procedură fiscală, arătând că obiectul acțiunii este reprezentat de contestarea unui act administrativ tipic, ce poate fi supus contestării potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte reține că aceste susțineri sunt neîntemeiate. În ceea ce privește faptul că adresa nr. x/14.12.2022 nu este act administrativ fiscal, Înalta Curte va observa că prin considerentele sentinței recurate nu s-a dat o astfel de calificare juridică actului contestat. Instanța de fond nu a reținut ca argument în admiterea excepției inadmisibilității faptul că actul contestat ar fi act administrativ fiscal, ci exclusiv faptul că acesta se execută în procedura reglementată de Codul de procedură fiscală, iar din această perspectivă, precum și față de dispozițiile art. 7 alin. (9) și (10) din O.U.G. nr. 63/2020, validitatea titlului executoriu poate fi contestată exclusiv în procedura contestației la executare, iar nu pe calea dreptului comun, în procedura reglementată de Legea nr. 554/2004. Așadar, criticile din recurs cu privire la greșita aplicare, de către instanța fondului, a dispozițiilor art. 1 pct. (1) din Codul de procedură fiscală, vor fi respinsă, neexistând o dezlegare a curții de apel în sensul că actul contestat ar avea natura juridică a unui act administrativ fiscal. În ceea ce privește greșita interpretare a dispozițiilor art. 2 lit. c) și c)/1 din Legea contenciosului administrativ, se constată că textele invocate reglementează în sensul că reprezintă "act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice", și că "c 1 ) sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative (…)". Înalta Curte va observa că adresa nr. x/14.12.2022 a fost emisă de intimatul-pârât SGG, în temeiul art. 10.4 din Contractul de prestări servicii nr. x/2020, coroborat cu art. 7 din O.U.G. nr. 63/2020, ca efect al nerespectării termenului de plată de 7 zile comunicat prin Notificarea nr. x/08.11.2022, privind un debit în cuantum de 61.191,85 RON (TVA inclus), reprezentând valoare încasată necuvenit în afara perioadei contractuale. Clauza contractuală la care fac referire atât Notificarea prealabilă cât și adresa contestată prevede că "în constatarea nerespectării obligațiilor asumate prin prezentul contract de una dintre părți, partea lezată emite o notificare scrisă celeilalte părți, cu privire la obligația nerespectată sau neîndeplinită și acordă termen de remediere (...) În cazul în care partea în culpă nu reușește să își îndeplinească obligația, în termenul acordat prinj notificare, partea lezată are dreptul să rezilieze contractul, în condițiile prevăzute de prezentul contract". Totodată, dispozițiile art. 7 alin. (9) și (19) din O.U.G. nr. 63/2020 prevăd următoarele:"(9) Creanțele de recuperat rezultate din derularea contractelor de prestări servicii sunt creanțe bugetare a căror recuperare se efectuează de către organele fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, conform prevederilor Legii nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare. (10) Creanțele de recuperat se stabilesc de către Secretariatul General al Guvernului și se individualizează într-un înscris care constituie titlu executoriu, ce se transmite organului fiscal competent în vederea recuperării potrivit alin. (9). (subl. ns)". Din interpretarea textelor anterior citate, precum și în considerarea mențiunilor explicite din conținutul său, se constată că adresa nr. x/14.12.2022 emanând de la Secretariatul General al Guvernului nu reprezintă act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) și c)/1 din Legea nr. 554/2004, ci act emis în executarea contractului, calificat de lege ca fiind titlu executoriu, aspect în mod corect reținut de instanța fondului. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ, pentru a putea fi calificată drept "act administrativ", adresa contestată ar trebui să fi fost emisă "în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii". Or, în speță, adresa contestată este emisă în executarea unui contract administrativ, de autoritatea publică ce acționează în calitate de co-contractant, iar nu în regim de putere publică, fiind vorba așadar despre un act în executarea unui contract, ce nu este supus procedurii de contestare reglementată de dispozițiile Legii nr. 554/2004. De altfel, în materia contactelor administrative sunt incidente prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea contractului administrativ, inclusiv litigiile având ca obiect anularea unui contract administrativ. Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun." Așadar, prin raportare la toate aceste considerente, se va concluziona în sensul că, în procedura de contestare a adresei emise de intimatul-pârât Secretariatul General al Guvernului, nu au incidența dispozițiile Legii nr. 554/2004, nefiind vorba despre un act dintre cele reglementate de prevederile art. 2 lit. c) și c)/1 din Lege. Totodată, cum corect a observat instanța de fond, adresa contestată în prezentul litigiu este prin lege definită ca fiind titlu executoriu (art. 7 alin. (10) din O.U.G. nr. 63/2020). Procedura de executare la care face trimitere legea specială (O.U.G. nr. 63/2020), este cea Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aspect de asemenea apreciat corect de instanța fondului. Aplicarea acestei proceduri de executare din materie fiscală nu conferă însă actului natura unui act administrativ fiscal, ci doar îndreptățește organul fiscal, ca organ de executare, să întreprindă toate demersurile legale pentru recuperarea creanței. Recurenta-reclamantă a contestat așadar, în prezentul litigiu, un act emis în executarea unui contract administrativ, cu privire la care legea stabilește că reprezintă titlu executoriu, și care se execută potrivit regulilor din materie fiscală, respectiv cu aplicarea dispozițiilor art. 226 și urm. din Codul de procedură fiscală. În acest sens, potrivit art. 7 alin. (9) din O.U.G. nr. 63/2020, creanța stabilită prin adresa emanând de la intimatul SGG reprezintă creanță bugetară, iar conform art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, "(3) Executarea silită a creanțelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se efectuează în baza hotărârii judecătorești sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu". Totodată, ca efect al aplicării procedurii de executare reglementate de Codul de procedură fiscală, devin incidente inclusiv dispozițiile art. 260 din Legea nr. 207/2015, la care în mod corect s-a raportat instanța de fond, potrivit cărora: "(1) Persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum și în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii. (...) (3) Contestația poate fi făcută și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de alt organ jurisdicțional și dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege. (4) Contestația se introduce la instanța judecătorească competentă și se judecă în procedură de urgență." Se constată așadar că, în speță, fiind vorba despre atacarea unui act prin care se constată creanțe bugetare, care potrivit legii reprezintă titlu executoriu, iar împotriva acestuia nu este reglementată o procedură specială de contestare, în aplicarea art. 260 din Codul de procedură fiscală, adresa nr. x/14.12.2022 poate fi atacată, sub toate aspectele, inclusiv al nelegalității stabilirii creanței bugetare, pe calea contestației la executare, la instanța de drept comun. În același sens, urmează a fi observate inclusiv prevederile art. 713 alin. (2) C. proc. civ., care la rândul lor dispun în sensul că "(2) În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desființarea lui, inclusiv o acțiune de drept comun." Având în vedere că legea specială, respectiv O.U.G. nr. 63/2020 conferă adresei prin care SGG stabilește creanțe bugetare caracter de titlu executoriu, care se execută de organul fiscal, precum și față de aceea că în conținutul său nu prevede o cale procesuală distinctă pentru desființarea titlului executoriu, Înalta Curte va reține că această adresă putea fi contestată de recurenta-reclamantă pe calea contestației la executare, iar nu prin formularea unei acțiuni în anulare întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 554/2004. Nu pot fi validate argumentele invocate în recurs de recurenta-reclamantă privitoare la încălcarea dreptului său de acces la instanță, în condițiile în care, astfel cum s-a reținut anterior, în lipsa unei proceduri distincte de contestare, aceasta are posibilitatea ca, în procedura contestației la executare, să invoce inclusiv motive de fapt și de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, astfel că are garantată analiza pretențiilor sale de către o instanmță independentă și imparțială. Or, în condițiile în care recurenta-reclamantă a recurs, în promovarea acțiunii în anulare, la o procedură neprevăzută de legea specială, iar dispozițiile Legii nr. 554/2004 nu îi sunt aplicabile (potrivit celor anterior expuse), Înalta Curte va concluziona în sensul că, prin admiterea excepției și respingerea acțiunii ca inadmisibilă, instanța de fond a pronunțat sentința recurată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material, în cauză nefiind incident nici cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 496 C. proc. civ., constatând că nu este incident cauzei niciunul dintre cazurile de casare invocate, Înalta Curte va respinge recursul recurentei-reclamante A. S.R.L. împotriva soluției asupra acțiunii în anularea adresei nr. x/14.12.2022, ca nefondat.